mame singure cu copii adolescenti

Ma cheama Cristina si am intrat de curand pe forum.., am rasfoit subiectele si am si raspuns la cateva. Am un baiat de 14 ani, tatal lui este pe-aproape in sensul ca locuim in acelasi oras si se implica doar atunci cand nu este prea ocupat sa-si traiasca noua viata de adolescent intarziat. In general joaca rolul de prieten al copilului, coplesindu-l cu tot felul de cadouri inutile sau care ii distrag atentia de la invatatura, si, oferindu-i libertate de actiune si de exprimare atunci cand sunt impreuna; educatie, autoritate parinteasca, pauza. Eu, pe de-alta parte sunt responsabila cu regulile si disciplina si perspectiva vietii acestui copil. Cand ii spun care sunt necazurile si ii cer sa ia masuri, sfarsim mai totdeauna cu "da, gata, iar sunt eu vinovat", desi nu se pune problema de vinovatie ci de rezolvarea problemelor. Concluzia este de fapt ca eu sunt "vinovata" ca nu pot fi si mama si tata in acelasi timp pentru un baiat adolescent care are si o personalitate puternica.
Asta a fost introducerea!
Ce necazuri avem..nu prea ii place scoala, rutina, disciplina; este un copil bun, sensibil si profund daca reusesti sa ajungi la "miez" insa este "imbracat" precum o ceapa in multe foi de superficialitate si indiferenta, uneori si obraznicie. Am rabdare infinita, purtam discutii in care ii explic, cum si ce e bine, intelege...DAR nu isi schimba atitudinea sub nici o forma. In cel mai bun caz ma ale cu raspunsuri de genul "nu stiu", "nu-mi dau seama". Pentru orice activitate incepand cu trezitul dimineata, ordine in camera, teme, servit masa, dusul de seara si ora de culcare, trebuie sa insist la nesfarsit, si, recunosc ca am inceput sa ma mai dau batuta in ultima vreme; nu mai am energie suficienta, mai ales ca am senzatia ca inot impotriva curentului. Imi este greu....in afara de el mai sunt si alti factori de stres carora trebuie sa le fac fata, iar el ma secatuieste tocmai pentru ca imi pasa foarte mult si vreau sa-i fie bine si acum si peste 10 ani, ca orice parinte. Am consultat si psihologi (este si hiperkinetic), si am urmat sfaturile insa...tot acolo ma aflu. Am incercat sa-i atribui anumite sarcini in casa, sa-l responsabilizez, insa rezultatul a fost "escul iminent", parca am fi participat amandoi la concursul "cel mai nesimtit". Da, din pacate asta-i cuvantul care imi vine cel mai des in minte in ultima vreme.
Am ajuns sa am ganduri neconstructive, sa abandonez, sa-l trimit la tata-sau, poate-i place stilul de viata de-acolo sau sa-l privez de grija si protectia mea o vreme sa-l las sa se loveasca, poate se trezeste.
Daca mai sunt si alte persoane care au trecut prin asta, desi vad ca majoritatea mamicilor de pe forum au copilasi mici, deci alte probleme, as aprecia sa aflu cum s-au descurcat.
Multumesc,
Cristina

adriana spune:

Eu nu stiu ce raspuns sa-ti dau, caci si copilasii mei sunt mici.. Dar pe masura ce citeam povestea ta imi aduceam aminte de un ff bun prieten de-al nostru. Baiat super talentat la pictura, la 3 ani desena scenele din casa, un mare maestru i-a pupat manuta si i-a prezis un viitor stralucit.. Dar nu a fost sa fie asa din cauza parintilor. Au fost autoritari cu el, trimis la bunici de mic, apoi luat si dat la scoala. A urat imens scoala, facea ce facea si era eliminat din mai toate liceele prin care ajunsese.. Asta datorita faptului ca parinti nu au tinut niciodata seama de ce vrea el. L-au impins sa faca ce li se parea lor just. Drept sa-ti spun, nici nu mi se pare big deal sa nu mai mearga la scoala, la ce uratenii invata acolo. Poate are si un anturaj neplacut..
In fine, cred ca mai important e sa aiba un prieten in parinti, decat un politai. Regulile casei trebuiesc respectate, fireste, dar da-i mai multa libertate, lasa-l sa ia hotarari.
Noi deja am ajuns la momentul cand nu mai putem alege, suntem adulti, trebuie sa mergem la servici, sa avem grija de copii, depind de noi alte persoane.. dar el este inca mic, culpabilizarea si impovararea lui cu grijile noastre(ale tale, in speta) nu fac bine, demoralizeaza, il fac sa se revolte.. El e la varsta adolescentei, cand ar trebui sa fie cel mai frumos, acum se concretizeaza profilul lui, preferintele... tu cum erai la 14 ani?
Si eu le-am scos peri albi parintilor, chiar daca sunt fata. Mi se parea ca nu ma inteleg, ca nu ma lasa deloc in pace, nu erau de aocrd cu preocuparile mele, cel putin mama totdeauna incerca sa-si impuna vointa ei asupra mea.. Cat timp am stat acasa la ai mei, a fost numai o lupta, cine invinge, eu sau ea.. Poate mi-a folosit, ca mai incolo am devenit tenace, dar amintirile mele din copilarie nu sunt deloc placute, frumoase..
Si mereu regret directia pe care am luat-o in viata, mi-ar fi trebuit altceva, senzatia cu care am ramas a fost ca mi-a deturnat viata
Dar, cum Dumnezeu le aseaza pe toate, nu ma mai plang de nimic acum..

Eu as incerca sa compar viata lui de la 14 ani, cu viata mea de la 14 ani. Nu stiu daca o sa fiu eu in stare sa respect asta, cand baiatul va fi mai mare, dar sper sa ma traga cineva de maneca..

Sorry daca nu te-am ajutat, dar mi-a ramas in minte prietenul nostru, al carui sfarsit a fost unul deosebit de trist.. Am incercat sa ne dam seama ce a fost gresit cu el, pentru ca avea toti talantii.. si am ajuns la concluzia ca de la parinti i se trage.. Imi doresc cu disperare sa pot sa fiu rabdatoare si sa nu gresesc cu baiatul meu.. Si acum il las pe el sa decida uneori.. si sa stii ca tot ce ai plantat tu pana acum, este undeva acolo, o sa dea si rod, si o sa te uimeasca chiar.. Trebuie sa crezi putin si in el..
Succes.


Ajutati-o pe Sabina- un suflet curat!

---

Mami de Codrin - 2002, Olguta - 2003 si Cornelie mica - 2006

cris_08 spune:

Multumesc pentru raspuns Adriana, esti draguta si ai dreptate in tot ce spui.
Poate mesajul meu a fost cam sec, in intentia de a nu ma lungi prea mult. Din pacate traim in Romania, sistemul de scolarizare este cel care este si toata lumea recunoaste ca se fac experiente pe copiii nostri si sunt suprasolicitati; dar nu avem ce face, pentru a merge mai departe si a avea sansa unei educatii bune, trebuie sa invete. Al meu fiind si hiperactiv are probleme cu concentrarea, deci nu va avea rezultate stralucite, insa daca si-ar gestiona bine timpul, i-ar fi mai usor, ar avea timp si de un sport, si de joaca. Desi este destul de mare, are nevoie sa faca cineva lectiile cu el, nu sa fie verificat si ascultat, ci efectiv sa invete cu el (sa nu radeti, am mai auzit si de la altii). Nici macar nu se apuca de teme pana nu vin eu de la serviciu, si atunci doar cu mare greutate. Din pacate are calculatorul la indemana si jocurile online il acapareaza cu totul. Sau daca nu, avem si televizor!
Nu sunt adepta masurilor de forta, mereu discutam si inca mizez pe intelegere si incredere, si, asa cum spui, poate ramane ceva, in mintea lui, ce va da roade peste ani. Eu am avut parinti destul de rigizi, in afara de "nu-i voie" nu primeam si alte explicatii, ori eu nu vreau sa repet gresala lor. Nu i-am fixat nici un fel de restrictii atata timp cat isi vede de treaba si nu face prosti, gen fumat, bautura si altele la moda printre adolescenti, si Slava Domnului ca este destul de cuminte.
Pe scurt, ma ingrijoreaza atitudinea lui fata de responsabilitatile pe care ar trebui sa si le asume la varsta asta, si faptul ca desi intelege si este de acord cu mine, cand e vorba de fapte...pauza. L-am intrebat cum si-ar dori sa procedez (poate eu fac ceva gresit), in ideea de a-l ajuta...dar nu stie.
Din pacate este cam rasfatat, este posibil sa-l fi protejat eu prea mult de cand cu divortul de taica-sau, nu stiu. Poate sunt prea blanda si prea buna cu el, si ar trebui sa fiu mai dura.
Una peste alta, astept sa ma trezesc mai desteapta intr-o dimineata, sa am o revelatie si sa stiu unde gresesc si cum sa fac sa-l ajut sa-i fie bine!

kay spune:

Chris, daca-l trimiti la tatal lui nu faci decat sa-l indepartezi...
trebuie sa fie o hiba undeva, dar cred ca e prea mic sa-ti vorbeasca deschis... motiveaza-l cumva sa faca ce vrei, nu-i impune. niciodata n-o sa mearga cu impusul s o sa te si urasca. da-i liberate. el iese cu prietenii? se duc in parc? la un suc? are nevoie de companie de varsta lui. daca n-are, si asta e o problema... poate are anumite frustrari, temeri, poate ca l-a afectat divortul vostru... sau oricum separarea... acum, la 14-15 ani iese ce-i mai rau din copil. adica e destul de mare cat sa constientizeze ca face rau, ca se poate razbuna ranindu-i pe cei care crede el ca l-au nedreptatit, dar destul de mic sa nu-si dea seama cat poate sa se intinda, ca are nevoie de tine si de sfaturi, ca nu e de capul lui... acum orice tanar crede ca tot ce zboara se mananca, ca toata lumea are ceva cu el si ca nimeni nu-l intelege...

sincer, eu nu stiu cum poti sa faci ceva ca sa fie mai bine... poate incercand sa comunicati mai mult ca sa "ghicesti" hiba, ca el n-o sa-ti zica. sau, poti sa te intelegi cu tatal lui, sa-l traga el de limba si apoi sa-ti spuna tie, dar fara ca fiul tau sa stie... sau incearca sa-l ignori 1 zi-2... ia nu-i mai da de mancare, nu-i mai spala, nu-i mi calca, nu-i mai face curat, nu-i mai spala hainele... sa devina o reciprocitate. tu ii faci lui, el trebuie sa faca si el... lipeste 2 foi in bucatarie cu ce tb sa faca mama ce tb sa faca el. si cand bifeaza el una, faci si tu ceva de pe lista ta. daca nu, ramane nemancat, murdar, nu se duce la scoala, etc. ca nu esti sclava lui. sa isi castige drepturile.

daca imi mai amintec ceva de la 14 anii mei, caci si eu am fost un copil care a avut probleme cu parintii, o sa mai scriu.

mult succes si multa rabdare !

scuze pt alambicare, dar mi-au venit amestecate ideile.

oana deSOSONICA (6.06.2007)


asa creste Sonia

Sonia
ACTE diferite interventii, diagnostice etc.



www.helpsonia.com

CriPOD spune:

cris_08, eu am una bucata terorist de 16+. E un copil atat de challenging, incat e greu de imaginat. Am ajuns chiar la couselling cu el. La fel, eu am mai mari razboaie, cu tatal lui e altfel. Exact asa descriam si eu ceea ce simteam: ma secatuieste de energie. Doar ca eu inca n-am renuntat. Chiar si cu consiliere inca nu-i dam de capat lenii si dezinteresului, asa ca nu am sa incerc sa ghicesc cauze si efecte in cazul tau si nici sa brodez scenarii. Vroiam doar sa stii ca nu esti singura. Si sa-ti spun ca la consiliere el a spus ca eu il imping, dar tot el ca el doreste sa fie impins, chiar daca riposteaza.

Eu sunt de parere ca tu trebuie sa-i fi parinte, nu prietena. Limitele si regulile tale sunt absolut necesare dezvoltarii lui, ai incredere. Fii ferma si constanta. Incearca sa gasesti un consilier/psiholog ca tu si tatal lui sa puteti lucra impreuna la educatia lui. Stiu ca barbatii nu se prea dau dupa asta, dar merita incercat.

Daca vrei sa mai scrii, eu sunt aici.

Editez sa spun ca eu nu sunt mama singura.

---

Common sense is not so common...        [Voltaire]                 DJ

cris_08 spune:

Ma bucur ca nu sunt singura, si, mai mult multumesc pentru incurajari!
Interesant ca si baiatul meu mi-a marturisit ca daca eu nu l-as impinge de la spate chiar s-ar alege prafu'...."mama, tu nu gresesti cu nimic, e bine ce faci, tine-o tot asa!"
La consiliere am fost (a facut si psihoterapie dupa divort), chiar la mai multi medici, dar reuseste sa faca impresie buna, pare sa inteleaga, e foarte profund, teoria o stapaneste de minune insa practica ne omoara.
Am schimbat psihologii din cauza ca dupa un timp nu mai ia pe nimeni in serios si totul este "la misto", aude aceleasi pareri, aceleasi sfaturi, in concluzie il lasa pe doctor sa-si faca numarul iar el isi vede de-ale lui.
Cu scoala este un calvar; nu pot sa vad ce lectii s-au predat si ce teme are din cauza ca isi pierde manualele, nu-si gaseste niciodata caietele, scrie fie pe foi care dispar, fie pe alt caiet aiurea, drept urmare e imposibil de urmarit; parca totul este un joc in care eu trebuie sa obosesc si sa renunt. Si minte de ingheata apele, nu are nimic de scris, nu are teme, nu s-a facut ora cutare, nu a luat nici o nota.
Si mai avem o problema...vesnic il doare cate ceva, ofteaza se vaita, geme si asta cand sunt eu pe-aproape; o perioada chiar l-am ignorat si in final s-a dovedit ca era totusi bolnav , asa ca acum ne-am facut "abonament" la doctor.
Cu taica-sau din pacate sansele de colaborare sunt chiar mai mici decat cu fiu-meu care are inca sanse sa se maturizeze; nu intelege ca a-i face pe plac unui copil nu inseamna intotdeauna a-i face si bine, mai ales pe termen lung.
Cristina

Adrianaa spune:

Draga Cris,

Si eu am un adolescent acasa, are 15 ani. In perioada adolescentei, cred ca avem de dat cel mai mare si important examen din viata noastra. Pentru noi ca parinti si pentru ei, ca viitori adulti.

Este perioada cea mai complexa in viata unui om , cea mai zbuciumata, cea mai sensibila si cea mai frumoasa. Copiii mici au nevoie sa cunoasca lumea exterioara prin simturi, cuvinte s.a. Noi, parintii, ii ajutam. Acum, la adolescenta, tot copiii nostri au nevoie de noi sa ii ajutam sa cunoasca atat lumea lor interioara, cat si lumea exterioara la un nivel mult mai complex decat pana acum.

Au nevoie in continuare de noi pentru indrumari, pentru intrebari si raspunsuri, chiar daca in comportamentul lor cateodata arata exact contrariul.

Sunt enorm de multe lucruri de spus la acest capitol, timpul si locul nu ne-ar ajunge. :) Pe scurt iti pot spune ca e bine sa ii arati in continuare ca ii esti prietena, ca ii esti alaturi oricand, chiar daca face greseli, chiar daca nu esti multumita pe moment. Este intr-o continua transformare, trebuie sa fim intelegatori, rabdatori, cu mult tact.

Au nevoie sa fie impinsi de la spate, sunt schimbari majore la nivel psihic in aceasta perioada, au nevoie sa fie indrumati, dar discret. Au nevoie sa aiba incredere in ei, in fortele lor si atunci trebuie sa le sugeram anumite actiuni, mereu din umbra, mereu in spatele lor.

Rezultatele nu se vor vedea acum, ci peste ani.Sigur, toate astea presupun un mare efort de vointa si energie din partea noastra, a parintilor, dar merita. Este examenul nostru cel mai important din viata de parinte, pentru copilul nostru care paseste incet si nesigur pe drumul devenirii unui adult.

P.S. Din ce povesteai despre tatal baiatului, se pare ca ai de fapt doi adolescenti cu care trebuie sa comunici.Concentreaza-te pe comunicarea cu fiul tau si bazeaza-te numai pe tine. Este greu sa fii si tata si mama, dar daca astea sunt conditiile actuale, trebuie sa-ti asumi ambele sarcini. Un cuvant de autoritate spus atunci cand trebuie si cum trebuie, face mai mult decat un pumn dat in masa!

---

istorioare cu talc (pentru copii)

---

www.crestinortodox.ro/AscultaCasa_cu_mireasma_de_brad_lectura_Florian_Pitis-1261.html" target="_blank">povesti audio (pentru copii)

Adrianaa spune:

Am gasit pe net un referat despre adolescenta. Referatul a fost scris de
Pais Mihai Nicanor (cl.a-IX-a), in anul 2000.
Mi s-au parut interesante gandurile lui si m-am gandit sa le postez.

"

Adolescenta . Daca vrem s-o definim strict din punct de vedere stiintific,atunci putem sa spunem ca adolescenta este o perioada în dezvoltarea organismului uman,care urmeaza pubertatii si precede starea de adult.Este cuprinsa,în general,între 14 si 18 ani,avand multiple aspecte particulare de la individ la individ.Se caracterizeaza prin dezvoltarea fizica si neuropsihica pronuntata,explicabila prin faptul ca sistemul neurovegetativ si cel endocrin ajung în faza lor finala de dezvoltare.

O definitie rece,seaca,care se doreste exhaustiva si care contrasteaza puternic cu focul care arde în trupurile în plina transformare,în sufletele care iau prima data contact cu dragostea,cu puterea infinita pe care ti-o da inconstienta si inocenta acestei varste.

Adolescenta,pentru cei ce n-au ajuns la ea,e ceva îndepartat,dar care te atrage cu o forta irezistibila,pentru ca este este viitorul,speranta,iar pentru cei care au trecut de ea,adolescenta e acea perioada fantastica din viata unui om,în care totul e posibil,în care stelele îti stau în palma,iar lumea asteapta sa fie cucerita de catre tine,adolescentul cu sufletul deschis si mintea limpede.

Fiecare a simtit acel fior de teama,cand si-a dat seama ca în trupul lui,aproape de copil,au aparut semnele schimbarii.Pentru mine ca baiat,umbra fina de sub nas,vocea care scapa de sub control si ma facea sa vorbesc cand ca o soprana,cand ca un bas,micii vulcani de pe nas,de pe obraji,care erupeau cand mi-era lumea mai draga,pantalonii care trebuiau lungiti din ce în ce mai des,toa-te au fost semne ca s-a încheiat o etapa din viata mea : COPILARIA. Si ma întreb : îmi pare bine sau rau,regret sau ma bucur.

Regret lipsa de griji a copilariei,dar ma bucur ca voi avea un cuvant de spus,ca voi avea responsabilitati .

Regret ingenuitatea copilariei,dar stiu ca viata nu este roz,ca oamenii sunt si buni si rai si ca pentru nimeni nu exista un clopot de sticlav sub care sa poata trai ferit de tot raul din lume.

Regret simplitatea si sinceritatea relatiilor de prietenie dintre copii,dar ma bucur de profunzimea noilor relatii care se vor crea.

Regret inconstienta copilariei,dar ma bucur ca-n aceasta perioada ma voi descoperi pe mine,cel din adancuri,ca voi încerca sa ma cunosc cat mai bine,sa aflu ce-mi place la mine si ce nu,si sa lupt pentru a deveni cineva cu care sa ma simt bine si de care sa fiu multumit.

Regret lumea fantastica a povestilor,si înca nu stiu daca sa renunt definitiv la ea sau s-o pastrez bine ascunsa într-un coltisor,si atunci cand voi fi dezamagit de lumea reala,sa ma pot refugia în ea,pentru ca sunt la mine acasa.Ca orice lume fantastica,resursele ei sunt inepuizabile,asa ca sper sa îmi ajunga toata viata.

Daca e sa revenim la definitia stiintifica si anume la faptul ca în aceasta perioada sistemul endocrin ajunge în faza finala de dezvoltare,atunci putem sa traducem : roseata si caldura în obraji,bubuiturile de toba ale inimii,care sta sa sparga pieptul,furnicaturile din maini,toate au un singur nume: Iubirea.

Oare este întamplator ca adolescenta corespunde perioadei de liceu?
Oare este întamplator ca cele mai frumoase amintiri sunt din aceasta perioada?

Oare este întamplator ca cele mai trainice prieteni se leaga acum?
Nu poate fi decat un raspuns : Nimic nu e întamplator.
Este adevarat ca epoca informationala în care traim,noi adolescentii de astazi,îsi pune puternic amprenta asupra noas-tra.

Este adevarat ca nu ne place sa citim,dar îndemnati de parinti,de profesori,nu aruncam la cos valorile universale si în momentul cand le descoperim,constatam ca nu suntem singuri în Univers,si mai ales ca tot ceea ce traim noi au mai trait si alti adolescenti,ca istoria se repeta.

Unul dintre cei mai iubiti adolescenti prezentati în literatura romana,este Ionut Jder,din romanul lui Mihail Sadoveanu : “Fratii Jderi”. “Desi nu era frumos,ca avea nasul cam mare,ca si tatal sau Jderul cel batran,îl placeau toti.Chipul sau era atragator,un baietandru subtiratic,strain si orfan,un pui vrednic de parintele sau.ia o pauzarile au bagat de seama ca-i stangaci.Surprins în schimbarile vietii,era fara liniste,îi placeau toate zburdalniciunile.

În romanul “Cismigiu & Comp.”,de Grigore Bajenaru,e prezentata numai adolescenta autorului, elev la liceul Gh.Lazar,si ne face cunostinta cu atmosfera din liceu,cu relatiile dintre elevi si profesori,cu frumusetea acelei perioade interbelice.Este o carte despre,cu si pentru adolescenti.

Shakespeare cu “Romeo si Julieta”,a adus cel mai frumos omagiu acestei varste,surprinzandu-i esenta : iubirea, apropiindu-se de eroi cu dragoste,tandrete,întelegere,facand din doi eroi simbolul iubirii adolescentine dusa pana la sacrificiul suprem."

---

istorioare cu talc (pentru copii)

---

www.crestinortodox.ro/AscultaCasa_cu_mireasma_de_brad_lectura_Florian_Pitis-1261.html" target="_blank">povesti audio (pentru copii)

Lemoni spune:

Eu am doua bucate baieti , vai de mama mea , glumesc ca sunt cumintei cateodata..... citeam ieri intr-o carte, chiar trebuie sa o cumpar ca tare mi se parea interesant" Un parinte bun lasa copilul sa se joace in noroi, il lasa sa cada si sa se ridice" imi dau seama dupa acest paragraf ca nu prea sunt un parinte bun, am tipat mereu cand a intrat in noroi, am fugit mereu sa-l prind sa nu cada !Acum imi e greu sa ii las sa plece desi va veni timpul cat de curind. Am uitat ce am facut eu si sunt stricta desi societatea de aici nu permite , pt ca toti prietenii sunt liberi lasati de parintii candieni in voia lor poate ei deja au citit cartea de care vorbesc mai de mult.
O prietena canadianca imi spunea un parinte trebuie sa isi iubeasca copilul , sa-l indrume si sa-l ghideze in viatza,alt drept nu avem !dap pei eu cu mentalitatea mea romaneasca , si asa cool cum ma cred eu tot nu reusesc sa stau sa privesc , trebuie sa intervin , iar cateodata interventia mea nu are rost.

brbadina spune:

buna seara!
nu stiu daca va citi cineva ce voi scrie : sunt divortata , am 32 de ani si o fetita de 11 ani . nu stiu care e problema : eu sau ea .
am devenit mama de foarte tanara , mi-a fost f greu rolul acesta , poate pentru ca nu eram inca pregatita , cu toate ca mi-am dorit-o f mult .
este f dezvoltata pt varsta ei , i-a venit menstruatia de la 10 ani , acum este cu 2-3 cm mai inalta decat mine (eu am 160 cm ), sanii ii are cat ai mei ... este o adevarata domnisoara
cand am crezut ca s-au terminat problemele , ca nu mai este nici o problema s-o las singura in casa , sa pot avea un servici sau sa ies pur si simplu la un suc cu prietenele , a invatat sa-si incalzeasca singura de mancare , stie chiar sa-si faca omleta , cartofi prajiti etc , merge singura la scoala ..... acum ma confrunt cu o problema , cu o adevarata problema , sau asa o vad eu acum : de 1 martie am gasit in dulapul ei , ascuns, un parfum . de aici a inceput tot . mi-a spus ca e de la un baiat . altceva nu am mai scos de la ea . am luat legatura cu diriginta si a aflat ca e de la un baiat de clasa a 5 -a . a urmat sedinta cu parintii , unde am aflat ca a fost vazuta in parc de cateva ori , cu acelasi baiat , sarutand-o . de la scoala nu a lipsit , notele sunt la fel , doar ca eu sunt foarte speriata . mi se pare prea devreme sa aiba un prieten . sunt apropiata de ea , mereu stau de vb cu ea , nu ma ascund niciodata de ea , consider ca am crescuto normal , chiar la un momant dat mi-a spus sub forma de repros ca nu ma port ca celelalte mamici , ca eu ma port ca o prietena cu ea . ce vreau sa mai spun ca am fost si foarte autoritara cu de mica , am simtit ca sunt si mama si tata si ca mai tarziu o sa-mi multumeasca . am si atins-o uneori , doar ca saptamana trecuta , in urma sedintei cu parintii , am avut o discutie cu ea , care pana la urma a devenit scandal si am inceput sa ne batem . DA , a dat in mine
azi am fost la un psihlog sa discut despre ea si am convenit s-o duc si pe ea
chiar nu stiu ce sa mai fac , am fost buna , am fost dura , am lovit-o , am zambit , nu am vb cu ea , am pedepsit-o , i-am facut si poftele , am discutat cu ea de la egal la egal , nu stiu ca sa mai fac , simt ca am scapat-o din mana si nu vreau sa tramana asa
a trecut cineva prin ceva asemanator ?
astept sfaturi de la voi
va doresc o seara placuta si sa va bucurati de copii vostri !

t.erinula spune:

scuza-ma,dar nu iti inteleg revolta "da,a dat in mine" .....Si ce te-ai fi asteptat sa faca? si io as fi facut la fel!bravo ei ! un copil care nu se lasa abuzat fizic !
tu de ce ai "atins-o" ,ca sa folosesc cuvantul folosit de tine ?
toata lumea se revolta cand aude de barbati care isi bat nevestele,dar cand auzim de parinti care isi "ating" copiii,o lasam mai moale,ca doar sunt copii,sunt ai nostri si din cand in cand trebuie sa-i mai si batem,ca doar noi i-am facut si ii omoram cu mana noastra,etc,etc,etc.
cei mai multi parinti isi justifica actele de violenta invocand agresivitatea ca si metoda pedagogica : il bat ca sa se invete minte,a 2 a oara sa nu mai faca. si adevaru este ca violenta fata de copii vine din furia prost controlata/gestionata.il lovesti pt ca ti-ai iesit din pepeni si te lasa nervii.
io in locul tau mi-as face griji in ce priveste relatia cu copilul ,nu in ce priveste o nevinovata "idila" preadolescentina.