Durerea unei pierderi de sarcina (55)
Raspunsuri - Pagina 5
alinushca spune:
quote:
Originally posted by mcrissa
alinushca eu as alege intre ion ionut si predoi.cu tutu eu am avut numai experiente neplacute.as opta mai mult pentru ion ionut, dar sa stii ca se asteapta cam mult ca sa intri la consultatie.dar e si ieftin, adica gratis ca nu accepta bani.
Cristina in asteptarea mormolocului
Mcrissa, dar eu am auzit ca ar avea un cabinet particular la gara de nord. Acolo m-as duce daca aflu azi mai multe detalii. Am auzit numai lucruri bune de doctorul asta. Poate imi spui pe PM de ce sa-l evit pe Tutu, lasand la o parte evidenta ca la cat e de ocupat isi cam baga picioarele ca toti doctorii ocupati ...
ariana73 spune:
Buna .
Alinusca ma bag si eu in seama.Oricare dar nu tutunaru.Ion este perfect.Pe mine el ma operat impreuna cu doctorul meu pe care il apreciez ca este un om adevarat.Si unde mai pui ca e si frumos.
Dute la Ion.Nu tutunaru.Iertati ma daca va supar ca spun asta despre tutunaru.
Vivela spune:
Alinushca, da, intr-adevar, dr. Ion Ionut are un cabinet la Gara de Nord. De fapt sunt mai multi dr acolo (vreo 4, parca) si fac cu randul. Eu nu mergeam la dansul dar am auzit numai vorbe de lauda despre el si l-am vazut si la maternitate cand am nascut, era f grijuliu si atent cu pacientele.
Eu zic sa suni acolo si sa ceri o programare (e doar o zi pe saptamana acolo si nu parea sa fie f aglomerat). Iti raspunde o asistenta f draguta. Nr. de tel este 313.04.24 (daca nu-ti raspunde nimeni, inseamna ca nu e program in ziua respectiva cu niciun dr. si revi a doua zi).
Daca vrei mai multe detalii, ti le dau cu cea mai mare placere 
.
Gabi, mami de bubulush Davidush (02.09.07)
medamaya1 spune:
Gata fetelor, am schimbat prefixul.Sper sa devin putin mai inteleapta si mai rabdatoare.
Alinuscha, eu prima oara am nascut tocmai cu Ion Ionut, super de treaba mi sa parut, a vb frumos tot timpul , cu toate ca nu-l mai vazusem niciodata pina atunci, cum am mai spus.Si m-am mai intilnit pe hol cu el a venit la mine si ma intrebat cum sint, daca-s bine si eu si fetita. Am apreciat gestul , nu stiu care dr ar fii venit asa pur si simplu sa te intrebe de sanatate .
Pup fetele tare tare
alinushca spune:
Gata, va multumesc. Mi-am facut programarea. Multumesc mult!
ariana, :) nu-i nimic, stim pe aici toate ca doctorii, mai ales cei foarte renumiti si ocupati, nu sunt foarte atenti si dedicati fiecarei paciente pe care o au ...
http://tt.lilypie.com/xw0yp2.png - ticker, ok ?
Irinel spune:
In primul rand la multi ani Laura, Irina, Meda. Sanatate si impliniri multe.
Meda, Ariana, dragele mele, am citit povestile voastre cutremuratoare. Dumnezeu sa va ajute, sa va intareasca si sa va daruiasca bebelusii mult-doriti cat mai curand.
Michelle tu ai avut probleme prima data in a ramane insarcinata? Sper din tot sufletul sa ramai graviduta curand si sa ai parte de un bebelus sanatos.
Idaira sper sa reusesti treptat sa treci peste durerea ta cea mare si sa incerci din nou.
Fetelor eu nu apuc sa va scriu prea des, asa ca n-am reusit sa va raspund la intrebari. Incerc sa o fac acum. Danaangi, nu sunt sigura daca te intereseaza diagnosticele sau cam care ar fi explicatia in termeni intelesi de toata lumea, asa ca incerc sa ti le dau pe amandoua. Deci, diagnostice: mixt TAPVD, atrial ventricular isomerism, pulmonary atresia with collaterals. Astea erau de baza si cred ca mai era unul. Nu m-am straduit niciodaca sa le retin numele ca lumea, m-a interesat sa inteleg cam ce presupun ele. Acum, ce inseamna ele, asa cum am inteles eu: inimioara ei in loc de 4 camere avea doar 2 si in loc de 2 valve, doar una, care nici aia nu se inchidea bine, asa ca sangele trecea dintr-o parte in alta si se amesteca. Deci practic, era ca si cum avea o camera mai mare cu o oarecare separare prin valva aia. Apoi, unul din vasele mari de sange intre inima si plamani lipsea si rolul lui era indeplinit de o multime de vase micute aparute pe unul din vasele de sange existente. Daca ar fi avut doar problemele la inimioara, doctorii ar fi incercat macar sa o opereze, si tot asa daca avea doar problema cu vasele de sange, dar asa, nu au vrut nici macar sa incerce, au zis ca n-ar fi corect fata de ea, ca n-ar fi avut sanse sa supravietuiasca, si mai bine sa o lasam sa traiasca atat cat poate ea cu ajutor medical bineinteles. Eu cred ca a fost un dezavantaj si faptul ca noi n-am stiut ca ea e bolnavioara si inimioara ei s-a fortat saracuta in prima luna de viata. In fine, oricum nu mai conteaza asta acum. Pe langa cele de mai sus, multe organe nu erau asezate cum trebuie: nu avea splina, avea doi plamani de dreapta, in loc de unul de dreapta si unul de stanga (ca structura, forma), stomacul era in partea dreapta, ficatul era cumva orizontal, nu in dreapta. Dar toate astea ei au zis ca sunt lucruri secundare, problemele majore erau cele doua cu inima si vasele de sange (si datorita vaselor de sange, si cu plamanii). A fost cumplit sa ma intreb in fiecare zi daca va mai trai o zi sau un an, sa sper ca poate face Dumnezeu o minune si creste cativa ani cand poate, doctorii ar fi incercat un dublu transplant de inima si plamani, asa cum ne-au dat o extrem de vaga speranta cand am fost prima data cu ea in spital. La penultima spitalizare ne-au spus ca ei nu mai au cum sa o ajute din punct de vedere al inimioarei, ca starea inimioarei s-a inrautatit, si ne-au trimis acasa. Ea era mititica albastra. Ura spitalul, starea i se inrautatea si din cauza stresului ca e in spital, dar n-aveam de ales, uneori era necesar sa ne ducem. Cand am plecat atunci acasa am crezut ca in cateva zile ramanem fara ea, asa rau arata si respira. Am spus si la prietenii care voiau sa vina in vizite, ca poate nu e potrivit sa aduca si copiii, ca MAriuca arata rau si poate pe ei i-ar impresiona negativ. Dupa 3-4 zile cand a dormit non-stop, a inceput sa arate din ce in ce mai bine, ba chiar a devenit putin rozalie in obrajori. O luna am sperat din nou ca poate totusi Dumnezeu va infaptui o minune, poate ne-o mai lasa macar 1-2 ani. Dar a facut o complicatie la intestine, necromatosis parca i-au zis, mereu uit, oricum mi-au zis ca o mica portiune a intestinului era nefunctionala, sangele nu mai ajungea acolo din cauza ca inimioara nu putea trimite sangele oxigenat suficient acolo. Desi de multe ori ei mi-au sugerat ca as putea sa n-o mai aduc la spital, sa o las sa moara acasa daca va avea complicatii sau daca ii cedeaza inimioara, n-am putut face asta. Nici acum nu stiu cum ar fi fost mai bine. Ea ura spitalul, ii facea rau, si nu e de mirare cand ii luau sange de atatea ori si toata lumea ii facea cate ceva care nu ii placea. Poate era mai bine acasa. Dar am sperat ca poate totusi pot sa o ajute, si eu au incercat. Cu tratament, nu cu operatie, ca la ea orice operatie chirurgicala era exclusa. Au incercat si pentru cateva zile a fost mai bine, am sperat sa petrecem Craciunul acasa (in 2006 era asta). Dar cum au incercat sa ii dea mancare (in timpul tratamentului, au lasat-o complet fara mancare cateva zile, doar pe perfuzii, si asta a fost crunt, si nu a fost singura data cand s-a intamplat) starea ei a fost iarasi mai rea. A avut si complicatii ca nu ii mai gaseau vasele de sange, i-au pus o linie centrala ca sa ii poata lua sange pentru analize cand aveau nevoie, dar au fost complicatii (i-au mai pus cu o jumate de an inainte o astfel de linie si totul a fost bine, nu mai era nevoie de intepaturi, si la sfarsit i-au scos-o, dar acum n-a mai fost bine, a avut un cheag de sange si i s-a umflat un piciorus...). In fine, daca ar fi sa scriu povestea cap-coada de cand s-a nascut, de cand am ajuns prima data in spital si pana a murit, mi-ar trebui o groaza de pagini. M-a intrebat cineva daca mi-e greu sa vorbesc despre Maria. Mie imi e atat de drag sa vorbesc despre ea... Chiar ma gandeam ca mi-e greu ca nu am cum sa vorbesc despre ea, ca evident lumea acum nu ma mai intreaba toata ziua ce mai face Mariuca, asa cum se intampla cand traia, cum sa ma intrebe, ca doar stiu toti raspunsul. Dar nu mi-e drag sa vorbesc despre cum s-a chinuit in spital, despre ultimele zile cand am stiut ca mi-o ia Dumnezeu si m-am rugat sa o ia, sa nu se mai chinuie asa, despre usurarea pe care am simtit-o cand am vazut-o linistita in patul de spital, cand sufletelul ei era deja la Dumnezeu (nu m-as fi gandit niciodata ca primul sentument cand iti moare copilul poate fi unul de usurare ca il vezi linistit si nu mai sufera), de drumul de la spital cu ea in brate, cand imi pareau asa straine strazile luminate frumos inaintea Sarbatorilor de iarna, de cele 2 zile cand a stat in patutul ei imbracat in alb, acolo unde se simtea ea cel mai bine si era asa fericita cand ne intorcceam de la spital, de ziua cand am lasat-o la cimitir. De toate astea nu place sa vorbesc, ma tulbura si plang si imi fac rau. Mi-ar place sa vorbesc despre ea, despre mica mea minune, care, cu atatea malformatii ne-a iubit atat de mult incat putea sa rada cu noi, putea sa se bucure de micuta ei viata chinuita. Este un adevarat miracol ca avand atatea malformatii interne, ea a reusit sa treaca de toata perioada sarcinii, de o nastere naturala cand copilul e supus la asa un stres, de aproape 5 saptamani de viata extrauterina fara nici un fel de ajutor medical. Si cred cu tot sufletul ca nimic n-a fost intamplator. Atat de imperfecta in interior si atat de perfecta, atat de frumoasa in afara.
Am incercat si incerc sa merg inainte si chiar sa fiu optimista. Si reusesc cu ajutorul lui Dumnezeu. El mi-a dat aceasta mare suferinta, si tot El m-a ajutat sa merg inainte. Si, probabil ca veti gandi ca sunt dusa rau de tot cu pluta, dar daca ar fi sa pot sa o iau de la capat si sa aleg intre a o avea pe Maria asa cum a fost ea, bolnavioara si doar pentru 8 luni, si a nu o avea deloc, as alege fara clipire prima varianta.
Am invatat multe de cand am avut-o pe MAria. Si unul dintre lucrurile importante pe care le-am inteles, este ca existenta noastra e total neinsemnata si rapid trecatoare, ca traim 1 zi sau ca traim 100 de ani. Este pacat sa nu ne bucuram de fiecare zi atat cat putem de mult, sa zambim, sa privim cerul, sa privim copiii, sa fim multumiti de lucrurile simple din viata noastra, asa cum ne e data ea, e singura pe care o putem avea. Multa lume a fost suparata, cum se poate sa nu se fi vazut la ecograf ca Maria era asa bolnava, in ideea probabil (neenuntata) ca as fi putut renunta la sarcina. As fi preferat e adevarat, sa fi stiut, ca sa o pot ajuta de la inceput, poate ca nici nu s-ar fi agravat unele lucruri (inimioara ei se marise tare mult), dar n-as fi putut sa renunt la ea. Si atunci, daca as fi stiut, as fi avut un stres mare pana la sfarsitul sarcinii. Si nu regret viata ei, asa micuta si cu suferinte, e singura viata pe care a putut-o avea. Nici eu, nici altcineva nu i-ar fi putut si nu ii va putea da alta viata. Si stiu ca a fost fericita. A avut perioade frumoase acasa cu noi. A stiut ca o iubim si ne-a iubit. Cand ii spuneam ca vine tati si Danut acasa iradia. Chiar daca poate avusese o dupa-amiaza mai maraita, cand era timpul sa vina stia si era toata numai un zambet. Si-a iubit si casa. Cand veneam cu ea de la spital, obosita saracura dupa drum, mai maraita, mai infometata ca era greu cu mesele pe drum, ea fiind hranita prin tubulet, cand se vedea in patutul ei era fericita, uita chiar si de mancare, ceea ce in general nu se intampla. Zambea, se juca, se uita dupa Danut. Pe ea au facut-o fericita lucruri asa de simple, si a zambit mereu. In utlimele zile desi era deja foarte rau, si nu rasese de aproape 2 zile, inainte de a ii o pune pe morfina continuu mi-a zambit din nou. E ultimea mea amintire cu ea in viata, constienta fiind. Apoi a adormit si n-a mai fost constienta. Si ma gandesc mereu ca poate daca mai amanam sa o punem pe morfina continuu si-ar mai fi revenit, poate nu era asa rau daca mi-a putut zambi, poate, poate... si nu vreau sa ma mai gandesc, pentru ca nu sunt Dumnezeu si pentru ca indiferent daca deciziile pe care le-am luat au fost bune sau nu, stiu ca am facut cum am simtit si eu in mometele alea, si stiu ca ea e in pace, e linistita. S-a bucurat de viata ei aici asa cum a fost, si sigur se bucura acolo in Rai si se roaga pentru noi. Le-am amestecat de tot, dar cand te pornesti, e greu sa te opresti, si ai atat de multe de spus... Mi-e dor sa o tin in brate si sa imi lipesc obrazul de al ei asa finut si catifelat. Cand era suparata tare si nimic n-o impaca, daca o lipeam de obrazul meu si o pupam marunt-marunt si ma leganam cu ea, se linistea si uneori chiar adormea. Senzatia asta o port cu mine, si mi-e dooor de ea.
Am incercat sa va povestesc "putin" despre mine, ca sa stiti de ce sunt langa voi. Dar sa stiti ca mesajele mele nu vor fi mereu o plangere. Si nu pentru ca m-as preface, ci pentru ca vreau sa merg inainte, sa ma bucur de zilele mele, de frumusetea vietii, cu bune si cu rele. Alta viata nu voi avea aici pe pamant. Si daca un copil poate sa zambeasca in atata suferinta, si poate sa se bucure de dragoste si sa daruiasca dragoste, atunci cu siguranta pot sa incerc sa fac si eu acelasi lucru. Pentru mine Danut a fost un impuls mare, el a suferit mult de tot pentru pierderea surioarei dragi si a fost si speriat ca poate il ia Doamne-Doamne si pe el sau ma ia pe mine. Intrebari peste intrebari "de ce e acolo?", "de ce n-o luam acasa pe Maria?", "hai sa o luam acasa cu noi", "da eu o vreau inapoi pe Maria noastra", "sa stii ca eu o sa iau lopetica si o sa sap si o scot pe Maria de acolo"... AM avut o perioada grea cu el, si a trebuit sa imi inghit lacrimile, ca sa le sterg pe ale lui. Intr-un fel a fost mai greu, ca n-am putut sa plang in voie, sa ma descarc, in alt fel, a trebuit sa merg inainte, sa ma uit la ceea ce am.
Iertati-ma ca am scris atat.
Sa ne rugam pentru ei si sa-i ajutam sa zambeasca sanatosi:
Stefanel / Andrei/ Sonia / Darius / Teo / Ionut 
Irina,
Daniel (28 Mai 2004) si ingerasul Maria
Michelle81 spune:
Irinel-eu am ramas foarte usor gravida de doua ori..
danangie spune:
IRINEL e inutil sa-ti spun ca ma ramas muta la tot ceea ce ai scris.....sa dea domnul D-zeu sa va aline durerea cat de cat si sa mergeti inainte. O imbratisare stransa , stransa.
mult asteptat
Irinel spune:
Michelle sa nu te ingrijorezi ca nu ai ramas din prima incercare de data asta. CU siguranta se va intampla si inca repede. Mie mi-a luat 1 an sa raman gravida prima data. Cu Maria am ramas in 3-4 luni, nici nu stiu exact cand ne hotarasem sa incercam, ma asteptam sa dureze mai mult. Acum incerc de mai mult de jumate de an si vad ca tot nu raman. Dar sper sa raman cat mai repede. Ma gandesc ca am trecut printr-un soc emotional puternic si de-asta organismul meu e cam dereglat acum. Dar pare ca isi revine la normal treptat, asa ca sper ca in ianuarie sau februarie sa fiu iar cu burtica. Ceea ce iti doresc si tie si la toate fetele de aici care si-o doresc.
Danangi multumesc mult.
Pepsi .
Sa ne rugam pentru ei si sa-i ajutam sa zambeasca sanatosi:
Stefanel / Andrei/ Sonia / Darius / Teo / Ionut
Irina, Daniel (28 Mai 2004) si ingerasul Maria