Ce-i cu mine?

A trecut u an si jumatate de cand am schimbat orasulin care m-am nascut si am locuit aproape o jumatate din viata.Nu stiu cate dintre femei ar face asa schimbare, sa te muti cu serviciu, cu casa, copii si parinti in celalalt capat de tzara,din cauza fostului sotz.
Da, ati auzit bine, din cauza lui.El- un om violent, periculos, judecat si condamnat pt felul cum s-a purtat cu mine si pt consecintele asupra sanatatii mele.A trebuit sa-mi pun la adapost parintii si copiii de violentele lui, inclusiv pe mine si am fost nevoita sa las tot in urma , inclusiv prietenii care m-au sustinut in perioada prea lunga a divortului, partajului si a nenumaratelor evenimente petrecute in aceasta perioada (toate durand in total 3 ani).
Iata-ma in cu totul alt loc(e-adevarat, am niste rude aici), intr-un an am reusit sa cumpar cu credit alta locuinta, parintii au facut la fel, copiilor le-a fost mai usor cu schimbatul colegilor si a invatatoarei/educatoarelor, dar sunt copii si suporta mai usor schimbarile.
Eu, insa, nu m-am acomodat aproape deloc si tot am senzatia ca stau cu bagajele facute sa plec inapoi.
Stiti cum e sa schimbi de nevoie atatea lucruri in viata din cauza rautatii unui om?
Desi s-ar spune ca am recladit lucrurile de baza pentru existenta mea(casa, serviciu, copii si parinti langa mine si linistiti), totusi...
Traiesc si parca nu sunt eu, ma simt exilata, sunt depresiva, nu mai vad niciun rost in nimic, decat ca trebuie sa-mi indeplinesc rolul de mama si tata , singura.Tanjesc dupa o familie intreaga, dupa un barbat care sa fie langa mine, langa noi, eu, care am luptat atat sperand sa salvez ceva din casnicia mea ! Unde m-a dus asta? la sute de km departare de casa.
Multe dintre prietenele mele imi spun ca am avut o putere teribila de a trece prin ce-am trecut , sa fie asa? nu stiu.Stiu atat ca sunt secatuita , nu mai am putere sa fac nimic, o sa-mi spuneti probabil ca trebuie sa traiesc pentru copii.
Nu asa mi-am imaginat viata si am putea filosofa aici despre disproportia intre ideal si realitate.
Am fost si la psiholog, dar am intrerupt, pt ca am impresia si acolo ca mi-e rusine sa spun ce gandesc.
Nu e normal ce se intampla cu mine, pentru ca vad ca pe zi ce trece sunt tot mai putin interesata de ce se intampla in jurul meu, nu mai fac nimic cu tragere de inima, traiesc o viata care parca nu e a mea, nu ma mai regasesc .Ma intreb daca sunt inadaptata, incapabila sa traiesc mai departe singura, eu si copiii, slaba,iresponsabila, inconstienta sau teribil de proasta?
Mi-e rusine si sa postez toate astea aici, pentru ca, in mod sigur , sunt multe alte femei care sufera pentru motive mult mai intemeiate ca ale mele.Dar pt fiecare dintre noi,poate, propriile motive sunt cele mai intemeiate.
Eram o femeie ambitioasa, energica, am tinut mult sa am o familie frumoasa si admirata, am doi copii frumosi, sanatosi si istetzi , acum "el" e la distanta de noi si nu ne-a mai cautat sau suparat in vreun alt fel(sper ca nici sa n-o faca), si totusi...
Sufar pentru ca sunt singura si am impresia ca divortul si disperarea (care vine pe urma)sunt cele mai traumatizante lucruri.
Realizez ca am nevoie de sprijin si nu stiu de unde sa vina el si cum sa-mi refac moralul.Multumesc celor care au avut ragazul sa citeasca.
Am nevoie de sprijinul vostru.Nu ma mai recunosc, am impresia ca viatza trage de mine si nu invers.
Intuiesc ca trebuie sa accept ca viata dupa un divort e alta si niciodata nu va mai exista imaginea de familie la care am visat cat timp eram casatorita.Cum sa scap de ideal si sa traiesc in realitate?
Ar trebui sa daram multe din miturile mele, sau am facut-o deja si de aceea viata mea pare o casa cu fundatii aproape inexistente?

buli spune:

la prima vedere as zice ca trebuie sa incepi prin a te pretui si iubi mai mult pe tine.
in mesaj ai zis de vreo 2 ori ca ti-e rusine sa vb despre esecul casniciei tale. de aici ar tb sa incepi. nu ai pt ce sa te rusinezi, trebuie sa fii mindra ca ai fost in stare sa pui asa bine lucrurrile pe picioare dupa niste experiente traumatizante.
invata sa te pretuiesti sa te simti bine in pielea ta si apoi va aparea si un barbat care sa te aprecieze asa cum meriti. deduc eu ca asta iti lipseste cel mai mult acum.

www.youtube.com/watch?v=YhWZ7bpfQag" target="_blank">@

babyblue spune:

....in primul rand, capul sus!
nu-ti pierde optimismul si stiu ca toate astea ti-au fost spuse de mii de ori...

probabil ca tu nu te-ai resemnat...pana acum ai luptat sa scapi dintr-un cosmar...insa in sufletul tau nu te-ai resemnat si nu ai acceptat. de aici chinul ala interior..

eu zic ca ai inca nevoie de timp. timpul (si asta depinde pt fiecare om in parte), aduce cu sine uitarea si acceptarea...si chiar timpului nu i te poti impotrivi.

_

Babyblue va pupa pe toti!!

"Femeile care au motive sa fie sigure pe ele sunt dezirabile." - Userul Nume

http://family.webshots.com/album/561200610PARuyY

IreneCAM spune:

Nu e normal ce se intampla cu mine, pentru ca vad ca pe zi ce trece sunt tot mai putin interesata de ce se intampla in jurul meu, nu mai fac nimic cu tragere de inima, traiesc o viata care parca nu e a mea, nu ma mai regasesc .Ma intreb daca sunt inadaptata, incapabila sa traiesc mai departe singura, eu si copiii, slaba,iresponsabila, inconstienta sau teribil de proasta?

Draga Crisseis, faptul ca ai hotarat sa faci aceasta schimbare majora pentru a-ti proteja copiii si parintii mie imi spune ca esti responsabila si puternica. Ai reusit sa gasesti un serviciu, sa ai o casa, sa asiguri o anumita stabilitate copiilor, asa ca in nici un caz nu esti proasta sau inconstienta. Eu sunt impresionata de curajul tau.

Intuiesc ca trebuie sa accept ca viata dupa un divort e alta si niciodata nu va mai exista imaginea de familie la care am visat cat timp eram casatorita.Cum sa scap de ideal si sa traiesc in realitate?
Ar trebui sa daram multe din miturile mele, sau am facut-o deja si de aceea viata mea pare o casa cu fundatii aproape inexistente?

Da, totul s-a schimbat, in general traumele pe care le traim ne schimba si ne fac sa ne putem intrebari asupra lucrurilor in care credeam. Nu vei mai avea poate inocenta pe care ai avut-o la inceputul casniciei anterioare, credinta ca daca lupti suficient de mult e imposibil sa nu fie "bine". Dar nu inseamna ca o familie asa cum iti doreai tu e un ideal imposibil de atins. Eu cred ca viata ta nu e o "casa pe fundatii inexistente", ci ca principiile tale sunt suficient de solide daca te-au impins sa faci atatea lucruri pentru copii si pentru ai tai. Poate ca ai nevoie de timp, sa te vindeci, sa se atenueze suferinta, sa se linisteasca apele. Viata ta nu se termina aici, sunt sigura ca iti va oferi multe lucruri bune, inclusiv barbatul de care ai nevoie. Familia bazata pe dragoste, incredere, echilibru nu este un mit si cred ca timpul nu este pierdut sa te bucuri de asta.

Numai bine!



"Daca pamantul pe care il cauti nu exista, Dumnezeu il va crea pentru a-ti rasplati indrazneala" - Isabela de Castilla catre Cristofor Columb

szivarvany spune:

Esti o persoana foarte, foarte puternica ! De admirat si invidiat pentru cat curaj ai avut si ai in continuare !
Intr`adevar doar timpul poate schimba simtirile ...




Daria & GIULIA(2004 08 16)

dulcetica spune:

Crisseis sa te descurci pe cont propriu nu e usor si tu ai demonstrat ca poti.E o perioada de adaptare si sint convinsa ca o sa fie bine.Parintii tai sint de admirat ca au lasat totul si te-au urmat.Nu esti singura!

mihuta spune:

Eu cred ca treci printr-o forma a sindromului socului post-traumatic. Pana acum ai functionat pe adrenalina, sa spunem, ai avut niste scopuri de atins, niste obiective, si nu ti-ai permis timp suficient pentru tine, pentru sufletul tau. Acum ca obiectivele initiale au fost atinse, esti in siguranta si tu si parintii si copii tai, abia acum realizezi toata suferinta prin care ai trecut.

Eu cred ca nu ai gasit psihologul potrivit, ai putea sa mai cauti, sau daca nu, sa iti faci curaj sa incepi procesul anevoios de refacere personala, a imaginii tale despre tine, sa te redescoperi, si sa inveti sa te iubesti. Sa iti dai valoarea pe care o meriti.

37s + Sophia

Oliv75 spune:

Imi pare sincer rau pentru ceea ce ti s-a intamplat.
Tot ceea ce simti, toate temerile,sentimentele si emotiile pe care le traiesti sunt absolut normale tinand cont de traumele fizice si psihice prin care ai trecut. Ar fi fost mult mai grav daca nu aveai reactiile pe care le ai acum. Nu dispar idealuri in viata, ci doar se redimensioneaza in functie de conditiile actuale.

brotacel03 spune:

Cred ca inteleg ce simti. Si eu am astfel de stari, dupa mai bine de 3 ani de la divort. Timp in care cei din jurul meu spun ca m-am descurcat onorabil, ramasa pe nepusa masa singura cu un copil. Dar usa catre ce a fost si am vrut sa fie familia "mea" nu este inchisa. Nici nu stiu daca o voi putea inchide vreodata complet, intrucat l-am iubit enorm, si si-a lasat amprenta in fiecare por. Iar copilul ii seamana izbitor. In timpul de dupa divort nu am facut decat sa indeplinesc sarcini necesare traiului, si am ignorat jalea ce ma cuprinde uneori. Mi-e dor de alint, desi acum nu cred ca as mai "trai" curat astfel de gesturi. Se zice ca iti trebuie jumatate din timpul petrecut in relatie pentru a te reface. Daca spun cuiva ca in tot acest timp am fost singura, ma ia peste picior. Insa timpul petrecut doar "cu mine" mi-a adus poate si o mai buna autocunoastere.
Zilele trecute duceam copilul la gradinita, tinandu-l de mana. Pe drum ne intalnim cu un alt copil de mana cu tatal lui. Copiii se iau de mana, iar al meu zice "parca suntem o familie!". Mi-a intpenit zambetul pe buze...

oocristina spune:

marcellinna spune:

Draga Criss.Daca as putea,te-as imbratisa cu multa putere si caldura.


Ai indurat dureri ce ti-au devastat trupul si ti-au invadat crunt sufletul.Chiar daca in timp cronologic ,durerile astea se plaseaza in trecut,tu nu ai reusit sa te descatusezi de ele.Sunt acolo,poate la fel de vii ca odinioara.
Mai ai si niste socoteli care nu ti-au iesit.
Ai rezolvat si ti-ai gasit o noua casa,ai parintii aproape,ai copii ce s-au adaptat,un serviciu,in aparenta doar in aparenta ai tot ceea ce probabil cu multe luni in urma , ti-ai dorit din suflet.Si totusi nu ti-e bine.

Criss,inca odata va trebui sa fii puternica.
Sa lupti cu stressul post traumatic.
Nu ,nu sunt psiholog,nici terapeut,am trecut si trec inca prin ce treci tu,chiar daca personajele sunt altele.

Mi-a atras atentia o fraza scrisa de tine.
"Stiti cum e sa schimbi de nevoie atatea lucruri in viata din cauza rautatii unui om?"


Simti acut ca ti-a fost furat ceva,ca ai fost si ramai in ciuda confortului aparent pe care acum il ai,jefuita,nedreptatita si e normal sa te simti asa.Simti acum ca nu exista leac,rasplata, care sa-ti aline sa-ti compenseze nedreptatea suferita.

Nu ai niciun motiv sa-ti fie rusine de ceea ce simti.Nu esti nici inadaptata,nici incapabila,nici proasta ,nici altcumva.Esti umana!!!
Pur si simplu lupti cu umbrele din trecutul prea apropiat ca sa nu te doara inca,umbre ce inca iti aduc clipe de nefericire.
Suna banal,dar asa cum au spus si fetele inaintea mea,doar timpul o sa te ajute sa faci in asa fel incat la un moment dat sa le invingi.

Iti dedic un proverb in speranta ca macar pt o clipa iti va da speranta:
"umbrele ne indica faptul ca in spatele lor este lumina."