Povestea mea
Raspunsuri - Pagina 3
andraduska spune:
Rufus, iti multumesc! Si va multumesc tuturor. Pentru tot. Pentru vorbele voastre care ma ajuta enorm.Mereu m-am considerat vinovata gandindu-ma ca nu am avut destula grija de el si mereu m-am gandit ca poate mai trebuia sa fac ceva si n-am facut.
ileanna spune:
daca esti din categoria celor care nu isi pot exprima sentimentele ... asta nu poate duce decat la depresii si la incapacitatea de a te cunoaste si de a trai cu tine insuti.
vinovatia si alte sentimente de negare duc la o scindare in tine insuti. ruptura creeaza un iad interior si tu acolo traiesti, invinovatindu-te, renegandu-te si refuzand cu tarie mai ales lucrurile bune care se intampla in viata ta. si pe care daca continui sa le refuzi ... la un moment dat vor inceta sa se intampla.
eu iti recomand sa te duci cat de repede la un psiholog. ai o singura viata de care te refugiezi in trecut si o vei pierde.
cu totii ne putem invinovati pentru 1.000 de chestii, mai greu este sa gasim pentru ce sa ne iubim. in realitate nu cred ca suntem vinovati de mare lucru pentru ca nu suntem atotputernici si nu putem schimba destinele altora, fie ei si cei dragi. daca ne facem vinovati de ceva, este fata de noi insine si fata de clipa prezenta.
gandeste-te ca acum nu esti prezenta in viata sotului tau ... nu traiesti ceea ce ti se intampla ci traiesti niste regrete. daca sotul tau ar pati ceva maine ... nu-i asa ca te vei simti vinovata ca nu ai trait fiecare clipa daruita langa el ci ai fugit in vinovatii trecute si nedemonstrate?
si altceva ...
accepta-ti, arata-ti si recunoaste-ti sentimentele si slabiciunile. te-ai nascut om si lasa-te sa fii om. nu este o rusine, lacrimile si trairile de tot felul ne fac ceea ce suntem si este frumos .... suntem vii ... schimbatori.
si eu am fost candva in tabara celor care nu arata nimic, care nu se expun. acum prefer pur si simplu sa fiu autentica si sa incerc sa exprim ceea ce simt. chiar daca deseori nu stiu s-o fac prea bine. ma consider mult mai puternica acum.
29S cu bb Vlad 
http://bd.lilypie.com/STIcp2.png
aniela23 spune:
iubita mea, te inteleg mai bine decat iti poti inchipui.Mama mea a murit acum 6 ani si...cam atunci s-a terminat si viata mea.Mi-am dat seama intr-un final ca nu mai pot sa fac nimic, nu vad nici un rost in viata si imi pun singura bariere in fatza oricaui lucru pe care l-as putea obtine.Am incercat sa imi aduc aminte ultima data cand am fost fericita si mi-am dat seama ca a fost inainte sa moara mama.Am ajuns la terapist si desi ma duc regulat de 6 luni nu am reusit sa vorbesc decat foarte foarte putin despre mama, despre ultimele ei saptamani de viata si despre boala ei.Totusi imi dau seama ca ma ajuta pt ca daca inainte mi se punea un nod in gat si incepeam sa plang de fiecare data cand ma intreba cineva de mama acum macar pot sa o mentionez, sa ma simt parca...mandra cand vorbesc de ea.Sunt convinsa ca in cateva luni o sa vad o schimbare majora.Stiu ca dureaza mult dar se merita si timpul si banii ca sa-mi recapat linistea sufleteasca.Sper sa faci si tu acelasi lucru pt ca numai copilul din tine stie prin ce a trecut la pierderea ambilor parinti...
She spune:
Eu nu cred ca e bine sa faci un copil pina nu te simti pe deplin linistita.
pierderea unu parinte, suferinta, dorul, revenirea, nu sint de natura sa le rezolve un copil. Cred ca er trebui sa astepti pt cind vei avea putere. Un copil te solicita enorm si psihic si fizic. Ai forta necesara acum cind tu insuti ai nevoie de ajutor?
Cred ca tatal tau ar fi tare trist sa citeasca cum iti este. S-ar intreba cu ce a gresit...
Si cred ca ar trebui sa te ridici pt ca iti faci rau si tie si sotului.
andraduska spune:
Sotul este langa mine si ma intelege.Cred ca sunt pe drumul cel bun totusi, pentru ca am inceput sa plang mai des, vorbesc cu sotul despre tot ce ma macina si ma simt mai bine. Sunt constienta ca mai am un drum lung de parcurs, ca inca nu sunt "vindecata", dar usor-usor cred ca merg spre bine.
De cand am scris aici si de cand vb cu voi mi-e mai bine. Pentru ca acum pot sa vorbesc, pot sa plang si pot sa "ma deschid". M-am gandit si la un psiholog, dar ...Cred ca -l vad ca pe o ultima solutie.
Inca mi-e greu si imi va toata viata. Cand vad un om bolnav sau vad la tv inevitabil ma intristez. Incerc sa-mi aduc aminte de lucurile frumoase, nu de boala.
Important e ca am facut primul pas, acela de a recunoaste ca am o problema. Cat despre copil, imi doresc unul, dar nu anul asta. Intai trebuie sa imi rezolv problemele.