Albumul mamelor si tatilor singuri (2)

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 16

Lucia_77 spune:

Citat:

citat din mesajul lui Rex70

Buna la toate mamicile si taticii singuri.
Si eu sint o mamica singura, puiutul meu are 2 ani si sintem singuri (si la capatul pamantului) de un an de zile. Practic, ca altfel pot sa spun ca am fost singura inca de cand eram insarcinata si ajunsesem sa dormim separati si fiecare sa-si vada de problemele lui separat. Nici pana acum nu-mi dau seama exact care a fost problema lui si ce a vrut de fapt de la mine. Noi nu am fost casatoriti, doar logoditi pentru ca eu am mai fost casatorita inainte, avusesem un esec, si nu am mai vrut sa ma arunc din nou, am vrut sa mai astept sa vad cum ne intelegem. Cred ca si asta a fost o problema, iar el a tot insistat sa ne casatorim. Dar bine am facut pana la urma ca nu am acceptat, pentru ca in momentul in care au aparut problemele nu m-am mai inteles cu el. Nu am fost nici tineri, eu am avut 33 de ani iar el 37 cand ne-am cunoscut. Nu am mai avut copii nici unul din noi inainte, si el nu a mai fost casatorit.
Dupa aproape 2 ani impreuna si stiind ca amandoi ne doream mai mult ca orice copii, am hotarat sa raman insarcinata. El si-a dorit un copil chiar mai mult decat mine, si visa ca o sa aibe o fetita blonda cu ochi albastrii cum e el. Totul a fost bine, pana cand l-am sunat dupa primul ecograf la care mi-a spus doctorul ca o sa avem un baiat. Am simtit parca o ezitare si nu prea mult entuziasm din vocea lui atunci, dar mi-am zis ca e o prostie si poate mi se pare, si pana la urma o sa-si dea si el seama ca nu conteaza ca nu e ce si-a dorit el, ci sa fie sanatos.
Totul s-a schimbat de atunci. Nu a venit cu mine niciodata la doctor, nu m-a ajutat cu nimic si a inceput sa se poarte f. urat cu mine. Cand eram prin luna a 7-a ne-am mutat intr-un alt apartament mai mare. A inceput sa ma calce pur si simplu in picioare din momentul ala si sa nu mai tina cont deloc de dorintele mele. De exemplu venea cu piese de mobila cumparata in drum spre casa si nu ii pasa ca nu am ales impreuna mobila, sau ca unele chiar nu imi placeau deloc. I-am zis sa nu mai cumpere nimic fara mine, sa mergem impreuna, si zicea "tu nu ai gusturi si nu stii ce vrei". Lua numai lucruri in sale, ieftine si mi-a umplut casa de obiecte de mobilier si de decorat care mie nu-mi placeau deloc. Profita de faptul ca eu eram mai neajutorata in perioada aia (am fost uriasa in timpul ultimelor luni de sarcina; de la 55 kg am ajuns la 90 in ziua in care am nascut, dar si baietelul nostru a avut 4,1 kg la nastere; abia ma mai miscam si aveam picioarele umflate de numa'), si nu mai facea nimic cu mine impreuna.
Nu-l mai recunosteam. Omul care cu cateva luni inainte nu ma scotea din "iubirea mea", si ma lauda la toti prietenii si spunea cat e de fericit cu mine, acum ma trata ca pe o carpa si nu mai tinea cont de nimic din ce ziceam eu. A inceput sa zica ca sint isterica, i-a spus sorei mele si cumnatului ca am inceput sa sforai noaptea (asta a fost doar cat am fost insarcinata oricum), ca miros urat, imi arata mie pe strada femei obeze sa imi dea exemplu ca si eu arat ca ele, desi eu eram doar gravida. A preferat sa doarma pe jos in living decat sa doarma cu mine si tot el se plangea ca e curent si frig noaptea pe jos. Am aranjat tot apartamentul nostru inauntru singura (despachetat, etc.) fara nici un ajutor, desi inca mergeam la lucru 9 ore pe zi si era iulie-august si o caldura de nu mai puteam aici in California.
A venit si noaptea in care a trebuit sa merg la spital pentru ca mi s-a rupt apa. Tin minte ca era pe la 1 noaptea, el abia venise acasa si i-am spus ca cred ca a venit momentul. Tot drumul pana la spital mi s-a plans ca el abia a venit acasa, ca e rupt de oboseala, ca ce se face ca el uraste doctorii si spitalele. Nu-mi venea sa cred. Dupa ce m-au pus pe masa de nasteri a stat tot timpul departe de mine pe un scaun si apoi pe un pat. Nu mi-a adus un pahar cu apa (stiu ca nu e voie oricum) dar gheata macar, nu m-a tinut de mana, nu m-a incurajat, nu a facut nimic. In schimb mi s-a plans tot timpul ca el pierde nu stiu cati clienti in ziua aia (e self-employed si lucreaza pentru el ca sa zic asa).
Dupa 17 ore de chin imens in care epiduralul nu-si facea efectul decat vreo jumate de ora si apoi simteam din nou tot, nu mai stiau doctorii ce injectii sa-mi faca pentru durere si mi-au facut vreo trei feluri diferite si in doze maxime, in care m-am chinuit si am incercat cu tot dinadinsul sa nasc natural, doctorul a hotarat ca trebuie sa fac cezariana ca nu mai progreseaza copilul si am inceput sa am tensiunea mult prea mare. Dupa inca vreo 2 ore am ajuns sa-mi vad si eu baiatul si am simtit ceva de nedescris, tin minte ca am spus ceva de genul "e perfect" si pe urma am cazut in somn, n-am mai putut.
Ca sa fac mai scurta povestea, cand el si-a tinut prima data baiatul in brate a plans, nu mai putea de bucurie si am simtit ca l-a iubit instantaneu. Alex semana leit cu el, si seamana si acum. E blond cu ochi albastrii, eu fiind satena cu ochii verzi. Nu pot sa zic nimic. Isi iubeste copilul ca pe ochii din cap, in schimb cu mine a dat-o in bara rau de tot si nu mai putea repara nimic.
A venit mama mea la noi sa ne ajute, si din prima zi el a luat-o deoparte sa faca impreuna un plan ca eu sa slabesc cat mai repede. Asta era singura lui preocupare. Eu nu mai stiam de obosita ce eram, nu dormeam noptile, alaptam, nu aveam timp de nimic si incercam sa le fac pe toate cat mai bine (stiti si voi cum e), iar el continua sa doarma pe jos in living, sa ma atentioneze la fiecare mancare, sa nu mananc mult, sa nu mananc grasime, etc. In schimb cumpara o tona de dulciuri si stia ca alea erau problema mea dintotdeauna si ii spusesem sa nu mai cumpere. Dupa cateva zile a inceput sa nu se mai inteleaga nici cu mama, a ajuns sa o jigneasca, sa ma jigneasca pe mine in fata ei, au inceput certuri in care numai ca nu ne bateam. A tot amanat botezul lui Alex pana in luna ianuarie (el s-a nascut in septembrie), si desi eu am insistat sa-l facem mai repede nu a vrut nicicum. Mult mai tarziu mi-a aruncat odata cand ne certam : "stii de fapt de ce am amanat botezul atat de mult, pentru ca mi-a fost rusine cu tine cat de grasa erai".
Pana la urma dupa ce Alex a facut un an i-am spus sa plece de la noi, ca eu nu mai suport situatia asta. A inceput sa ma ameninte, ca e si copilul lui, ca el nu pleaca nicaieri, etc. Pana la urma am reusit sa-l fac sa plece. Numai dupa ce a plecat el de la noi si eu am inceput sa-mi revin psihic, am reusit sa slabesc in sfarsit. Abia atunci am avut puterea sa ma apuc de un regim si de exercitii. Acum am 60 kg si lui nu-i vine sa creada cand vine sa-l vada pe baiat. Imi spune: "nu mai slabi asa mult, ca nici nu-ti sta tie bine asa slaba". Ca sa vezi. Toata viata am fost f. slaba, pe la 52-55 kg la 1,70 m cand deja aveam peste 30 de ani. Niciodata inainte de sarcina nu m-am gandit ca o sa am vreodata probleme cu greutatea, si poate aici a fost si problema mea, ca fiind convinsa ca eu nu o sa ma ingras sau ca o sa dau oricum jos f. usor, am mancat f. mult inca din primele luni de sarcina. Dar a fost si pe baza nervoasa, acum stiu. Si cat am avut stress si probleme din cauza lui nu am avut timp pentru mine, si el nu m-a sustinut moral deloc.
Asta a fost povestea mea. Sper ca nu v-am plictisit prea tare. Tot ce pot sa va spun e ca mi-e tare greu printre straini ca mama singura. Am mers inapoi la lucru dupa 4 luni dupa nastere si am noroc ca parintii mei m-au ajutat enorm si au tot venit din Romania la mine, asa ca deocamdata Alex nu a trebuit sa mearga la gradinita. Dar ei n-o sa mai vina din ianuarie si o sa fiu chiar singura aici cu Alexutu, si mi-e groaza. Prieteni prea putini, timp deloc oricum ca sa petrec cu ei, si doar munca si iar munca. La lucru sau acasa doar munca.

Ioana, mamica lui Alexutu

impresionanta povestea ta!!!!!sper ca acum totul e mai bine...
!

tudormiha1 spune:

@kyss sunt foarte mandra de tine. inca nu am avut ocazia sa intalnesc o persoana ca tine dar stiam ca exista si oameni ca tine. Iti urez succes in continuare si sa te bucuri de copilul tau.

alexa_bebe spune:

lore eu iti inteleg durerea..stiu ce inseamna sa fii singura!dar cel mic nu trebuie nici macar sa ghiceasca pe chipul tau ceea ce simti!trebuie sa fii tare pentru el,tebuie sa fi curajoasa si sa inveti ca viata e prea scurta ca sa fim tristi mai ales daca ai un om cu chip de inger langa tine!trebuie sa inveti ca nu poti tai in trecut si gandeste ca tatal celui mik taieste prin el,e fiecae clipa langa tine si vegheaza!copilul tau te vede ca pe un inger pazitor,are inceredee in tine si mari asteptari!deci fii tare si mergi mai departe!succes draga mea!

ALEXA_BEBE_PUI

alexa_bebe spune:

am citit si eu astazi povestile voastre si sunt mai convinsa pe zi ce trece ca la mintea barbatilor mai pui 2 bani si iei o creta...!si eu pot spune ca am avut parte de o casnici nefericita cu un barbat pe care eu lam iubit nebuneste...mam indragostit nu de el ci de personalitatea care sio crease(desigur nu coincidea cu a lui din cate descoperisem mai tarziu)...era atent,tandru,responsabil,iubitor de copii...idealul oricarei femei!ma convins sa las scoala si sa plec cu el in afara departe...ma convins sami las frati, surori,totul...scoala pe ultima suta de metri!!din dragoste pentru el,copil fiind la 19 ani,iubindul ca o oarba si desigur mam lasat manipulata..am plecat!bineinteles ca am smuls consintamantul parintilor mei care mau lasat mai mult obligati!desigur ca el cunoscuse pe ai mei aveam ceva timp de cand eram impreuna si atat de fatarnic si de prefacut a fost ca si ai mi au avut impresia ca el este chiar ce afiseaza!am plecat indurerata ptr ca nu mai fusesem nicicand departe de ai mei(sunt ft atasata de parinti de fel)!facusem asta pentru ca eram ferm convinsa ca el este barbatul vietii mele!toti incercau sa ma aduca pe calea cea buna,sami deschida ochii in fel si chip!dar iubirea invinge in cele din urma nui asa fetelor?da invinge...cand e din ambele parti!am plecat...maicasa facuse un angajament la un apartament sa stam toti:eu cu marian,cu fratele si sora lui!maiksa cu taicasu stateau separat!totul bin si frumos timp de o saptamana!dupa care maicasa a inceput sa ma execute serios...eu inchideam camera cand plecam la servici ptr in gasisem ceva de lucru!maicasa prinsese un moment de neatentie si facuse dublura la cheie!si incpuse sami controleze camera sami controleze dulapurile...sa umble prin bani sa vada...avem nu avem...!incpuse sa faca scandal ca i lam luat pe fiusu,ca nui mai da atentie puiu ei de cand e cu mine!si ii invrajbise si pe sora si fratele lui ca incepuse toti sa stearga cu min pe jos!ca sa fiu buna si sa fie impacare leas si spalat in urma vasele,le puneam la spalat rufele ca ei le lasau acolo sa mucegaiasca si nu le luau!ba chiar veneam de la servici cu bunatati,cu sucuri,cafea...alea alea dulciuri...cxa asa is eu dau si pielea de pe mine la cat sun de proasta!marian la incput ma apara dar dupa un timp sa cam plictisit si ma lasat singura!nu ma mai proteja!nu ma mai apara!tatal lui si ridicase mana la mine o data si mam aparat singura cu singura arma cae o aveam:cuvintele!eu nu se baga !ma lasat singura fara parinti...fara el alaturi!mam trezit complt singura!am si lucrat ptr el...schimbase aprox 5 servicii in decurs de 1 an!nui placea sa stea intrun loc prea mult!ca sa scurtez povestea....de fraiera ce sunt lam luat cu mn in romania!un timp sa schimbat....de ce?ca statea la mn in casa si tebuia sa fie cuminte nu?asa....neam casatorit...am facuto p micutza mea minune de care el na fost o clipa atasat ptr ca fiind mereu plecat cu tovarasi:))na avut timp so observe ca exista!ii placea discotecile,distractiile ..ba chiar dupa un timp si femeile!incepuse sa ma jicneasca,sa vb f urat la adesa mea,nu ma mai respecta deloc..ptr el mama si prietenii eau principalul!nemaiputand rezista jicnirilor,escapadelor,minciunilor si indiferentei lui fata de mine si de copil am decis sa ma despart!asadar asa am ramas singura!ptr ca mam trezit la realitate si am realizat mare lucru ptr ca o am pe micutza mea care imi invioreaza zilele si imi merge mult mai bine!nu am pe nimeni sa ma traga inapoi!acum sunt fericita!chiar si fara barbat langa mn!si nici nam nevoie de nimeni!mie bine asa

ALEXA_BEBE_PUI

anca_nicolae spune:

Alexa,

e foarte bine ca nu ai acceptat la nesfarsit un trai nefericit si mai ales lipsit de admiratie si respect. Sunt multi oameni, mai ales mame, care raman in relatii/casnicii, doar de dragul copiilor, iar ele renunta complet la multumirea sufleteasca, sau mai rau, la respectul de sine. Insa un copil are nevoie nu doar de prezenta fizica a doi parinti, ci si de un model, un model de realizare personala, sau macar de putere si demnitate. Putere de a merge mai departe, putere de a gasi/construi bucuria vietii in cat mai multe momente, puterea de a ramane vertical.

Tu ai un copilas si gasesc in cuvintele tale multa regasire de sine, linistire, bucurie, si deloc frica. Bravo, asa este, nu este un capat de tara sa cresti singura un copilas, si poate peste timp nici nu vei mai fi singura, cine stie? Se poate si cu 3 copilasi, ca mine, d-apoi cu 1!

Multumim ca ne-ai scris, mult succes si multe bucurii!

Poze cu noi

Veronica-Elena 12 ani, Tudor-Iulian 9 ani, Robert-Adrian 1 anisor

Dosita spune:

Buna!
Va citesc de cateva zile si imi pare foarte bine ca v-am gasit, ca existati, imi dati putere sa merg mai departe....Am toata admiratia si respectul pentru voi toate.
Anca! In special tu ai reusit sa ma impresionezi. Singura cu trei copii! Si mai ai puterea sa zambesti si sa incurajezi alte mamici (si tatici) aflate in situatii similare. Felicitari! Am vazut pozele voastre, ai niste copii foarte frumosi (nici mamica nu-i mai prejos...), cred ca ei iti aduc multa bucurie, merita tot sacrificiul.
Si acum povestea mea...pe scurt. Am 39 ani, am un baiat de 14 ani (foarte reusit: frumos, destept...) pe care l-am crescut singura de la varsta de 5 ani. De fapt eram noi singuri de la inceput, casnicia mea fiind foarte zbuciumata, un continuu dute- vino (din partea sotului), care pana la urma s-a sfarsit cu un divort. Nu mi-a fost foarte usor, neavand nici un sprijin din partea familiei, dar m-am descurcat.
Acum patru ani am cunoscut un barbat. Era casatorit, cu doi copii (cu o casnicie nefericita), dar eu atat eram de indragostita, incat nu imi pasa. Zicea ca va divorta, dar copii....Treceau anii, lui cred ca ii convenea situatia, locuia acasa, cu sotia si copii, dar avea o "oaza de liniste" la mine, unde isi petrecea fiecare supaamiaza si cateodata si weekendurile. Mie imi displacea tot mai mult statutul de "amanta" mi-se parea injositor, il rugam sa aleaga odata, el zicea ca va divorta...si mergea totul mai departe neschimbat. Aveam tot mai multe certuri pe tema asta. Pana la urma, cand eram aproape hotarata sa rup eu relatia asta (vazand ca el nu va lua o decizie probabil niciodata, ii era prea comod asa), am ramas insarcinata. Ironia sortii...Prima mea reactie a fost sa fac avort, dar nu am putut... Un suflet mic vroia sa vina la mine si eu sa-i spun ca nu-l vreau? El spunea ca va fi alaturi de mine, indiferent ce decizie voi lua, asa ca am pastrat sarcina.Si omul s-a schimbat radical...Venea in continuare in fiecare dupamasa, zicea in continuare ca va divorta, dar nimic nu mai era bine din ceea ce faceam, din ceea ce ziceam, simptomele de la inceputul sarcinii (greata, oboseala, somnolenta...) erau doar fitele mele, a ajuns sa ma faca idioata, proasta...plangeam zilnic...Pana la urma am hotarat ca imi va fi mai bine fara el si l-am rugat sa nu ma mai caute. Asta s-a intamplat acum doua saptamani. M-a mai sunat de vreo doua ori, dar sa nu credeti ca m-a intrebat cum ma simt, daca sant bine...vroia doar sa afle daca hotararea mea este definitiva si sa imi mai arunce cateva reprosuri...Pentru ca "bineinteles" eu sunt de vina pentru tot.
Am mai crescut un copil singura, stiu ca nu-i usor, dar stiu ca ma voi descurca. Singura mea teama (de fapt foarte mare) este partea financiara. Si cu un copil mi-a fost greu singura, ce ma fac cu doi?
Voi cum v-ati descurcat din punctul asta de vedere?

Zsofi

+17

silvialala spune:

Buna ziua/ seara la toata lumea de pe aici!

Azi am stat o zi intreaga si am citit aproape toate mesajele mamicilor si taticilor singuri. Sincer , va felicit pentru cat de mult va sustineti si imi pare sincer rau ca nu v-am gasit acum cativa ani!

Si eu, la cei 25 de ani pe care ii am , sunt o mamica singura de vreo 6 ani si jumatate, si mie personal nu imi pare deloc rau de alegerea pe care am facut-o atunci.

Eu am ramas insarcinata cand inca eram in clasa a 12-a, si el la inceput a reactionat foarte urat spunandu-mi "ce imi trebuie mie copil " si alte minuni asemanatoare, dar totusi eu am tinut cu dintii de sarcina si i-am spus mamei mele abia prin a 6 a luna de sarcina.
El intre timp incepuse sa isi schimbe atitudinea, spunandu-mi ca ii pare bine ca o sa aiba si un bebe si bineinteles, ca un copil tont ce eram pe vremea aia, l-am crezut.
Intre timp, insarcinata fiind mi-am dat bac-ul, am dat la facultate si am intrat si mi-am vazut de ale mele cat de cat linistita visand cu ochii deschisi la cai verzi pe pereti.
Imi asteptam bebe sa vina de Craciun, ca asa calculasem impreuna cu dna dr la care mergeam, dar a mai intarziat putin, si s-a nascut de boboteaza.
In noaptea in care am ajuns la spital si pana dimineata cand am nascut singurele persoane care au fost langa mine au fost sora mea si nasii fetitei, el era mult prea ocupat sa poata veni.

Dupa ce am nascut, l-am sunat asa mi s-a parut mie normal sa stie si el ca are o fetita frumoasa foc, si singura reactie pe care am primit-o a fost : "da bine, si?".
Impreuna cu sora mea si cu ai mei, mai ales cu tata care a aflat ultimul ca eu am un copil ne-am hotarat sa facem tot ce putem ca ei sa ii fie bine.

Si a ajuns puiul meu acasa, si normal a venit sa o vada, dar chiar si asa mai mult rau mi-a facut.
Cand a venit sa o vada , i-am zis cum vorbisem de dinainte ca o sa am nevoie si de buletinul lui sa ii pot face certificatul de nastere si a urmat nebunia.... El foarte calm imi spune..... stii mama mi-a zis ca nu e copilul meu, asa ca.... imi pare rau.
l-am luat de mana si l-am dat afara din casa, zicandu-i sa se spele pe cap cu tot cu iubita lui mama si sa stea cu ea, ca langa mine nu are ce cauta.
Pe vremea aia, aveam 19 ani si cateva luni, nu lucram ci doar mergeam la scoala, ca intrasem la facultate si trebuia sa imi vad de scoala.
A mai vazut fata rar pana cand a facut vreo 5 luni, cand m-am hotarat definitiv ca nu mai are ce cauta in viata mea. imi era mai bine asa , cu puiul meu si linistita.
Acum aflu de la prietenii comuni ca se lauda care are o mandrete de fata pe care el nu a mai vazut-o de mai bine de 6 ani.

Si am mers in prima zi de gradinita noi doua, si acum mai avem cateva zile si terminam gradinita si inca putin si mergem la scoala. Fata mea nici macar nu stie ca el exista, deoarece tatal meu a fost mereu in preajma ei si a avut o prezenta masculina permanenta in viata.

Acum, privind in spate stau si ma gandesc, ca parca acum cateva zile era o mana de om , si nu stiam ce sa ii fac si acum am un copil minunat!

Sincer va zic, bucurati-va de minunile de copii pe care ii aveti, bucurati-va de fiecare zambet si toate lucrurile se rezolva parca mai repede.

Eu una nu pot sa zic ca nu mi-a fost greu, mi-a fost,.... dar am incercat sa nu o las pe ea sa vada asta, am incercat sa ii fiu alaturi cat de mult am putut si sa ii ofer aproape tot.

sper sa nu va fi furat prea mult din timp.... si zambiti, pentru ca zambetul vostru va face copii fericiti.

Dosita spune:

Draga Silvia!
Imi pare bine ca ne-ai gasit si ai hotarit sa ne impartasesti povestea ta. Parca fiecare dintre voi imi dati un strop de putere in plus, fiecare imi aratati ca se poate, si chiar daca nu este usor, pana la urma merita. Am toata admiratia pentru oamenii de genul vostru, care nu fug de responsabilitate ci incearca sa vada partea buna a lucrurilor.
Ai avut noroc, ca aveai familia langa tine, trebuie sa le multumesti din suflet pentru asta. Eu nu am norocul asta, din pacate....
Va doresc multa sanatate, tie si fetitei tale!

18+

silvialala spune:

Dosita, important pentru tine e sa fii sanatoasa, pentru ca daca nu o ai pe aia e greu tare.

Si da pot sa zic ca i-am avut pe ai mei langa mine, pe sora mea si pe tata, ca mama a avut reactiile ei care nu au fost din cele mai firesti, dar astea fac parte deja din trecut. Eu sunt bucuroasa ca in fiecare zi am langa mine o minune blonda cu ochi verzi, care rade intr-una si nu inceteaza sa ma uimeasca cu intrebarile pe care mi le pune.....

Si mai am ceva de spus..... ca mi-am adus aminte de o intrebare soc a fiica-mii : "mami toate mamicile fac copii inainte sa se casatoareasca..." si raspunsul a fost unul simplu :"doar mamicile speciale..."

Asa ca ... sa nu uitati nici macar o secunda ca sunteti speciale, pentru ca sunteti 2 in 1 sa zic asa...

anca_nicolae spune:

Dosita si silvialala,

ne bucuram ca povestile noastre v-au mai luminat un pic sufetul. Interesanta faza fetitei silviei, cu mamicile speciale, cumva, asa simt si eu [desi am mai multisor de 6 ani :))]. Noi toti stim ca ideal este ca un copilas sa vina pe lume intr-un cuplu armonios si fericit, si in acele cupluri e INFINIT mai usoara decizia de a pastra sarcina, sau nici macar nu este vorba de decizie, este dorinta de ambele parti, fara tagada. Dar cand nu se intampla asa, acele mame care TOTUSI au puterea de a pastra un copilas, in conditii mai grele [financiare si/sau afective] dau ca un fel de test al vietii. Exista insa si multi altii in jur care bagatelizeaza/reduc astfel de situatii la un simplu "ce fraiera si aia, a facut copil si tot singura a ramas" sau "putea sa faca avort, ce naiba si-a redus cu buna stiinta, confortul vietii...". Eii, tocmai de aceea mamele care decid sa pastreze un copilas sunt speciale, pt ca, without doubts, sunt SI puternice, SI sentimentale! ma rog... SI modeste . Bravo Silvia ca reusesti sa-ti UMPLI sufletul cu fericirea de a fi mamica fetitei tale!!!

Dosita, multumesc de vorbele tale frumoase, vad ca ai ca mine, 39 de ani, :). Am fost atenta la povestea ta, destul de asemanatoare cu a mea dpdv afectiv-social, cu mici diferente pur tehnice, sa nu iti para nici o clipa rau ca te-ai decis sa pastrezi pe bb. L-ai iubit pe tatal lui, si indiferent ca in timp nu a mai fost reciproc, au existat niste momente foarte frumoase ale voastre, imbogatite cu acest mic bebisor. Nu este o sarcina dintr-un viol sau dintr-o relatie de 1 noapte etc. Eu am gandit ca daca nu pastrez copilasul cu acel om pe care l-am iubit, cu care am fost fericita si mai presus, singurul cu care am fost extrem de compatibila afectiv, atunci.. cu cine as pastra?
Pomeneai de grija financiara, ai un servci macar stabil? Eventual sa fi atenta la servici sa anunti cat mai tarziu pt a nu risca sa fi data afara [criza, disponibilizarile etc]. Dupa ce intri in luna a 7-a parca, o sa fi protejata de lege, concedii medicale/cic. Iti tinem pumnii, cand nasti, prin noiembrie? Dupa ce nasti mai trage-ne de maneca, PM, o te ajutam si noi cu cate ceva.
Baiatul tau cel mare ce zice? A stiut despre voi 2? Acum stie ca vine un bebisor? Incearca sa nu ii transmiti si lui esecul relatiei afective, ci incearca sa ii explici ca ce norocoasa esti sa iti trimita dzeu inca un copilas, de la cineva pe care l-ai iubit si cu care ai fost fericita. El are 15 ani, trebuie "intre in viata" cu SPERANTA si CONVINGEREA ca iubirea exista, nu cu pesimismul ca, pana la urma, poate totul se va sfarsi...

Poze cu noi

Veronica-Elena 12 ani, Tudor-Iulian 9 ani, Robert-Adrian 1 anisor

Pag. 15 | Pag. 17

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici