Copilaria si echilibrul copilului unic

Avem o fetita de aproape 3 ani, de bucuram ca incepem sa scapam de greu, ca tare greu a mai fost, dar pe de alta parte ne deam seama ca diferenta dintre ea si un alt copil se face din ce in ce mai mare.

Cred ca motivul bun de a face un copil e ca iti mai doresti sa cresti un copil, ori la noi asta nu prea se aplica, dar ne simtim vinovati si suntem ingrijorati, sotul meu mai mult decat mine, ca o privam pe cea mica de ceva, nu atat in viata de adult (noi avem frati si surori si nu ne vedem prea des), cat in timpul copilariei.

Pe scurt, as vrea sa imi spuneti parerea voastra despre copilaria copilului unic, despre echilibrul lui psihologic. Mie multi copii unici mi se par maturizati putin prea devreme, petrec atata timp cu adultii, nu au parte de partener de joaca integrat in structura familiala.

Suntem si intr-o tara straina, care nu e nici a mea, nici a lui, fetita vorbeste bine 2 limbi si la scoala va mai invata doua, ma gandesc daca ii fac un bine sau un rau facand inca un copil: pe de o parte cineva ca ea, cu care poate comunica mai usor, pe de alta clar mai putin timp alocat ei, e si foarte solicitanta, posesiva, poate e facuta sa fie singura.

Nu vreau sa discutam neaparat despre decizia de a mai avea un copil, s-a mai vorbit si subiectul e prea complicat. As vrea sa-mi povesteasca fostii copii unici depsre copilaria lor si parintii de unul sau doi despre copilul cel mare, inainte si dupa bebe, sau despre evolutia mostenitorului singur la parinti.

valen spune:

eu sunt singura la parinti. cand aveam 7 ani, mama m-a anuntat ca este insarcinata si ca voi avea o surioara sau un fratior. Initial m-am bucurat f mult pt. ca majoritatea copiilor de la bloc aveau frati insa ulterior m-am temut ca n-or sa ma mai iubeasca asa mult. din pacate, mama a nascut la 6 luni si jumatate si copilul n-a supravietuit. era baietel si alesesem sa-i spunem Cristi. Pe mine, copil fiind, nu m-a marcat in nici un fel evenimentul dar imi amintesc perfect ziua in care mama a nascut, stiu ce haine purtam cand am mers la spital s-o vad, ce melodie era la radio cand m-am intors acasa cu tata...mama mi-a spus mereu sa nu regret ca sunt singura la parinti, pt. ca totul mi se cuvine in proportie de 100la 100, ca nu trebuie sa impart nimic si nici sa ma cert cu nimeni. Copil fiind am crezut si m-am simtit privilegiata.Acum nu mai cred asa si regret foarte mult ca sunt singura dar asa a fost sa fie.Eu mi-am dorit mereu sa am doi copii. Am nascut-o pe Sarah si stiam ca nu va fi singurul meu copil insa, dupa ce am ramas insarcinata cu Ines (la 1 an de la nasterea primei fete) m-au apucat temerile pt. ca nu ma vedeam iubind un alt copil asa cum o iubesc pe ea. Stiam ca dragostea pt. ea este unica, ca nu pot renunta la ea pt. nimeni si nimic pe lume si totusi...celalalt copil al meu astepta sa se nasca si nu stiam cat o voi iubi. Ei, cu Ines totul a fost diferit: sarcina in sine, nasterea ei (stiu ca atunci am trait cele mai intense momente din viata mea), prima ei zi acasa cu noi. Imi tot repetam ca imi iubesc fetele la fel, ca nu fac diferente intre ele...ca sunt la fel pt. mine, ca, ca, ca...si parca ceva era altfel decat imi tot repetam eu in gand. Intr-o zi, pur si simplu, am realizat si acceptat ca defapt nu le iubesc la fel, ca pt. fiecare am sentimente diferite, ca pe fiecare o iubesc altfel decat pe cealalta dar ca pe fiecare in parte o iubesc enorm, mai mult decat pot reda cu ajutorul cuvintelor. Nu am luat nimic de la cea mare sa dau celei mici, dragostea pt. Ines s-a nascut odata cu venirea ei pe lume, pt. ceea ce este ea, iar sentimentele pt. Sarah sunt aceleasi care au fost si pana la aparitia surorii ei. Este adevarat ca timpul liber se imparte pentru 2, da' nu ma opreste nimeni sa n-o duc o zi pe sarah la gradi si sa petrec 8 ore doar cu ea; la fel pot proceda si cu cea mica si uite asa fiecare copil poate avea timpul lui si doar al lui cu unul sau ambii parinti. Pt Sarah, aparitia surorii ei nu a fost un moment tocmai placut, a plans mult in primele zile, se agata cu mainile de patut si urla infiorator; (si noi tot singuri suntem pe aici) am plans toate 3 cateva zile apoi, cu calm, dragoste si intelegere, i-am explicat ca pe ea o iubim la fel de mult, ca mami si tati sunt ai ei in continuare si ca nici un bebelus de pe lumea asta nu va schimba acest lucru. Am incercat sa fim atenti la nevoile ei, sa petrecem cat mai mult timp impreuna si s-o asiguram in permanenta de dragostea noastra. A meritat.Acum, (Sarah are aproape 3 ani iar Ines 1 an si 3 luni) se iubesc enorm; dimineata se cauta una pe cealalta, se imbratiseaza, se pupa (Ines defapt o ciufuleste si o umple de bale), sarah ii da mereu din mancarea ei, o protejeaza, are grija sa nu cada, ma striga daca face ceva interzis. Asadar, voi stiti cel mai bine daca va doriti sau nu 2 copii; este o chestiune atat de personala incat sfaturile nu-si au rostul in discutia asta; eu cred c-ar trebui sa va verificati resursele de iubire si apoi sa luati decizii; ( eu ma simt vinovata pt. ca atunci cand eram gravida cum Ines imi ziceam " uite ca Sarah nu va fi singura, o sa mai aiba o surioara", ca si cand al doilea copil venea pe lume pt. primul.). Al doilea copil nu trebuie sa vina pe lume pt. primul si nici pt. ca trebuie sa va eliberati voi de sentimentele de vinovatie fata de prima vostra fetita ci pur si simplu pt. ca vreti sa-l aduceti pe lume si ca va simtiti capabili sa-i oferiti dragostea de care are nevoie; faptul ca tu si sotul tau nu va vedeti cu fratii nu este o garantie ca nici copiii tai nu vor avea o relatie frumoasa.Sper sa aveti inspiratie si sa luati o decizie pe care sa n-o regretati niciodata. Mult succes!!!

betiana spune:

Cand eram mica mi-as fi dorit o surioara, pe cineva caruia sa-i impartasesc din necazurile mele. Cand eram la scoala, deja nu mai imi doream frate sau sora. Aveam prieteni. Si apoi, observasem ca tatal meu care avea inca 7 frati se intalnea cu ei foarte rar, iar mama, care mai avea o sora,o vedea numai o data sau de doua ori pe an. Cand a venit fetita mea pe lume m-am gandit ca nu va fi unicul meu copil. Imi doream sa am doi. Si chiar daca fetita mea si-a dorit o surioara pana la implininirea varstei de 8 ani, dupa aceea mi-a spus ca de altfel ea este o fiinta unica si foarte egoista si ca nu ar mai vrea vreun copil in familia noastra, deoarece ar trebui sa imparta tot ceea ce are cu cel mic si nu i-ar face placere sa fie ea cea mare, cea care sa aiba responsabilitati in familie.Azi, cand ma uit in urma, pot sa spun ca ma bucur ca am un singur copil. Am investit toata dragostea mea in el.

Ramonika spune:

eu sunt singura la parinti, copii nu am deocamdata.
e OK sa ai un singur copil, dar depinde foarte mult de cum il cresti. nu trebuie rasfatat peste masura. ai mei m-au alintat prea tare si au scos din mine o egoista si o rasfatata. nu mi-am dorit niciodata sa am un frate sau o sora (mai ales mai mic ca mine), as fi fost orbita de gelozie... si acum nu mi-as fi dorit sa am un frate sau o sora, pentru simplul (si materialistul) motiv ca nu vreau sa impart ce am de la parinti cu nimeni.
totusi, mi-as dori sa am 2 copii nu stiu de ce, probabil in subconstient intotdeauna mi-am dorit sa fim o familie mare, dar in care eu sa fi ocupat locul I, ceea ce nu puteam realiza daca mai aveam un frate...

---

Ramonika si pisicile www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550848/" target="_blank">Vladutz www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550510/" target="_blank">Maritza www.flickr.com/photos/11125714@N02/sets/72157601300550608/" target="_blank">Fulgushor www.flickr.com/photos/11125714@N02/2227425419/" target="_blank">Miki

Rufus spune:

Discutia este laborioasa, parerile sunt net impartite.
Personal imi pare bine ca am o sora, desi in copilarie nu eram grozav de incantat (mai ales ca e mai mare). A fost copilul favorizat (mai slaba, mai fata...), alegea prima, etc. Acum relatia e excelenta, ne facem casa impreuna, am un sprijin, cat de mic, acum cand nu mai sunt parintii.
Am trei copiii, al meu, al ei (sotiei) si al nostru. Al meu cu al ei sunt asa si asa, insa am vazut eu ca, la greu, imediat sar una pentru cealalta, se acopera. Revelatia am avut-o cu cea mica, dezvoltata intr-o atmosfera de joaca permanenta cu celelalte doua. Este evidenta dezvoltarea ei peste medie, pe care eu o pun clar mai mult pe seama celor doua surori, decat pe seama "geniului" ei.
Prin urmare, eu cred ca e mult mai frumos in doi, dar adevaratele foloase le poti trage la maturitate.
Evident, am auzit si alte cazuri...

poze multe cu noiAna a implinit un an 20062007

Amethyst spune:

Sunt copil unic si sunt fericita asa. Mi-am dorit in copilarie un frate, in niciun caz o sora dar mama mea nu a mai putut face un alt copil. Apoi, pe masura ce am crescut, am vazut tot felul de avantaje :) (nu neaparat materiale) in a fi copil unic.
Mai ales cand ma uit in jur si vad frati care nu se inteleg sau care sunt la distante mari si mereu isi duc dorul, zic ca e mai bine asa. Practic, nu poti simti lipsa a ceea ce nu ai trait, nu? Si poate unii si-au dorit f mult frati/surori, dar eu nu. Sunt o fire independenta, sociabila dar mai rece in sensul ca nu-mi prea place sa "stau bot in bot" cu alte persoane (exceptie facand sotul). Din fericire, am prietene minunate pe care le consider ca niste surori.
In al doilea rand, cand mi-am dorit copii, aveam imaginea aia idilica de familie mai numeroasa si fericita. Cand a venit insa primul bebe (si ultimul sper) lucrurile n-au mai fost asa ca-n povesti, nu ca m-as fi asteptat ca sa miroase scutecu a flori de tei sau ca bebe sa nu verse pe mine non-stop, e vorba de ceva mai profund care m-a facut sa inteleg ca eu nu ma vad sau nu sunt in stare sa cresc mai mult de un copil.
Niciodata n-o sa cred ca-mi privez fiica de ceva prin faptul ca nu mai vreau sa fac alt copil. Cred, dimpotriva, ca asa e mai bine astfel si pentru noi si pentru ea.
Multe mamici de la grupul de pe DC care au copii de aceeasi varsta, deja sunt insarcinate sau isi doresc f mult sa ramana cu al doilea copil. Deci depinde ce-ti doresti :).
Sper sa-ti fie de folos ce-am scris.

J G spune:

Am fost copil unic pana la 12 ani si va spun sincer ca n-am resimtit nici o nevoie. Frate-meu chiar si acum, dupa 20 de ani, este prea mic ca sa am o relatie de prietenie ca intre adulti...
Am avut intotdeauna prieteni buni, sunt una din fericitele care n-au fost niciodata dezamagite de prieteni.

Am un singur copil si asa va ramane. NU am resurse psihice pentru al doilea. Le admir sincer (oarecum la gratinta cu uimire totala) pe colegele de odisee care au deja al doilea copil.
Nu cred ca va avea ceva in minus fiica-mea, sper ca va avea prieteni.

J si Carlita Carliontz (05.02.2006)

columbiana spune:

Valen, mi-a placut mult ce-ai scris!
eu am doar o sora, este cel mai drag om din lume, cel mai apropiat (desi ne despart 11 ani-ea e mai mare- si vreo 8000 de km), sotul meu are si el doi frati, abia asteptam revederile;
nu pot spune cit regret ca fiul meu va ramine singur la parinti, si ca e prea tirziu si imposibil pentru mine sa mai schimb asta;(dealtfel, fara sa fi spus noi vreodata ceva-evitam sa discutam despre asta sa auda- ma tot intreaba de ce nu are si el frati)

http://www.floriinro.ro/

ruxij spune:

Si eu am fost singura la parinti pana la 10 ani si nu am simtit absolut nici o nevoie sa am frati. Nu mi-am dorit, nu am intrebat parintii de ce nu am frati--nimic. Poate asta se intampla si pentru ca am crescut aproape zi de zi cu niste veri mai mici si ma cam calca pe nervi ca eu trebuia sa am grija mereu, sa cedez, ca eu "sunt mai mare" desi prea mare nu eram. Pe de alta parte, pt. ca i-am avut prin preajma, aveam cu cine sa ma joc si cred ca asta a fost desigur, bine. Azi cu verii respectivi nu mai am o relatie apropiata. Cu sora mea am o relatie f. buna, dar sunt departe. Ne-am inteles mereu bine, cu toata diferenta de varsta. Eu cred ca nu e absolut nici o problema cu "echilibrul psihic" al copilului unic. Singurul pericol este sa nu devina egoist, sa invete sa imparta cu altii, sa fie bine crescut, dar asta se poate educa oricum, depinde de parinti. Poate invata sa imparta in cercul de prieteni, la gradinita. Nu stiu la voi cum este, dar copilul meu a stat la gradinita cate 8 ore pe zi si acum la scoala fiind sta 6.5h. Deci are destule oportunitati de a invata sa imparta. Dealtfel eu cred ca treaba cu altruismul sau egoismul e mai mult innascuta. De exemplu copilul nostru este printre foarte putinii copii pe care i-am vazut (de fapt singurul) care inca de la varsta de 1-2 ani cand copiii in mod normal zic "al meu" si iau toate jucariile pentru ei, copilul nostru dadea mereu jucariile fara probleme, se ducea cu manutele intinse sa dea. Si acum la 6 ani jumate tot insista sa dea copiilor din jucariile lui sau din ce are el pt. ca "mama, dar ii place si vrea jucaria, pot sa i-o dau de tot?". El mi-a cerut frati pt ca aici americanii toti au frati si surori si el nu si in plus, el ar vrea sa se joace mereu si imi zice de frate/sora atunci cand nu are parteneri de joaca. Eh, dar nu poti avea tot ce iti doresti in viata, asa ca nu va avea nici frate. Dealtfel dc. ar avea acum un bb de frate/sora nu cred ca ar folosi prea mult la joaca:))

Deci cred eu ca temerile voastre sunt neintemeiate. Decizia de a mai avea un copil eu cred ca trebuie luata pt. voi, mai putin pt. fetita. Daca va simtiti in stare si vreti, faceti-l, daca nu, nu cred ca vor fi probleme.

IreneCAM spune:

Si eu tot din clubul celor singuri la parinti:). Mi-am dorit frati, surori, nu s-a putut...dupa ce mama mi-a explicat situatia, pe la 10 ani, am inteles si nu am mai pisat-o cu intrebari.
Nu a fost nici bine, nici rau, am perceput lucrurile ca fiind normale asa. Dupa mine, povestea cu egoismul copilului unic e o prejudecata. Eu nu am fost rasfatata, aveam reguli clare, limite, responsabilitati ca pt varsta mea, nu se putea problema sa urlu prin magazine sau sa imi tin "comorile" numai pt mine. Eu cred ca modul in care parintii educa un copil face diferenta, nu neaparat prezenta sau absenta fratilor.


Nu peste mult timp de

Otiliav spune:

Nu stiu cat de mult depinde de noi numarul de copii pe care ni-l dorim in viata. Ne nastem cu o personalitate si ne dezvoltam in functie de mediul in care traim. Sa va spun cum stau eu. Cand aveam un an, mama a nascut primul baiat, a murit subit dupa 3 saptamani in somn, la varsta mea nu am inteles nimic. La doi ani si jumatate mama a nascut al doilea baiat, a murit la 3 luni in urma unor probleme neurologice, atunci am plans dupa bb al meu, l-am intrebat pe preot de ce pune tarana pe bebelusul meu, am realizat pierderea. Eu am o singura verisoara primara, am crescut impreuna, diferenta intre noi este de 1 luna. La scurt timp ei i s-a nascut primul frate. Eu am inceput sa plang la mama ca vreau un bb ca verisoara are frate. Mama nu mai vroia sa auda, era normala reactia ei. In final am reusit sa am un frate la 5 ani, fericire mare. La scurt timp veriosarei i s-a nascut al doilea frate, eu nimic. Si de aici dezamagirea. Eu invatam foarte bine, in mintea mea s-a nascut ideea ca merit si eu un al doilea frate, ba mai mult merit o sora sa fiu si mai si decat verisoara. Ei si sora nu a mai venit niciodata. In 89, aveam 10 ani, doi dintre colegii mei s-au trezit ca au frati mai mici "accidente", in cazul colegei de banca era al cincilea copil, in cazul colegului din spatele meu era al treilea copil. Cei doi vecini de vizavii 4 copii, vecina de langa 5 copii. Am facut o adevarata criza, am luat premiul intai ca de obicei si parintii ma intrebau ce vreau ceas sau bicicleta cadou , iar eu am fost tare dezamagita ca doar stiau ce vreau, am asimtit ca-si bat joc de mine. Si am tot sperat degeaba vreo 10 ani pana m-am convins ca nu se mai poate.
Si uite asa in mintea mea s-a creat in subconstient dorinta de a avea la viata mea 3 copii, 2 fete si baiat, familia pe care mi-am dorit-o eu fiind copil. Deocamdata sunt la bb2 si nu stiu daca ne vom permite vreodata bb3, dar macar sunt multumita ca Ana va avea o sora, asa cum eu nu am avut niciodata.
Intelegeti de ce spuneam ca dorinta nu vine de acum, este de mult in mintea mea, inca din copilarie. Cu fratele meu ma inteleg foarte bine dar totusi ramane intrebarea fara raspuns cum ar fi fost sa am o sora?
Si aici familiile au multi copii si Ana de anul trecut de cand merge la gradinita a inceput sa intrebe dar ea de ce este singura, nu stiu cum a ajuns la concluzia ca vrea neapart sora iar acum e tare incantata se lauda la toata lumea cu sora din burtica.
Copii nu se gandesc la posibilitatile fizice si materiale ale parintilor, ca sa nu mai spun si la psihicul parintilor, unii vor frati altii nu.
Mihalela_80, singurul sfat care pot sa ti-l dau este sa incerci sa suplinesti lipsa unui frate. Ana la doi ani era cam salbatica, la magazin se repezea sa ia copii in brate si sa-i puna in carutul ei sa-i ia acasa. Mama mea avea grija de ea si desi mama nu stie norvegiana, am gasit un copilas care avea nevoie de bona 4 zile pe saptamana si astfel Ana a avut 9 luni companie un baietel norvegian mai mic cu un an. Eu zic ca i-a prins foarte bine, a trebuit sa invete sa imparta cu el, sa inteleaga ca bunica nu are grija numai de ea. A fost ca o trecere inspre gradinita. Din august anul trecut am cunoscut aici o romanca care are o fetita de 6 ani, este mai mare dar pentru ca si ea este singura la parinti facem vizite pe rand, ba vine ea un we la noi, ba mai sta Ana peste noapte la ea. Se mai si cearta, dar daca nu se vad 2 zile deja plang una dupa cealalta. Nu stiu daca intre fetele mele va fi o relatie asemanatoare pentru ca diferenta este mai mare decat intre ea si prietena. Acum realizez ca pentru parinti dar si pentru a se juca impreuna o diferenta de 3 ani este ideala, trebuia sa ne ascultam fata de cand a inceput sa ceara o sora .
Dar oricum eu bb il fac in primul rand pentru mine, de abia astept sa descopar lumea alaturi de el. Si ce speriata eram dupa ce am nascut-o pe Ana (mai ales ca aveam cezariana si am crescut-o singurica), nu credeam sa-mi mai doresc un copil si totusi de cand a implinit ea doi ani am inceput sa ne punem serios problema.
Stiu ca se spune ca o situatie materiala si-o face singur cand este mare, dar un frate doar parintii ii pot darui. Dar cand nu exista intelegere in familie, disponibilitate sufleteasca, nu exista resurse materiale si intervine stresul zilei de maine, sau nu se mai poate fizic, atunci mi se pare normal sa fie copil unic.
A avea un copil sau doi sau mai multi este o dilema la care numai parintii in cauza pot hotari ce-i mai bine pentru familia lor si cat pot duce ei, iar aici nu este ori alb ori negru sunt si multe nuante de gri.
A, si voi ca si noi sunteti in strainatate, adica undeva unde nu esti cu familia, locurile de joaca sunt goale iar vecinii nu se saluta intre ei, uneori e greu sa gasesti pe cineva sa socializeze cu copilul tau de aceea multe familii prefera sa aibe ei doi copii.
Oricum pe o perioada de doi-trei ani si daca ati mai avea un bb fetita are nevoie de prieteni de varsta ei cu care sa se joace, de abia cand ar creste mai mari ar putea participa la diverse activitati impreuna. Eu nu-mi fac mari sperante pentru viitorul apropiat, sper doar ca fata mea sa se inteleaga bine cu prietena ei si sa nu simta lipsa companiei in we sau in vacante.



Mami de www.dropshots.com/otiliav" target="_blank">Ana nazdravana (18.12.2004) si Minunea din burtica 25+
Pozele noastre