Andrei, sufletelul nostru curat!

M-am hotarat in cele din urma sa scriu povestea nasterii minunii din viata noastra care ne-a schimbat viata!

Totul a inceput intr-o zi frumoasa de ianuarie, cand, dupa mai multe luni de incercari nereusite, un test de sarcina, si singurul pe care l-am mai facut, s-a pozitivat! Eram insarcinata, asta era o certitudine care m-a facut sa tremur din tot corpul si sa imi fac sperante, sa imi construiesc vise. Urma sa devin mamica! Doamne cum suna!!! Simt cum tresalt de fericire. numai cand ma gandesc.
Dupa o odisee mai mult decat minunata, alaturi de multe suflete curate si inimoase de la odiseea de septembrie-octombrie 2007 pentru care ma inclin in fata lor si de la care am invatat extraordinar de multe lucruri noi, a sosit si ziua mult asteptata, ziua nasterii.
Ajunsesem deja in saptamana 41 si eram in ziua cu nr 3 cand m-am trezit cu usoare contractii. A plecat Mihai la birou iar eu in gluma-i spuneam: daca devin regulate te sun sa vii acasa. Tot speram ca micutul nostru mult asteptat isi va face in sfarsit aparitia. Asa a si fost. Au inceput contractii din 15 in 15 minute, intervalul intre ele s-a scurtat in cateva ore, astfel ca in jurul pranzului devenisera deja dureroase incat a trebuit sa sun sotul si sa il chem sa imi fie alaturi. Am sunat-o pe Ana, prietena noastra de familie care este si moasa, si ne-a spus ca atunci cand contractiile ajung sa fie din 5 in 5 minute, sa sunam la spital si sa-i anuntam ca ajungem la ei. Zis si facut. Am ajuns la spital si dupa ce m-a consultat moasa care era de garda, a constatat ca aveam dilatatie 3 si ca aveam 2 variante: fie sa ma interneze si sa raman la spital pana nasc, fie sa merg acasa sa ma relaxez, daca se poate spune asa, si cand contractiile vor fi la interval de 2 minute, sa ma intorc la spital. Bineinteles ca am ales varianta sa merg acasa si sa revin. Dupa numai o ora, contractiile au ajuns sa fie la 2 minute, am ajuns la spital, m-au internat si cazat intr-o camera f bine dotata si de-acum eram in asteptarea lui Andrei. Contractiile au inceput sa fie din ce in ce mai dureroase si mai insuportabile.Numai Dumnezeu a facut sa fie de servici o moasa tanara cu suflet mare, pe nume Steinna, careia-i voi fi vesnic recunoascatoare, care m-a ajutat enorm. Cand a vazut ca nici masca de oxigen, pe care o facusem de-acum prietena mea la orice contractie aparea, nu mai facea fata, s-a oferit sa imi faca acupunctura, spunandu-mi ca de cele mai multe ori ajuta sa cedeze durerea, ca acele respective impiedica durerea sa mai ajunga la creier. Si cum dr. care trebuia sa imi faca anestezia epidurala era la o alta pacienta intr-o alta sectie si nu mai aparea, in cele din urma am acceptat. Asa ca, Steinna s-a apucat de mine si mi-a infipt cateva ace in mijloc si unul in cap, iar in cateva secunde durerea deja cedase simtitor. Deja ma simteam mult mai bine, deja puteam sa respir fara masca de oxigen. Apare si doctorul cam dupa o jumatate de ora, imi face anestezia si de aici totul devine floare la ureche. Deja aveam dilatatie 6 iar Steinna imi spune ca mai am foarte putin si mogaldeata din burtica va fi langa noi.
Se termina tura de lucru a Steinnei si, surpriza, apare chiar Anita sa ma ajute sa nasc. Eram in culmea fericirii, durere nu mai simteam absolut deloc. Mi-am adunat toate puterile si dupa cateva contractii mai puternice, pe care eu nu le simteam dar pe care Ana le vedea pe monitor, aveam sa aud pentru prima data plansul delicat al lui Andrei, micutul nostru cu ochisorii negrii si atat de mult perisor la fel de negru. Era minunat. Plin de viata, nedumerit parca de ce i se intampla, isi sugea manutele si statea cu ochisorii larg deschisi ascultand ce se intampla in jurul lui. Devenisem mamica! Era cel mai frumos sentiment care ma cuprindea si care ma facuse cel mai fericit om de pe planeta! Nimic insa nu avea sa prevesteasca ce urma sa se intample.
In aceeasi zi, pe 26 septembrie, la orele 16 am fost externati si am plecat acasa cu Andrei, dupa ce, medicii de garda l-au verificat, testat si controlat si au dat verdictul ca este ok.
Am ajuns acasa si am inceput sa ne organizam, eu si sotul, sa ne facem curaj sa manevram micuta fiinta care de acum avea sa ne schimbe viata definitiv. In noaptea care a urmat, Andrei a stat mai toata noaptea la san pentru ca nu se satura. Nici eu nu aveam lapte, e clar ca la inceput este doar colostrul care curge si in cantitati foarte mici, iar el sugea incontinuu, asta era singurul lucru care il calma si il facea sa atipeasca. Se face dimineata si observ ca Andrei este adormit si molesit. Il las sa doarma in ideea ca toata noaptea s-a agitat si a tot supt iar asta probabil l-a epuizat. Doarme 3 ore legate, incerc sa il trezesc dar el e tot adormit. O sunam pe Ana care vine sa il vada si sa il consulte. Dupa mai multe tentative de a-l trezi, il infasam si il punem inapoi in patut si il lasam sa mai doarma vreo ora dupa care, daca nu se trezeste, sa o sunam din nou. Andrei se trezeste de data asta dar in hohote de plans. Plange si nimic nu il calmeaza, nici macar sanul, la care il pun si adoarme. Mihai pleaca sa ia masina de la revizie iar eu raman singura cu Andrei. Dupa nici 10 minute, micutul se trezeste din nou in hohote de plans, reusesc sa il calmez si observ ca este din nou moale, numai ca de data asta observ si o oarecare paloare a fetei, spre galbui, ma duc cu el la fereastra si vad cum manutele devin violete la culoare, el se ingalbeneste parca tot mai tare, da ochii peste cap si nu mai respira. Simt ca mi se taie picioarele, incerc din rasputeri sa il trezesc, il sarut vorbesc cu el, incept sa-i suflu aer si dupa cateva secunde incepe sa respire tragand aer adanc, insa este tot cu ochii inchisi si letargic. Nu stiu de unde am putere si pun mana pe tel si il sun pe Mihai care incearca sa ma calmeze spunand ca nu are nimic Andrei doar ca este somnoros. Dar eu care am vazut moartea cu ochii insist sa vina mai repede acasa si sa o sune pe drum pe Ana ca sa castigam timp si sa aiba ea timp sa ajunga la noi. Ajunge Mihai acasa si pana vine si Ana, Andrei mai are o criza ca cea descrisa mai sus, care ne ingheata pe amandoi de aceasta data. E clar ca ceva este in neregula. Ajunge Ana si il consulta iar, timp in care Andrei are al treilea episod urat in urma caruia, corpul lui cel mic capata o miscare neregulata. Se zdruncina din toate incheieturile ca si cand ar fi plans cu suspine si tremura la intervale regulate de timp. Acesta este momentul in care Ana spune ca ceva e in neregula si trebuie sa mergem imediat la spital. Ajunsi aici, ea il ia pe Andrei si intram sa il consulte medicii. Toata lumea este serioasa,nimeni nu intelege ce se intampla si dupa cateva minute in care-i verifica puls, temperatura, respiratie, o dr verifica glicemia si descopera ca aceasta este 0,6. FFF mica. Andrei avusese o scadere de zahar din sange, din motive necunoscute. Au inceput sa ne explice ca fiecare copil se naste cu un strat de grasime in spate, la ceafa care ii ajuta sa traiasca, fara a fi hraniti, 48 de ore, si ca probabil el nu a avut acest strat de grasime sau a fost foarte mic. Asadar in noaptea in care el a supt, a obosit foarte tare si asta a dus la scaderea zaharului din sange.
Au reglat glicemia dar pentru ca spasmele nu au cedat, au hotarat sa il tina sub observatie peste noapte, la terapie intensiva. Am ramas si noi cu el impietriti de ce ni se intampla.
A doua zi eram convinsi ca il vom lua acasa si totul se va termina cu bine. Dar nu a fost sa fie asa. A doua zi am aflat ca Andrei are in continuare spasme chiar daca glicemia s-a reglat si este constanta si au hotarat sa il pastreze sub observatie si sa faca investigatii, sa vedem care este cauza care determina aparitia acestor spasme. I-au dat o "cutiuta" la terapie intensiva, in care a fost pus si conectat la nenumarate aparate. I s-au facut investigatii de la A-Z, tomografii, rezonanta magnetica, EEG, i-au luat lichid din coloana vertebrala si au trimis in Danemarka la analize sa verifica daca este vreo problema de metabolism, insa toate analizele au venit normale.
In fiecare zi eram la spital si stateam langa el, ii vorbeam si-i povesteam cate vise ne-am facut si ca trebuie sa se faca bine. Mi se parea atat de nedrept ca Dumnezeu sa ne daruiasca o minune care sa tina atat de putin. Ne rugam neincetat si promiteam Domnului ca vom face tot ce ne sta in putinta sa avem grija de el, sa il iubim si sa il ocrotim, numai sa nu ni-l ia. Am invatat in tot acest timp, de la asistente, sa-i schimbam scutecelul, sa-l spalam, sa-i stergem fata si gurita, sa-i luam temperatura. Orice lucru marunt pe care il faceam langa el era cel mai minunat si important lucru.
A venit furia laptelui si odata cu ea si o infectie in organism din cauza ca nu se elimina tot sangele si ramasese o parte in cervix. Asa ca am facut febra 40 si am ajuns la urgente. Eram epuizata fizic si psihic, iar cei de aici mi-au dat antibiotic si un medicament prin care se contracta uterul si forta sangele sa se elimine. Alte dureri si chinuri, dar erau mici fata de ce i se intampla lui ANdrei. El era atat de mic si de neajutorat. M-am simtit atat de neputincioasa sa il vad sedat, fara vlaga, si sa fie manevrat de asistente si de doctori fie pentru a i se schimba sonda din nasuc cu care-i administrau medicamentele, asta dupa ce branulele puse fie la picioruse fie la manuta, nu au mai facut fata, pentru ca venele erau atat de mici si de firave, si au trebuit scoase. Aparatul la care era conectat si care monitoriza in permanenta respiratia si bataile inimii, ne faceau sa inghetam de fiecare data cand respira mai greu si declansa alarma care piuia asurzitor.
Dupa 2 saptamani in care nu faceam decat sa ne rugam ca Andrei sa fie puternic si sa reziste, au inceput sa il trezeasca putin cate putin ca sa verificam daca spasmele au disparut sau nu.
Asa ca medicii au scazut doza medicamentelor treptat si Andrei a inceput mai intai sa miste din corpusor, pe urma sa intredeschida ochisorii, a inceput sa revina la viata. Ziua in care am inceput sa-l hranim cu laptic a fost cea mai fericita zi din viata mea. Am inceput sa-i dam cate 5ml, si asta prin sonda, sa verificam daca va fi sau nu digerat de stomacel, si a fost, asa incat s-a ajuns la 76ml de laptic dat prin sonda de catre tati, care il incalzea in apa calda, il punea in seringi si i-l dadea lui bub cel mic.Asa ca ne facem sperante ca putem pleca acasa cu el.
Apar si medicii si ne anunta ca, numai dupa ce Andrei va demonstra ca poate sa se hraneasca singur, numai atunci vom putea merge acasa. Asa ca ne-am pus pe treaba si il puneam la san la fiecare ora de masa, si il "fortam" sa bea laptic de la mami. Faceam naveta intre casa si spital la fiecare 3 ore, noaptea, iar ziua stateam numai langa el si il hraneam numai de la san.
Dupa 2 zile de hranit la san, au hotarat ca putem pleca acasa cu conditia sa tinem legatura cu ei si sa venim la control regulat, iar in toata aceasta perioada ANdrei se va afla sub medicatie, medicamentul fiind Fenemal(un fenobarbital).
Am ajuns acasa iar a doua zi, am observat spasme la manuta stanga. AM incremenit, m-a busit plansul instantaneu si am ajuns cu el din nou la spital. Aici dr neurolog i-a luat sange sa verifice nivelul fenobarbitalului si a constatat ca scazuse, din cauza ca nu mai era administrat intravenos. Am marit doza iar acestea s-au rarit dar nu au disparut definitiv. Pentru ca vineri 26 octombrie, a fost ziua mea de nastere iar Andrei implinea o luna, am hotarat sa invitam cativa prieteni la noi, in ideea de a ne mai relaxa dupa perioada incordata in care ne aflasem. In timp ce toata lumea se distra si discuta vrute si nevrute, vad cum manutza incepe sa aiba din nou spasme. Ma uit la ea si nu realizez ca de data asta spasmele erau si la manutza dreapta, nu doar la stanga. Cand in sfarsit realizez asta, simt cum mi se face rau, cum un val de caldyra ma cuprinde, urechile imi tziuie si nu mai reusesc nici macar sa leg 2 cuvinte. In cele din urma reusesc sa-i spun sotului si luam legatura cu dr, care ne spune sa fim cu ochii pe el noaptea si sa notam la ce intervale sunt spasmele iar a doua zi sa ne ducem la spital ca ea este de garda. A doua zi, dupa ce il consulta, hotarasc sa il interneze din nou pe Andrei si sa faca investigatii din nou, de la A- Z. Asadar cosmarul nostru continua cu inca o saptamana de perfuzii, investigatii, luat lichid din coloana vertebrala si trimis la analize, cu perfuzie pusa in manutza, perfuzie cu glucoza, pe care asistenta nu o vede ca a iesit branula iar toata glucoza se duce pe sub piele, se umfla manuta si se face cata mai rana, unde dealtfel ramane si semn, 3 zile de monitorizare EEG. o saptamana in urma careia analizele vin din nou normale si cu toate astea spasmele sunt in continuare.
Nici acum nu stim care a fost cauza care a declansat aceste spasme, in afara de scaderea glicemiei. In continuare-i dam lui Andrei medicamente, de data asta 3 la numar si 1 vitamina.
Pana la urma, concluzia la care au ajuns medicii este ca poate fi o imaturitate a sistemului nervos si ca el are nevoie de timp sa creasca pentru a gestiona singur spasmele.

Asadar dupa o nastere foarte usoara, ce a urmat a fost inmiit de greu. Si cand ma gandesc ca tot ce faceam era sa ma rog la Dumnezeu sa am o nastere usoara ca de restul ne ocupam noi. Cat de mult m-am inselat. sanatatea este cel mai important lucru si nu stim sa apreciem asta decat atunci cand nu o avem. Ma uit la toti copilasii de pe strada si nu fac decat sa ma rog la bunul Dumnezeu sa il faca pe Andrei sanatos si sa fie un bebelus normal ca toti ceilalti bebelusi de varsta lui.
Acum incercam sa ne bucuram de tot ce ne aduce Andrei in viata noastra cu fiecare zi care trece si sperand ca intr-o buna zi spasmele vor disparea odata ptr totdeauna!
Il iubim pe Andrei mai mult decat orice pe lume si s-i multumim bunului Dumnezeu ca ne-a ales pe noi sa fim parintii lui. Este un copil minunat care ne-a schimbat viata la 360 de grade!

Edit: Dupa ce am fost si la spitalul de copii din Boston, pentru investigatii amanuntite, in urma carora toate au iesit in limite normale, spasmele au incetat in urma tratamentului cu steroizi injectabili, o perioada de 40 de zile. Duminica, 20 aprilie, s-au implinit 3 luni de cand am inceput o noua viata alaturi de fluturasul nostru scump si drag, 3 luni in care zi de zi ne bucuram de fiecare moment petrecut impreuna, de fiecare noua descoperire pe care o face Andrei, de fiecare pas facut inainte pentru a recupera perioada cat a fost sedat.
Ii multumim bunului Dumnezeu ca si-a intors privirea catre noi si ca ne-a ascultat rugile.
Numai bine si multa sanatate tuturor!

Nana, Andrei Stefan - 26 septembrie 2007

Fluturas iubit, sa nu uiti niciodata, ca mami este intotdeauna cu un pas in urma ta. Trebuie doar sa intorci privirea si sa intinzi manutza si mami te va ajuta in orice clipa!

devylla spune:

Nanuta te pupam cu drag.Emotionanta poveste si D-zeu va pus la o incercare grea.
Ne rugam pentru micutul Andrei sa depaseasca si aceste spasme.