ma deranjeaza comportamentul copilului meu
Raspunsuri - Pagina 2
bebec07 spune:
Citind ca-ai scris tu, Isadora, imi aduc aminte de perioada mea de "glorie".Eram clasa a VII-a si am inceput criza de personalitate:
"eu sunt un copil infiat, acum mi-am dat seama de ce nu ma iubesc parintii", plansete pana la epuizare si multe altele pe care nu vrea sa le insir(tentative de "suicid"luam cate 3-4 pastile de extraveral si dormeam cate 12-14 ore)doar sa atrag atentia parintilor.
Diriginta mea, un foarte bun psiholog, si-a data seama de aceasta criza si mi-a chemat parintii la o discutie.Din lipsa de tact, parinti mei mi-au facut capul patrat acasa.Urmarea?Am incercat sa fac o revolutie in clasa, am adunat semnaturi de la toti colegii mei sa o dam afara din scoala pe diriginta.
De ce iti scriu? Sa vezi ca nu e singura, ca nu sunt de vina "vremurile" astea.Si eu am fost o adolescenta imposibila...dar am ajuns un adult responsabil si relativ echilibrat.
Iti doresc sa ai multa rabdare si tact ca-i foarte grea adolescenta...
Isadora spune:
Va multumesc mult pentru raspunsuri ... nu prea am o prietena cu care sa discut (nici prietena de suflet, nici asa de "bere" sau "cafenea" - mi-am lasat prietenele in alta tzara), m-am simtit cu mai multe prietene in jurul meu care inteleg foarte bine prin ce trec si care pot sa ma ajute sa trec peste...
Cineva ma intrebase ce a patit taica-sau ... am divortat de el cu vreo 7 ani in urma, si a fost un divort tare urat, trenat pe vreo 3-4 ani ... mai multi specialisti mi-au spus ca nu au cum sa vina problemele de acolo, a fost totusi demult... pare un copil destul de normal, poate doar putin mai labila psihic...
Mi-e cam frica de adolescenta ei, se spune ca surcica nu sare departe de trunchi, eu am facut-o pe la 16 ani, deci... (am sanse bunicele sa ajung bunica tanara), dar nu asta ma ingrijoreaza cel mai mult, sotul imi spune ca Elena (fiica mea) pare o "femeie" (femeie in devenire) mult mai cu picioarele pe pamant decat mine...da, imi amintesc perfect ce probleme a avut mama cu mine, de fapt nici nu vreau sa-mi amintesc... a fost cosmarul vietii ei... mda, se pare ca problema nu e de fapt copilul ci eu, nu sunt inca pregatita sa fac fata unor astfel de provocari...
Da, vorbim foarte mult, toti trei, eu cu ea, pe ce teme doreste ea, inclusiv despre sex, suntem niste parinti tare moderni... la psiholog m-am gandit si eu, dar nu aveam la moment bani prea multi (alte prioritati) ... va trebui sa fac un efort de cunoastere, sa-mi cunosc bine fiica si sa-i pot fi alaturi...
E foarte influentabila si impresionabila (intr-o zi mi-a spus ca ea iubeste pasiv-agresiv - o aberatie cat casa, apoi am depistat sursa, un forum de rockeri tembeli si nervosi de 14-15 ani, se pare ca asta e grupul ei de referinta) stiu ca pot s-o modelez (inca) asa cum vrem noi, totul e sa nu pierdem fraiele din maini.
Isadora spune:
tocmai mi-a spus intr-o discutie intima ca are sentimentul de inutilitate si m-a intebat ce as fi facut altceva daca nu as fi nascut-o la 17 ani... i-am raspun ca ea e cea mai mare realizare a mea si ca pentru a nu se simti inutila ar fi bine sa se faca utila, dar oricum la varsta ei prioritatea e sa acumuleze, sa studieze, sa se pregateasca pentru viata de adult... (fii o buna prietena, fii o buna fiica, o eleva buna - astfel te poti face utila - i-am spus)...
voi ce i-ati raspunde fiicei la o astfel de intrebare - "mama, ma simt inutila... daca nu ar fi trebuit sa ma nasti pe mine, probabil viata ta ar fi fost alta...)
Isadora spune:
sanziana72, am recitit inca o data mesajul tau si am regasit multe lucruri aplicabile copilului meu - m-a socat mai saptamana trecuta o idee de-a ei ca nu crede ca va trai mai mult de 20 de ani si nu pentru ca nu ar vrea (sau ar vrea sa moara) dar asa simte ea...
stiam ca acest lucru se ia din carti romane povesti dramatice si triste de dragoste (literatura interzisa pentru adolescente), dar m-a infiorat acel "asa cimt eu" (o presimtire"?) - si, ea nu se va marita niciodata si nu va face copii niciodata si ... in fine, acum ma conving ca trebuie urgent la psiholog.
MissParker spune:
Tu esti fericita, Isadora? Cum te percepe ea? Ma gandesc ca poate ea simte ca se apropie de varsta la care tu ai facut-o pe ea, se compara cu tine (normal), se identifica apoi cu tine si se intreaba daca nu cumva ea a fost un balast pentru tine, o frana sau mai stiu eu ce... De aceea se autocondamna ("I'm stupid girl"), se simte inutila (poate intuieste ca tu ai sacrificat o parte importanta din viata ta pentru ea).
Poate ca nu ar strica sa te vezi din perspectiva ei si sa te intrebi ce anume in comportamentul tau si mai ales in viata ta interioara ar putea-o determina sa se autoacuze si sa se vada atat de negativ. Un copil simte de multe ori la parinti anumite emotii de care acestia nu sunt constienti, copilul este mult mai sensibil si empatic, iar (pre-)adolescenta este oricum perioada de furtuna a emotiilor in viata unui om. Ma refer de exemplu la faptul ca tu ii spui din cuvinte ca ea e cea mai mare realizare a ta, dar poate ca ea simte altceva (altfel nu ti-ar pune intrebarile pe care ti le pune). Multi copii sunt adevarate detectoare de minciuni si de multe ori simt anumite sentimente pe care parintii nu vor sa le admita.
Nu vreau sa sune ca o acuzatie a priori, de aceea am intrebat daca tu esti cu adevarat fericita si implinita. Ce motiv ar putea exista pentru ca fata ta sa se autoacuze de o eventuala (latenta) nefericire sau nemultumire a ta? Si ce crezi ca poti face ca sa o convingi ca, indiferent ce ar fi acolo, nu ea este cauza. Mie personal asta mi se pare un mod de abordare bun, fiindca in asemenea situatii intotdeauna trebuie sa privesti spre inauntru, acolo sunt raspunsurile. Copiii de multe ori doar reflecta ca intr-o oglinda problemele adultilor.
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
Adevar > Autonomie > Identitate
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
romana spune:
Trebuie sa-i gasesti o ocupatie care sa-i genereze o pasiune. Si neaparat sa fie o ocupatie departe de calculator de carti periculoase si de prieteni dubiosi. Poate un sport, poate un curs de dans, danus te inveseleste, pian , ceva care sa o tina ocupata. Asta daca mai are timp si de activitati extrascolare.
Te ajuta la cumaraturi sau la treburile casei?
E necesar sa inceapa sa perceapa fatul ca va avea un scop, un tel de atins in viata. Ca sa nu junga sa o ia pe aratura.
Si eu am avut depresii , eram trista ca nu ma iubeste nimeni, si chiar mi-am intrebat tatal " eupentru ce traiesc? de ce exist?" Nu a stiut ce sa-mi raspunda. Acum stiu ca traiesc ca sa-mi cresc cei trei copii, dar atunci , nu aveam altceva decit scoala, nu aveam prieten, iubeam pe ascuns, nemarturisit, aveam complexe de inferioritate.
E greu sa ajungi un om matur, si chiar si acum am problemele si indoielile mele.
Ai grija de anturajul ei. De multe ori prietenii sint cei care ne "strica" copiii. Invat-o sa nu aiba incredere in oricine.
Romana
MissParker spune:
Isadora, cum au mai evoluat lucrurile?
Felicia
Poze cu noi si vacantele noastre
*****************************
IUBIRE > ADEVAR > AUTONOMIE > IDENTITATE
Zero toleranta pentru lipsa de toleranta fata de un copil !!!
Rosey spune:
quote:
Originally posted by MissParker
Ma gandesc ca poate ea simte ca se apropie de varsta la care tu ai facut-o pe ea, se compara cu tine (normal), se identifica apoi cu tine si se intreaba daca nu cumva ea a fost un balast pentru tine, o frana sau mai stiu eu ce... De aceea se autocondamna ("I'm stupid girl"), se simte inutila (poate intuieste ca tu ai sacrificat o parte importanta din viata ta pentru ea).
Si eu cred la fel.
In plus, sa stii ca si eu , ca si alte fete care au mai scris la subiectul tau, am fost o rebela pe la 12-15 ani. Si eu inventam povesti cu parinti morti si adoptivi, si eu "simteam" ca nu voi trai mai mult de 19 ani etc etc. Exact aceleasi lucruri. In cazul meu, problema era lipsa de incredere in mine si lipsa afectiunii parintilor, pe care o simteam acut.
Isadora spune:
Miss Parker - lucrurile par sa evolueze in bine ... de fapt situatia pe care am descris-o era una mai generala compusa din elemente disparate intamplate in mare parte in anul trecut (adica anul de invatamant trecut) ... imi spunea ca nu-i place scoala - acum s-a intamplat sa vina entuziasmata de la scoala si sa ne spuna ca are impresia ca profa de romana o simpatizeaza (ca a reusit sa faca o buna impresie), ca cea de mate o apreciaza si cand nu stie ceva ii poate spune "parca n-ai fi tu" ... intr-o zi mi s-a plans o bucata de noapte ca nu are prietene, cand de fapt era vorba de prietena ei care o cam neglijase in ultimul timp, a doua zi o alta fata o invitase in parc, iar apoi se revansase si prietena ei mai buna, eu iesit un pic afara... nu mai scrie prostii pe ghiozdane, priveste cu bucurie teleenciclopedia (ne-am si mirat azi de reactia ei, in principiu una buna, dar ar putea la fel de bine fi si "beculetul lui Pavlov" - am insistat atata pe "toata familia sta la teleenciclopedie" incat a devenit ritualica ... mi se pare ca se exprima un pic mai bine si ca e mai coerenta in gandire si de vreo 3 luni nu-mi zice nimic, curios, de baieti... a citit toate cartea despre "bunele maniere" si acum se documenteaza despre ce presupune cariera visurilor ei - cea de model...
Durerea mea e ca peste o jumate de luna ies la munca si o las singurica acasuca si nu situ cum se va descurca, invata dupa amiaza si astfel nu reuseste mai nimic - un cerc, o sectie sportiva, un curs de dans, nu are deloc timp pentru asa ceva (nu se tin dimineata, cand are ea timp liber)... in rest, ce sa zic, tot discutam si despicam firul in patru, tot da cu bata in balta si ne suparam recirpoc, apoi ne impacam (ieri ne-am certat toti cu toata lumea ca sotu i-a zis ca vrea sa fumeze in liniste, ea a venit la mine in baie sa-mi zica ca el a alungat-o si ca nimeni n-are treaba cu ea, si apoi eu il trag la raspundere pe sot si iese pana la urma o varza... normal, plansete si voci ridicate (intr-o forma light, foarte light)...
As vrea ca astea sa fie cele mai mari probleme ale mele cu ea...