Soarta parintilor? Variante? Experiente?
Eu nu sunt mamica si imi doresc mult sa fiu.
Ca oricine cred, am vazut greseli la ai mei si la ai altora, vad zilnic si am o lista intreaga de not to do. Astea sunt greselile pe care le criticam la generatia parintilor nostri din epoca respectiva. Sper ca noi le vom corecta dar undeva am teama ca vom face unele noi la care nu ne-am gandit pentru ca nu i-am vazut pe altii facandu-le .
In afara de astea eu tot observ un lucrucare ma face sa imi fie teama si sa ma intreb care este solutia.
Parintii sunt undeva mereu singuri ... le e dor de noi. Iar noi ii iubim foarte mult dar nu ne inghesuim cu telefoane, vizite si nu ne innebunim sa stam prea mult timp in compania lor. Sigur ca daca au nevoie de ceva sarim fara nici o ezitare dar ... cam atat. In rest, noi am fost si suntem viata lor dar nu au parte de noi. Ii evitam, ne plictiseste vorbaraia lor, ne sufoca. Oricum am pune-o, nu se poate spune ca (,) cautam compania oamenilor care teoretic ne sunt cei mai apropiati ...
Cand vin ai mei la mine in Bucuresti ma apuca transpiratiile si ma gandesc: shit, un we stricat. Barbate-meu o iubeste pe maica-sa de nu mai poate si tipa e beton fatza de altzii de varsta ei. Mergem sa o vedem k el e stresat k "mama e singura" si dupa ce plecam imi spune cat de vinovat se simte ca sta ca pe ace, abia asteapta sa plece si nu mai are rabdare sa o asculte.
Exista alte cazuri?? Voua va face placere compania parintilor la fel ca a unor prieteni f f buni??
Noi ce vom face ca sa mai putem face parte din viata copiilor nostri, ca prieteni ... parteneri egali de discutzii??? Sa nu se uite in tavan si sa spuna "mda, mama - sigur. iarasi. ce i s-o mai fi nazarit si de data asta?!!". Eu nu vreau sa fiu balast ... sa mai primesc doar respectul cuvenit reumaticilor ...
Si mai jos va copiez ce am postat la un subiect din zona "In unul sau in 2 ...":
Uff Laura , m-ai facut sa ma gandesc la altele ...
Off topic ...
Ma faci sa ma gandesc la alta chestie ... cum ar trebui sa fie ca parintii si kupiii sa aiba peste ani o relatie de prietenie stransa - asa cum ar fi logic normal.
Sa zic ca ai mei nu au fost atat de calzi cat trebuia iar motto-ul era "nu ai voie / nu este bine / nu trebuie" si de aia dau un tel, odata la 7 ani (nu e vorba ca oricum detest sa vb la tel.). Dar ma uit ca mai toata lumea isi da okii peste cap cand primeste apel de la "facatori". Adica ... sigur urmeaza sa-i plictiseasca cu ceva sfaturi inutile sa sa incerce sa le mai organizeze viata putin.
Ma uit ca mi-a dat soacra-mea apel ... primul lucru - imi dau okii peste cap: "IAR????" Si in secunda urmatoare imi aduc aminte ca nu m-a mai sunat de 2 saptamani, adik ... c'mon - nu e chiar asa. La fel face si barbate-meu si sa mor yo de femeia asta nu e o tipa super cool.
Care e retzeta sa nu mai minimalizam contactul cu oamenii astia din sangele carora suntem (io am alergie la tot ce inseamna rude: si la aia care si-au dat ultimul ban pt mine, si la cei care nu mi-au dat nimik). Incerc sa ma port bine' da' ... stau cu cartea langa mine si imi bat obrazul singura.
Ma tot intreb de multa vreme: ce sa fac sa nu ajung asa cand oi fi mama batrana? :) Unde se intampla "minunea"??? Uiti sa fii prieten si esti mai mult parinte? At trebui mai putina grija sufocanta si mai multa prietenie si intelegere pura? Mai putine sfaturi si exemple de cum stim noi k e bine pt copii? Mai putine incercari de a te face util cu fortza "puiule de 40j de ani, dar ti s-a ars becul pe hol, ma duc io sa ma hamalesc pe tramvai la 100`C sa-ti iau si tu sa stai cu nervii in pioneze k poate am facut infarct pe undeva chiar daca tie ti se rupe de becu' ala acum, mama eu stiu cat de greu se intrtine o casa ca pe vremea mea ....". Sa fim mai relaxati ca parinti de la un moment dat si poate ca nu vom mai fi cei care stam undeva singuri, ne e dor de copii si ei nu aud telefonul? Ca doar nu ne prostim de tot doar pt ca avem 50 de ani si copilul 30 de suna ala numai daca avem nevoie k sa nu aiba mustrari de constiinta?
Nici nu sunt mama inca, dar imi este tare teama sa nu ajung asa. Chiar daca o sa am 80 de ani vreau sa fiu capabila sa fiu prietena copilului meu si nu o carte prafuita de sfaturi, griji, reumatisme etc
Cred ca o sa ma duc la sectia de parinti sa deschid un topic, k chiar ma framanta.
Never say NEVER.
Raspunsuri
roxanaz spune:
Ileana, ai dreptate, lucrurile astea sunt inerente. suntem prinsi mereu cu alte lucruri si cu urgentele zilnice. avem copii si trebuie sa alergam dupa ei, pentru ei, pentru noi, pentru munca, etc.
parintii nostri in destule cazuri nu au programul hectic pe care il avem noi, nu mai au acelasi ritm si ii preocupa alte lucruri. li se pare importante lucruri care pentru noi sunt minore sau nu le dam destula atentie....de asta zicem ca ne cicalesc si nu stam atat sa ii ascultam.
si mie mi se intampla asta....si regret. nu atat cu parintii mei cat cu alte rude putin mai in varsta la care tin enorm. si care au facut atat de mult pentru mine...si eu nu gasesc timp sa le vizitez, sa am o discutie de mai mult de 10 minute cu ele.
sper sa nu pierd contactul cu realitatea atunci cand copilul meu va fi mare. si sa reusesc sa ma implic in viata lor atat de mult cat se poate. asta poate va ajuta la recuperarea lipsei de comunicatie intre generatii.
Roxana
szivarvany spune:
Eu m-am implicat f mult in viata lui taica`mio dupa ce murise Mama. Nu l-am lasat sa se mute, am considerat k acum el e responsabilitatea mea, asa cum am fost eu a parintilor mei. Asa k a devenit cupilu` mare Il iubesc enorm de mult, cand pleaca la munk si nu vine 3-4 saptamani mi-e dor de serile in care stam prin bucatarie si vorbim muuulte kestii, nimicuri, amintiri, in timp ce Giulia ne tine companie si ne ajuta. De muuulte ori cand e acasa si face prostii imi vine sa-l bat Cand s-a pus problema sa se mute m-am panicat, am facut urat; cand au sunat "femeile" si ma punea sa spun ca e in delegatii la fel, ma incercau tot felul de sentimente contradictorii: egoism ca nu vreau sa-l las sa plece, dar mai apoi imi dau seama ca are dreptul la viata lui. Toate astea pt ca toata viata l-am avut alaturi si m-am putut baza pe el si pe Mama mea. Eu am fost si raman copilul lui, chiar daca locul mi l-a luat nepoata`sa
Nu pot spune asta despre socrii: ei si-au crescut copiii pana la 18 ani ...
Cam atat, m-am cam lungit ...
Daria & www.webshots.com/user/giulia16" target="_blank">GIULIA_(2004_08_16)
ileanna spune:
Si eu cred ca explicatia cea mai pragmatica este diferenta care apare in preocupari. Si faptul ca batranii si rup incet incet de realitate si raman cu lucrurile care erau importante pe vremea lor, cu perceptiile pe care le aveau atunci. De unde nu mai poti avea o conversatie de calitate cu ei, doar stai sa-i asculti din obligatie. Ma intristeaza treaba asta si as vrea sa fie altfel. As vrea sa le dau altceva ... mi se pare frustrant ce li se intampla.
Probabil totul tzine de intelect, de a gandi non stop, a nu te opri sa cunosti si sa cercetezi in maniera fiecaruia. Am vazut ca batranii care au fost nume mari la viata lor sunt in continuare capabili sa capteze orice audienta si la 100 de ani si sa emita opinii pentru care ai da bani. De unde trag concluzia ca ... nu trebuie sa ramai in urma.
Mai cred ca ramane valabil si aspectul ca nu trebuie sa te transformi 100% in parinte in fatza copilului tau. Mai ales dupa varsta de 15 - 16 ani. Parintele e chestia care iti spune ca nu ai voie, e ceva ce trebuie escaladat mereu. Cred ca trebuie inceput parteneriatul f f devreme ca sa nu fii exclus.
Never say NEVER.
monaraus spune:
Iubiti-va parintii si fiti-le alaturi cat sunt cu voi pe acest pamant, intr-o zi nu vor mai fi si veti regreta ca nu ati facut-o. Eu niciodata nu am apucat sa le spun cat de mult ii iubesc si nu apucam sa ii vad decat de sarbatori ca eram mult prea ocupata... S-au dus amandoi ca un fulger la 50 si ceva de ani. Acum am doar amintiri si realizez ca au fost cei mai buni parinti din lume. Vor afla ei oare vreodata acest lucru? Si nu uitati, parintii si copiii sunt singurele lucruri vesnice din lume.
ileanna spune:
mamagiuliei,
felicitari pentru tatal tau.
de fapt tatzii sunt de obicei mai comestibili.
cred ca noi suntem cele care ne transformam in masini obsedate de "scutece" chiar cand copilul are 50 de ani.
Never say NEVER.
Bee spune:
Eu ma inteleg foarte bine cu parintii mei. Sunt cei mai apropiati prieteni pe care ii am. Si sotul meu gandeste la fel despre ei. DAr au ramas foarte "tineri" in actiuni si in gandire. Nu stiu cum ar fi fost daca ei erau altfel. Si cu socrii suntem apropiati (nu la fel), in sensul ca ne vedem macar o data pe saptamana si ne simtim bine impreuna (ma gandesc mereu la cum s-ar simti daca baiatul lor i-ar evita). Cred ca una din solutii ar fi sa ne punem si noi in locul lor (si vom fi in locul lor odata) si cred ca i-am trata altfel. Iar cand vom avea copii mari, trebuie sa ne punem noi in locul copiilor, ca sa nu-i mai judecam si sa nu avem asteptari prea mari de la ei.
Cand faci un copil iti asumi riscul de a fi uitat si ignorat la batranete. Asta este. Nu cred ca exista retete sigure sa eviti asta.
Bee 25+
si Ana Teodora (22.12.2005)
http://www.dropshots.com/dochia
ileanna spune:
monaraus
de acord.
intrebarea mea este ce facem ca sa nu ajungem ca parintii nostri??
ce facem pt ca copii nostri sa nu ne priveasca ca pe o datorie si sa actioneze numai din mustrari de constiinta.
este vreo sansa sa ajungi cel mai bun prieten al copilului tau cand tu ai 70 si el 40???
sa fii altceva decat o icoana la care se duce de Paste si de Craciun si sta 4 ore k sa se simta cu constiinta impacata.
Never say NEVER.
szivarvany spune:
Ileanna
iti pot spune ca dupa ce am trecut de vartejul adolescentei si am avut revelatia ca Mama mea de fapt ma adora si ma iubeste neconditionat, am redevenit prietene. Pacat doar k totul s-a terminat.
Taica`mio mereu a fost "de-al meu"
Asta incerc sa-i transmit Giuliei, ca o iubesc neconditionat, tot timpul, orice s-ar intampla si se poate baza pe mine oricand.
Daria & www.webshots.com/user/giulia16" target="_blank">GIULIA_(2004_08_16)
monaraus spune:
Ileana, cred ca acesta este secretul: sa le fim prieteni copiilor nostri, sa se poata baza pe noi oricand, mai ales atunci cand fac prostii sau cand au probleme. Sa inteleaga ca nimeni pe lume nu ii iubeste asa cum ii iubim noi. Sa fim de varsta lor. Uite, de exemplu, fiica mea de 3 ani este nebuna de fericire cand eu si tati dam in mintea ei si ne jucam cu ea: puzzle, cu mingea, pupaceala, orice. Asa ar trebui sa fim la orice varsta. Copii, adolescenti, tineri...etc.
ileanna spune:
foarte corect.
dar ma gandesc ca asa cum atunci cand nou aveam 3 ani, parintii nostri stateau in 4 labe ca sa fie in mintea noastra ... poate si noi ar trebui sa putem veni la nivelul unor parinti batrani si ramasi in urma cu toate cele ...
sa facem acum ceea ce au facut ei pentru noi: sa vorbim asa cum inteleg ei.
eu una nu reusesc si nu am rabdare. poate pentru ca sunt mai insistenti si mai greu de lamurit decat eram noi la varsta de 3 ani
Never say NEVER.