DAVID - darul cerului, frumusetea pamantului

Norocul si fericirea unui copil se nasc cu mult inainte ca el sa vina pe lume,
in inimile a doi oameni care se iubesc...

Capitolul unu
-redactat inainte de nastere-

Daca in iunie 2001, in seara cand am facut cunostinta cu Bogdan intr-o parcare din Hanau, mi-ar fi prezis cineva ca 7 ani mai tarziu voi avea un copil cu acest barbat, i-as fi ras in fata. Si totusi cineva mi-o prezisese (oarecum). In martie 2001 ma separasem de primul sot si, la recomandarea unei colege, am mers si eu pt. prima oara in viata mea la o ghicitoare in carti. O coafeza la pensie, simpatica. Dupa ce m-a socat putin cu multe detalii („sunteti prea tanara ca sa ramaneti intr-o asemenea casnicie muribunda, va moare sufletul“, „sotul e cam imatur si iresponsabil, e cumva zodia Racului?“, „sotul are mari probleme psihice“, „sunteti folosita si exploatata emotional“), dupa ce a afirmat chestii pe care nici eu nu le stiam in acel moment si care s-au adeverit la scurt timp dupa aceea („s-ar putea sa mai existe o alta femeie in viata sotului“, „sotul isi va schimba curand locul de munca“), a ajuns la prezicerea viitorului: „in curand veti cunoaste un barbat care a trecut si el prin multe si care o sa va iubeasca asa cum meritati sa fiti iubita“ (eu in gandul meu – hehehe, asta le-o spui la toti, ca suna tare bine!) si „acest barbat vine din trecutul dumneavoastra“ (pam-pam!). M-am tot chinuit sa-mi aduc aminte de fosti prieteni, de foste mari iubiri, ma intrebam cu care din ei as mai putea sa fac pereche dupa atatia ani... dar cand a aparut Bogdan in viata mea am realizat semnificatia prezicerii: „din trecutul meu“ insemna din Romania, nu neaparat ca era vorba de vreun fost al meu... Si uite-asa a inceput frumoasa noastra poveste de iubire, prima iubire adevarata pe care mi-a fost dat s-o traiesc si pentru care ii multumesc si acum in fiecare zi ingerului meu pazitor.

Si totusi, un copil? Eu? Dupa copilaria mea, recuperata partial abia prin terapie? Dupa bataile incasate de la mama, dupa luptele duse cu ura si setea ei de distrugere de care ea nici acum nu e constienta? Dupa ce mi se inradacinase convingerea ca este cel mai cumplit ghinion pe lume sa fii copil, sa nu ai puterea de a te apara, sa nu-ti poti controla viata? Dupa tot ceea ce imi transmisese mama mea din experienta ei? Ca un copil ar fi o povara, ca un copil te-ar forta sa traiesti o viata in compromisuri, ca un copil ti-ar limita optiunile si te-ar obliga la o viata plina de sacrificii si fara identitate proprie? Dupa tot ce simtisem eu pe pielea mea, ca e cumplit sa fii copil pe lumea asta, ca mult prea multi copii sunt folositi pe post de surogat pentru neimplinirile parintilor, pentru a alimenta golul sufletesc al parintilor? Dupa toate astea ... inradacinate si intiparite in carne inca dinainte de adolescenta... sa fac un copil? Ramasesem cu convingerea ca e mai bine sa nu fac niciodata acest pas.

Daca nu l-as fi intalnit pe Bogdan nu as fi realizat deosebirea enorma dintre adevarata iubire (pe care mi-o ofera el) si acea „iubire“ pe care eu mi-o tot cumparasem o viata intreaga de la altii, incepand cu parintii (prin ascultare, prin dorinta de armonie, printr-o generozitate dusa la absurd, prin „toleranta“ de a ma uita intotdeauna pe mine in favoarea celorlalti, prin dorinta obsesiva de a ma face placuta si iubita de toata lumea). Daca nu l-as fi intalnit pe Bogdan nu as fi avut puterea sa fac curatenie in viata mea, sa ma eliberez de paraziti si sa incep o terapie care de asemenea mi-a salvat viata. Daca nu as fi facut toate astea, nu as fi avut puterea sa ma rup de lanturile iubirii conditionate pe care mi-o fluturau pe la nas parintii mei. Daca nu m-as fi rupt de ei, nu as fi avut posibilitatea sa constientizez realitatea trista a copilariei mele, sa inteleg mecanismele care ma transformasera in ceea ce eram inainte de Bogdan (codependenta si straina de mine insami), nu as fi avut puterea sa imi combat propriul perfectionism, propriile prejudecati si propria obsesie de a controla totul si pe toata lumea si astfel nu as fi avut niciodata revelatia ca ... un copil inseamna in realitate cu totul altceva decat credeam eu ca stiu.

Constientizarea realitatii a adus acea schimbare care a venit de undeva din adancul fiintei mele si care de aceea a fost cu atat mai puternica si mai autentica. Sigur ca a fost nevoie mai intai de un impuls al destinului: inainte de noaptea de revelion 2006/2007 am uitat sa iau anticonceptionalele (subconstientul lucra deja, zic eu) si a doua zi, dupa un an nou intampinat cu multa pasiune , m-am trezit ca-i spun lui Bogdan pe negandite „Roaga-te sa nu fi ramas gravida, ca eu avort nu mai fac“... Surpriza emisiunii!

Dupa aceea gandul a inceput sa se contureze: „dar ce-ar fi daca...?“ De aici drumul a fost mult mai usor... parca iesise brusc soarele de dupa niste nori grosi si totul se ilumina. De aici pana la decizia de a avea un copil nu a fost decat un pas foarte mic.

Am discutat tema la terapie, am incercat si singura sa-mi dau seama ce se intampla, am incercat sa-mi dau seama de diferenta (mai mult din cauza ca mie insami nu-mi venea sa cred ca m-as fi schimbat atat de mult in cateva saptamani) si am ajuns la cateva concluzii care m-au iluminat si m-au linistit. M-am gandit si am incercat sa-mi amintesc CAND ANUME luasem eu de fapt hotararea de a nu avea copii. Si mi-am amintit ca eu inconstient inca dinainte de liceu luasem decizia ca nu vreau copii. Spun ca a fost inconstient, fiindca in mod constient eu luasem atunci de fapt alta hotarare: sa nu ajung niciodata ca mama!!! Stiu ca devenise o obsesie care ma consuma permanent, cred ca a fost pe undeva si motorul care m-a impins sa am mereu note mari si succese la scoala, sa fac facultate, sa plec in alta tara si sa fiu mereu independenta si pe picioarele mele si stapana pe viata mea. Ideea care m-a motivat in permanenta a fost una singura: sa nu ajung ca mama!!!

Si intrucat mama mi-a aratat prin atitudinea ei cat de "rau" era PENTRU EA sa aiba un copil, eu am crezut toti anii astia ca ORICE copil e o povara pt. parintii lui (din pacate pt. mine). Tragedia este ca si mai tarziu, peste tot in jurul meu, am vazut 95% numai familii disfunctionale, copii care n-aveau parte de iubire, parinti egoisti si ignoranti, deci n-am prea avut sansa de a-mi schimba parerea si de a realiza ca un copil NU este deloc o povara, ci o imbogatire!!! Numai ca pt. mama mea nu a fost asa, iar eu de la ea am preluat inconstient exemplul...

I-am povestit terapeutei ca m-au surprins total sentimentele pe care le-am avut si care erau in totala opozitie cu vechea mea "hotarare". Dar pun "hotarare" in ghilimele fiindca in viata, cand luam anumite hotarari, ne bazam mai ales pe rationamente, pe informatii de diferite naturi, pe principii, pe convingeri personale si experiente de viata etc. Ei bine, daca eu deja ca adolescenta luasem (inconstient) hotararea de a nu avea copii, in acele conditii este absolut imposibil ca aceea sa fi fost hotararea MEA cu adevarat... Sunt convinsa ca a fost o hotarare mai mult impusa de propria mea experienta negativa ca si copil, de ideile si prejudecatile inoculate de mama si mai ales de atitudinea ei fata de mine ("cand faci un copil viata ti s-a terminat", "cu un copil viata e un lant de sacrificii", "eu te-am facut pe tine si trebuie sa ma respecti"), pur si simplu preluasem inconstient punctul ei de vedere, cum ca un copil este 1) o povara si 2) un obiect controlat 100% de parinti si care trebuie sa fie 100% sclavul parintilor.

Pai in aceste conditii am putut eu oare sa iau o decizie in cunostinta de cauza??? Aveam eu atunci maturitatea necesara pentru a sti ce miracol si ce fericire poate reprezenta un copil pentru parintii care nu au nevoie sa-si exploateze sufleteste copilul?? Evident ca nu, caci eu traisem numai contrariul. Probabil ca de atunci imi jurasem sa nu ajung ca mama si conditia sine qua non era sa evit sa am copii. Ceea ce am si facut pana la un moment dat. Dar acum mi-am dat seama ca in felul asta i-am lasat pe parinti sa-mi decida viata (fie si indirect). Ori un lucru stiu sigur: Eu nu sunt ca mama mea. Eu iubesc copiii, eu sunt un om empatic si plin de afectiune, eu imi constientizez problemele si le rezolv la terapie, eu nu traiesc ca mama (o marioneta a trecutului care nu stie de ce face ceea ce face).

Atunci m-am linistit, fiindca am realizat ca nu actionez de fapt impotriva convingerilor mele, ci repar o stare de lucruri negativa si daunatoare care se instaurase in psihicul meu practic fara voia mea si care imi mutilase propriile sentimente fara ca eu sa-mi dau seama.

La decizia de a avea un copil trebuie sa precizez ca si inscrierea mea pe forumul DC a contribuit intr-o masura notabila. Ma inscrisesem intr-o doara (ehei, destinul!), pentru a incuraja o forumista (Mara) care tocmai se despartise de prietenul ei si ramasese singura cu un bebe mic, apoi m-am implicat in tot mai multe cruciade impotriva abuzului asupra copiilor si am incercat sa ajut cat mai mult si sa deschid ochii cat mai multor oameni asupra a ceea ce inseamna o copilarie traumatizanta si cat de important este ca noi, adultii, sa ne constientizam si sa ne prelucram trecutul, pentru a putea fi parinti cu adevarat iubitori.

Sa revin la mine si Bogdan. Pentru a ne lasa iluzia ca si noi controlam cumva situatia , am inceput sa ne gandim la posibile nume, initial mai mult in joaca... Numele de baiat (David) l-am gasit foarte repede, mai bine zis parca ne-a gasit el pe noi... Indeplinea toate criteriile (frumos, melodios, semnificatie deosebita, se potriveste cu numele de familie, se pronunta la fel in romana si in germana) si ne-a mers imediat la inima.

In fine, am inceput sa „exersam“ . Era ianuarie 2007 si eu – obisnuita ca in viata mie imi ies toate din prima – imi faceam planul ca in februarie voi fi deja gravida si bebe va fi Scorpion ca mine... Si mai planificam si cum sa iasa baiat... Hehehe... Ne-a fost clar de la inceput ca – cel putin constient - amandoi ne doream un baietel. Eu imi doream baietel pentru ca ma gandeam ca fetitele au o viata ceva mai grea (stiu despre ce vorbesc, da? ) si in plus ma temeam ca am sa ma identific prea mult cu ea si poate o sa incerc inconstient sa-mi pun amprenta personalitatii mele asupra fiintei ei, ceea ce nu doream in nici un caz; cu un baiat ma gandeam ca e mai usor sa-i respect individualitatea, tocmai fiindca habar nu am cum „functioneaza“ aceste fiinte si deci pot fi mai detasata si pot invata eu ceva nou de la el...

Hehehe, dar cu „planificarea“ mai aveam multe de invatat... Perfectionismul, bata-l vina... Dupa vreo trei-patru luni de calcule, asteptare si dezamagire, incepusem sa ma mai relaxez... dar n-a fost sa fie pana in luna octombrie, prima luna in care am renuntat la calculul zilei ovulatiei, la masurarea temperaturii si la statul in pat pe 3 perne cu picioarele pe pereti dupa fiecare repriza de sex (ca sa se „depuna“ bine oul, cum ma sfatuise o colega care a nascut gemene). Abia atunci cand nu m-am mai gandit la ce ar putea sa se intample (era 3 octombrie, ziua nationala a Germaniei, aveam amandoi zi libera), in singura zi din perioada fertila in care am „exersat“, tocmai atunci s-a intamplat minunea si am ramas insarcinata...

Sarcina a fost exemplara, nu am avut greturi, stari de rau sau alte probleme... Doctorul chiar mi-a spus ca ar dori asemenea sarcini multor femei de 25 de ani... Ah, am avut probleme cu primul ginecolog, un imbecil robotizat si total lipsit de empatie, dar prin luna a 6-a l-am schimbat si dupa aceea totul a mers snur... Sentimentele de-a lungul sarcinii erau absolut normale, desi uneori absolut contradictorii (stari de euforie inexplicabila urmate de o panica majora si de intrebarea „Doamne, in ce ne-am bagat??“)... Intrasem in concediu inca din aprilie, iar inainte de concediu (cand mai credeam ca voi putea functiona ca inainte) imi propusesem sa traduc o carte in ultimele 10 saptamani inainte de nastere pe care urma sa le petrec acasa... Hehehe, din nou Felicia propune si hormonii „dispune“... N-a mers nimic asa cum imi propusesem eu, nu mai functiona creierasul meu asa cum voiam eu, plus ca nici energie nu mai aveam... dar cui ii mai pasa?

Ultimele saptamani au fost cele mai grele, ma ingrasasem vreo 17 kile in total (totul pe burta!), deja mi se parea ca burta mea cantarea doua tone si nu mai puteam merge sau sta in picioare mai mult de 10 minute fara sa simt ca ma trage burta gramada jos... Avusesem toata sarcina marele avantaj ca bebe se plasase foarte spre exterior (de aceea n-am stiu ce sunt alea arsuri, bebe nu ma apasa pe organe si astfel am putut manca tot timpul ca si inainte de sarcina), dar la sfarsit burta mai avea putin si exploda, iar in plus am facut si vergeturi, in ciuda uleiului scump cu care imi facea Bogdan masaje zilnice...

Imi petreceam ultimele zile inainte de nastere miscandu-ma greoi ca o curca beata prin casa intre televizor si computer (cel mai mult pe DC la odiseea noastra de mladite si mugurasi, evident), cu ture f.f.f.f. frecvente la toaleta... Ma simteam de parca eram gravida de 10 ani, mi se umflasera mainile si picioarele din cauza arsitei, imi pierdeam rabdarea si tot negociam mental cu bebe niste date convenabile la care sa pofteasca sa-si paraseasca „garsoniera“... Pe de alta parte, ba era finala de la Roland Garros (hehe, ca el o fi fost fraier sa iasa asa devreme de la caldurica), ba jucau romanii la Campionatul European de fotbal meciuri „importante“ (noroc ca au plecat devreme acasa cu coada intre picioare, ca niste mediocri ce au fost), eram tot intr-o ezitare... si zodia Gemenilor se apropia amenintator de sfarsit... iar eu nu voiam cu nici un chip un copil in zodia Racului... inca mai aveam de invatat lectia cu prejudecatile si cu abandonarea (iluziei) controlului...

Cam pe 17 iunie am inceput cu inducerile naturale (in special cu care le faceam geloase pe toate fetele de la odiseea noastra ). Nu mai puteam, mesajele mele pe forum se incheiau invariabil cu „Hai liberare“, timpul se dilatase (in loc sa ma dilat eu ) si – contrar a ce scria Preda – inca parea sa aiba muuulta rabdare...


Cerul si-a tinut o clipa rasuflarea... si apoi a rasarit steaua noastra, David...


Capitolul doi
-redactat dupa nastere-

Pe 22 iunie intraram, asadar, si in zodia Racului. I-am spus lui bebe: „Mosule, ai meneait-o, suntem deja in zodia Racului, asa ca de-acum poti sa vii cand poftesti mataluta, ca nu mai e nici o graba“... Prompt, a doua zi dimineata la 8:45 mi se rupe apa. Il sun pe Bogdan: „Ai ajuns cu bine la servici? Hai urca-te in masina si vino inapoi, ca incepe...“ Il sun si pe doctor, apoi -intinsa pe covorasul din baie cu doua prosoape intre picioare - incep sa dau SMS-uri la toate prietenele care voiau sa fie alaturi de mine cu gandul in clipele grele care urmau...

Am ajuns la spital pe la 10, am intrat la ecografie etc. Mi s-a dat o camera de travaliu (traiasca Dr. Calciu Anca de la spitalul St. Vinzenz din Hanau, care – desi ma vedea a doua oara in viata ei – le-a spus alora ca sunt o buna cunostinta de-a ei si s-a agitat mult sa ma ajute). In camera de travaliu tocmai se odihnea pentru doua ore o tipa careia i se facuse amniocenteza. Saracuta de ea, cred ca am speriat-o cand ma rezemam de perete si gemeam de mama focului... Ea ma tot intreba „Dar cum se simt durerile? Ca la ciclu? Si cam de cate ori mai puternice?“... Hehehe, ce stia ea, saracuta... Dar nici eu nu stiam ce ma astepta mai tarziu, Doamne...

Pe la 12 si ceva am simtit ca nu mai pot de dureri si m-am dus la sala de nasteri. Cat am asteptat acolo, auzeam la radio „You’ve got me begging you for mercy, why won’t you release me“ si ma gandeam ce bine se potrivea cu situatia mea... Inca mai aveam puterea sa fac misto cu Bogdan...

M-a examinat Dr. Calciu, aveam o deschidere 1-2 chinuita, dar dureri cat pentru 5 gravide... Imi spusese ca bebe inca nu e fixat in bazin si ca sta cu capsorul stramb, apasand pe simfiza (Racul tot Rac, nu gasea nici macar iesirea din burtica lui mami ). Of, Doamne... Mergea cumplit de incet, nu puteam sa ma misc de durere, Bogdan ma ajuta cu respiratia fiindca eu uitasem totul, simteam ca-mi explodeaza urechile de dureri, ca-mi iese creierul prin urechi, ma inrosisem toata la fata, mi-au bagat la greu Buscopan care ma mai amortise putin (imi venea oarecum sa adorm), dar colul nu se deschidea si pace, iar bebe facea ca toti (d)racii inauntru...

M-au pus sa stau cate o ora in patru labe, cu capul in jos, cu coloana curbata in sus, sa dau din solduri („Hai, Feli, sambo-sambo“ ) pana nu am mai avut putere in brate si genunchi si mi se adunase tot sangele acolo... Nici in picioare nu aveam voie sa stau, fiindca bebe era in pozitie defectuoasa si gravitatia l-ar fi tras si mai tare in jos acolo unde se afla... Stateam in pat si ma tot intorceam de pe o parte pe cealalta, in speranta ca bebe isi va gasi pozitia de iesire, dar el nu si nu... Acu’, eu vreau sa cred ca durerile alea (crunte cum nu le doresc nici dusmanilor) n-au fost alea tipice unei nasteri naturale productive, ci au fost intensificate de loviturile lui bebe in simfiza si in vezica mea, altfel nu-mi imaginez cum poate cineva suporta o nastere... Pe la dilatatie 3 au chemat anestezistul sa-mi puna peridurala, caci altfel innebuneam acolo...

Au urmat cateva ore de senzatii paradisiace, dar eram tare speriata de ce va urma dupa ce ma voi dilata ca pentru expulzie... Ehei, ce optimista eram eu. Intre timp ii dadeam din cateva in cateva ore SMS-uri lui Cleo de la odisee, sa le tin pe fete la curent (am fost impresionata pana la lacrimi cand m-am intors si am vazut cat de mult m-au sustinut si incurajat toate!!):

- „Dureri crunte, contractii la 4 minute, dilatatie 1 momentan“;
- „Sunt pe peridurala. Dilatare 5. Asteptam sa-si ia pozitia finala.“
- „Cauta inca iesirea. Nu e 100% pozitionat.“

Stau 6-7 ore pe dilatatie 6 si de acolo se blocheaza totul, rien ne va plus In schimb, imi mareau aia doza de oxitocina, contractiile (neproductive dar dureroase) se accentuau si se indeseau, catre sfarsit le simteam si cu peridurala (scala graficului mergea numai pana la 100, contractiile mele erau de 130!!), am crezut ca innebunesc de durere!!! Putin dupa miezul noptii ii spun lui Bogdan intr-o scurta pauza ca – daca la urmatorul control sunt dilatata tot la 6 – le cer cezariana, ca nu mai pot sa indur atata durere degeaba. La zece minute vine si draguta de Anca Calciu, in fata careia zic „Jos palaria“ fiindca mi-a fost alaturi si si-a prelungit schimbul, a zis ca nu pleaca acasa pana nu nasc eu, a ramas pana a doua zi dimineata!

Imi spune ca sunt tot la 6 si colul meu este inca tare, ca trebuie sa luam o hotarare fiindca nu sunt sanse sa nasc natural fara probleme... Am zis imediat ca vreau cezariana, nu mai avea rost sa ne chinuim degeaba, au inceput aia sa se agite pe acolo, sa pregateasca totul etc. Eu spun ca nu vreau anestezie generala, ca-l vreau pe bebe pe piept imediat dupa ce-l scoate... Zis si facut. Imi da o doza de anestezic de test, totul merge minunat, imi pun apoi doza de baza, ma duc in sala de operatii, il pregatesc si pe Bogdan si – cand zice anestezistul ca e ok – chirurgul da sa taie. Eu tip de durere, simtisem durerea!!! Imi mareste doza, mai asteptam 10 minute, eu puteam in continuare sa-mi misc picioarele si – cand tipul m-a ciupit de burta – i-am spus ca simt totul. Au marit iar doza... fara efect! Ma gandesc ca probabil terminatiile mele nervoase se sensibilizasera la maximum de la durerile alea cumplite de contractii si atunci n-a mai avut efect nici o anestezie rahi. S-a trecut la anestezia generala. Of, Doamne...

Si asa m-am trezit eu 1 ora si ceva mai tarziu, operata de cezariana (metoda Misgav Ladach, despre care citisem si care mi se parea mai acceptabila decat metoda clasica), cu bebele asezat pe piept (picioarele lui erau pe umerii mei) ca sa facem si noi in sfarsit bonding... Eram beata de fericire, pluteam in alte sfere, patrunsa pana in ultima fibra a fiintei mele de o stare de beatitudine greu de descris chiar si pentru cineva cu talentul meu de a aseza totul in cuvinte . Bogdan isi facuse griji, fiindca la narcoza totala pe el il dadusera afara, i-l adusesera pe David cam dupa 10 minute si eu abia dupa inca vreo ora iesisem din sala de operatii.

I-am trimis si lui Cleo SMS-ul decisiv: „Dupa 6-7 ore stagnate la dilatatie 6 cu capsorul stramb pe col, DAVID a venit pe lume la 1:08 prin ceza: 3960gr, 53cm, APGAR 10. Va pup mult!“

Totul se terminase cu bine si in final decizia pentru cezariana se dovedise o inspiratie divina: cand m-au taiat, primul lucru care le-a iesit in intampinare din burta mea nu a fost David (nooo, el se lupta sa iasa tot prin simfiza ), ci vezica mea, pe care el o basculase la greu in eforturile lui disperate de a iesi... Am aflat astfel dupa aceea ca, daca ma incapatanam sa nasc natural, exista riscul ca bebe ori sa iasa cu tot cu vezica mea dupa el sau eventual s-o rupa si sa se inece in urina... Tot raul a fost spre bine, bebele si corpul meu au hotarat ca a fost mai bine asa si sunt recunoscatoare pentru asta. Doctorii mi-au asezat vezica la loc, apoi mi-au injectat o substanta albastra care urma sa iasa prin cateter ulterior pentru a le dovedi ca nu s-a intamplat nimic grav pe acolo... totul a fost in final ok.

Ajungem si in camera de familie in care urma sa ne petrecem urmatoarele 7 zile. Pentru 45 de euro pe zi Bogdan a dormit si a mancat acolo cu mine. Noroc ca am prins o astfel de camera, fiindca as fi murit daca as fi avut pe cineva strain langa mine in starea in care m-am aflat initial...

Efectele anesteziei incepusera sa se duca si ma simteam deja groaznic, aveam dureri la fiecare miscare... nu ca as fi fost in stare sa ma misc cine stie ce... La un moment dat vine echipa (medic, asistenta, un elev in specializare) sa ma examineze. O pune dracu’ pe doctorita (era o nemtoaica) sa vrea sa ma apese pe uter, ca sa vada cum progresa retragerea... Am urlat de durere si mi-au tasnit lacrimile din ochi, i-am luat mana doctoritei si am spus ca mor de dureri, sa nu ma mai atinga!!! Noroc ca si Bogdan a sarit imediat ca un leu: „Daca spune ca are dureri groaznice, are dureri groaznice!! “ Toti or fi zis ca sunt vreo mimoza, mai ales ca asistenta sefa (o individa care-mi facea frica prin agitatia ei "bine intentionata") bagase si niste replici din alea super „empatice“ de genul „Toate cu cezariana trebuie sa se ridice din pat in prima zi!!“. Am urat-o cu patima, imi amintea de mama si cat de nemiloasa fusese cu mine cand eram eu mica, parca tot trebuia sa dau randament la ceva...

Iata ca nici 10 minute mai tarziu, asistenta descopera din „intamplare“ ca eu statusem tot timpul cu pulpa dreapta pe tubul de la cateter si ca atare vezica mea fusese aproape de explozie in tot timpul asta!!! A scos tubul de sub mine si in 5 minute s-a umplut toata punga!!!!!!!!! Eram in paradis...

In primele 3 zile am fost zombie, au fost cele mai grele zile din viata mea: fizic pentru ca nu fusesem niciodata in situatia sa fiu ajutata sa ma dau jos din pat, sa merg la toaleta etc., psihic pentru ca ma termina cu zile sa ma simt ca o leguma, sa nu pot sa ma ocup de bebe, sa stau intinsa in pat si sa-l vad pe Bogdan cum alearga de colo-colo, sa ma ajute si pe mine, sa-l schimbe pe bebe, sa cumpere diverse chestii, sa-mi pregateasca mancarea, saracutul de el a dormit cate o ora pe noapte in primele 3 nopti, era la capatul puterilor.

O eleva indianca in anul I la scoala de asistente, Sonija, 21 de ani, a fost o draguta si ne-a spus ca suntem una din cele mai frumoase si armonioase familii pe care le-a vazut vreodata, au impresionat-o mult grija si implicarea totala a lui Bogdan, in timp ce alti soti mai plecau si acasa sa vada meciurile... I-am spus si eu ei ca face o treaba exceptionala si ca are chemare pentru meseria asta, in care nu conteaza atat cat de perfect faci o injectie sau cat te pricepi la medicamente, ci cat de empatic esti fata de pacient intr-un moment greu al vietii lui; i-am spus: „Dvs. aveti 21 de ani, eu am 40, dar cu toate astea m-a cuprins fericirea ca pe un copil mic in a 4-a zi cand mi-ati spus ca sunteti mandra de progresele pe care le facusem pana atunci...“

Revin la primele doua zile. Eram disperata ca bebe nu cerea nimic de mancare, scuipa la greu lichid amniotic, slabise aproape 500g si devenise cam apatic si chiar usor galbui, risca un icter... Atunci am avut prima cadere nervoasa, am plans de neputinta si de disperare, vazandu-l tot mai portocaliu, de fiecare data cand ma uitam la el mi se parea si mai mic si mai plapand... In a treia zi m-am enervat de indiferenta surorilor, care veneau doar cateva minute, il mufau profesionist dintr-o miscare si apoi plecau, iar daca ramaneam singuri aveam la inceput mari probleme sa-l punem iar la san: eu tineam sanul, Bogdan tinea capsorul lui David si ne chinuiam ca doi natangi sa-l mufam cum trebuie... El: "Acum! Na, fir-ar sa fie, ai pierdut momentul", eu "Pai nu-l vad cand deschide gura!" si tot asa...

M-am dus la 3 dimineata peste ele, m-am asezat pe scaun printre patuturile altor 5-6 copii si le-am spus hotarata ca nu plec de acolo pana nu-mi arata cum sa-l pun pe bebe la san si nu ma ajuta sa invat cum sa alaptez... Am avut noroc ca Daviducul se nascuse cu 3960g si deci avea rezerve si destula putere sa suga, a inceput ca un tigrisor sa-mi prelucreze sfarcurile (eu aveam senzatia ca imi infige cineva cutite incinse din sfarc pana in omoplat). Am suportat 40 de minute de dureri crunte, evident nu iesise nimic, dar nu m-am descurajat: daca nasterea se petrecuse cum se petrecuse fara ca eu s-o pot influenta cu ceva (desi Dumnezeu mi-e martor ca am incercat tot ce mi-a fost omeneste posibil), apai alaptarea a fost ocazia sa-mi scot ambitia din sertar si sa-mi spun: „Voi alapta, cu orice pret“!!! In ziua aia i-am dat de 3 ori supliment, m-a invatat o asistenta tare draguta, Claudia, cum sa-i dau degetelul in gurita, sa continue cu reflexul de a suge, iar pe langa degetel sa-i introduc cu o seringa lapticul... A functionat ireprosabil, iar bebe si-a mai revenit!

Abia o zi si jumatate mai tarziu, dupa mai multe reprize de exersare, mi-a venit si mie laptele valuri-valuri, mi s-au umflat sanii rau de tot si am facut febra, imi pulsau pana in gat, am crezut ca mor. Daaar... cu cat ma dureau mai tare, cu atat il alaptam mai des si mai mult, stiind ca asta e singura solutie sa ne adaptam unul la nevoile celuilalt. Stateam cu moasele si vorbeam cu bebe: „Yeah, give pain to mama... ca e cea mai placuta durere din lume!“. In final, dupa inca o zi si jumatate mi-am revenit, alaptatul a inceput sa mearga, am inceput usor-usor sa ma simt si eu iar ca un om. Intre timp ma spalasem si pe cap, nu mai aratam si nu ma mai simteam ca un hoit, imi revenise si moralul, desi de dormit tot nu putusem dormi mai mult de o ora pe noapte, dar bateriile de rezerva inca mai dadeau energie... Vazusem lumina de la capatul tunelului si – Scorpion perfectionist cum sunt – voiam sa ajung cat mai repede acolo! Si am reusit!

Acum suntem o echipa fantastica, el coopereaza exemplar in ciuda stangaciei cu care noi inca mai luptam uneori ca sa-l mufam la suptomat , se mai ineaca uneori cu laptic si apoi sughite ca un campion mondial (nu prea poate sa ragaie), moasa mi-a zis ca se dezvolta si se implineste bine, proba suptului nu i-am facut-o decat o singura data fiindca s-a nimerit intamplator sa-l cantareasca tocmai cand era nealaptat si cu pampersul proaspat umplut, am fost multumita si apoi mi-am spus ca decat sa ma impiedic de niste cifre, prefer sa ma uit la David: daca el papa bine si efectiv, daca zambeste mereu multumit si fericit cum o face acum, daca ramane cu lapticul mustindu-i pe buzisoarele alea ca niste cirese, daca doarme bine si e rozaliu la fata, nu-mi trebuie cifre, totul e ok.

In a 3-a sau a 4-a zi (am gauri de memorie masive) l-a vazut pediatra, a fost foarte multumita, a zis ca e un bebe perfect. La examinare dadea racusorul mamii capsorul spre spate cu furie, are chiar si acum o miscare haioasa intr-o parte, de parca i-ar fi centrat cineva si el vrea sa dea gol, eu intuitiv cred ca e vorba de aceeasi miscare pe care o facea in burtica, incercand sa iasa, de facuse si un mic cucui... Ah, si evident a fost singurul baiat dintre cei examinati atunci care si-a pornit arteziana pe halatul doamnei pediatre, aratandu-si nemultumirea fata de tratamentul adultilor care-l stresau

In a 7-a zi am plecat acasa, am trecut cu bine si prin criza acomodarii (plansete si oracait la miezul noptii, cearta intre mami si tati cu nervii intinsi la maximum), acum incet-incet ne gasim un ritm, ne cunoastem mai bine, ne vedem, ne amusinam, ne simtim, ne zambim cu gura pana la urechi, iar in restul timpului plutim intr-un ocean de fericire constanta si deplina... Ma uit la el si nu ma mai satur. Si ma bucur ca mi-a fost dat, mai bine mai tarziu decat niciodata, sa traiesc asemenea momente si mai ales ca am primit marea onoare de a-l insoti in viata pe acest baietel minunat si de a avea grija de el, ca sa devina un adult iubitor si cu caracter, care la randul lui sa daruiasca lumii putin mai multa fericire.

Asta e povestea nasterii lui bebe David, cel mai viteaz Racusor si puiul meu – darul cerului si frumusetea pamantului.



EDIT ca sa adaug ce mi-a scris prietena mea de la odiseea de mladite&mugurasi de mai-iunie 2008, cuvinte cu care m-a impresionat pana la lacrimi:

Felicia - cea mai fericita mama a celui mai iubit dintre Racusori - bebe David (24.06.2008)

Poze cu noi

Nausica spune:

Wow!

Sa va traiasca ingerasul si sa va bucurati de el.
M-ai dat pe spate. Nota 10 pentru scriitura.

Nausica 24+

Simonix spune:

Draga de Miss, foarte frumos ai povestit ! Ma bucur mult cand vad ca esti asa de fericita alaturi de cei doi barbatzi din viata ta in ciuda a tot ce a trebuit sa induri

Cand am scris povestea lui Robert m-am gandit mult la tine si am sperat ca vei avea o nastere ca a mea. Din pacate nu a fost asa, dar la final am trait amandoua cele mai frumoase momente din viata noastra, nu? Iti admir curajul si te felicit atat pentru nastere cat si pentru faptul ca ai insistat si ai reusit sa il alaptezi pe David. Alaptarea este continuarea fireasca a sarcinii, face parte dintre cele mai fumoase lucruri pe care le putem face pentru puiutzii nostri. Intr-adevar, David este un racushor taaaare iubit si norocos sa va aiba drept parinti, atat pe tine, cat si pe Bogdan.

FELICITARI, FELICIA !!!!!!!!!!! SA FITI CU TOTII SANATOSI SI FERICITI

Simona cu Robertzel baietzel frumos

Cum a venit Robertzel in viata noastra

Poze cu noi toti si Poze cu bebe

cleo78 spune:

am zis ca ma culc. Si am inceput sa cetesc. si sa cetesc. si sa cetesc...cu emotie. Scumpi parinti....
Va pupam dulce, esti o mama implinita, si vei fi cea mai buna mama pt puiul tau!!

Ma duc sa visez frumos!

o potoroasa potoroasa potoroasa, nu am mai vazut asha potoroshenie!!
soarele din viatsa noastra

povestea nashterii

Doloress spune:

Miss mi-au dat lacrimile! Ce poveste frumoasa! Felicitari, sa iti traiasca puiul, este un norocos si un fericit cu asa parinti minunati! de la colega ta de Odisee!

Doloress si minunea mea Patrick (29.04.2008)

Povestea nasterii

unboticutz spune:

o poveste emotionanta care vibreaza de fericire si implinire! felicitari si o viata frumoasa si voioasa puiului tau!

Emma are nevoie de noi!


editez: am uitat sa-ti spun si eu ca imi plac postarile tale, esti o persoana deosebita!

danat spune:

Superb ai povestit. Tot. Dar mai ales frumusetea aducerii pe lume a lui David cel iubit.
Sa va aiba Dumnezeu sub paza Lui cea mare!
Noroc in viata lui David si voua sanatate si putere sa-i fiti alaturi tot timpul.
Si nopti cat mai linistite

(Off topic: esti o persoana deosebita , ti-am mai citit postarile si intotdeauna mi-au placut si m-au impresionat!)

"Prietenii sunt aceia care te iubesc chiar si atunci cand te cunosc"

Dana mama lu'Radu Stefan (Fecioras de 2003)

Radu mamii (intre 0-2 ani) si Raduc de la 3 anisori :-)

maru spune:

sa va traiasca printzucul, sa aiba parte numai de bucurii, norocos stim ca e cu asa parinti, iubit stim ca va fi!

Doamne'ajuta!

POZE
http://maru-incotro.blogspot.com/

dianocica spune:

felicitari felicia!

david iti seamana tare mult

---

I'm not trying to be difficult...it just comes naturally.

raly spune:

Felicia si Bogdan,

Micutul David este superb! Sa va aduca numai bucurii si impliniri, este cel mai minunat lucru sa ai un copilas.
Sunteti intr-adevar o familie frumoasa si implinita.

Felicitari si noroc mult!

pet.cost2005 spune:

Fff frumoasa si emotionanta poveste.

Sa va traiasca micutul racusor si sa va aduca numai bucurii!!!

********************************
Asteptam din nou voturi la http://www. nou-nascuti.ro /album_nn.html?action=show&pid=3231 (stergeti spatiile dupa www. si ro)
Multumim !!!!


*************************
Petronela si Nasturica