Ati trecut vreodata pe langa moarte?
Raspunsuri - Pagina 3
Ralumat spune:
Nu imi place deloc formularea asta, "am trecut pe langa moarte", pentru ca imi aminteste de un film cu "Lista mortii" brrrrrr, brrrrr. Insa ii multumesc zilnic lui Dumnezeu ca a avut grija de mine, de sotul meu si de micutul din burtica pe 18 mai 2006.
Era o zi de joi si m-am trezit mai devreme decat de obicei ca sa merg la munca, in jur de 7.10 in loc de 7.40. Ma simteam ametita de la sarcina si nu mai aveam curaj sa conduc, asa ca plecam cu tramvaiul.Dormitorul nostru avea peretele la strada, intr-o casa cu 3 camere in zona Obor, asa ca tot timpul aveam draperiile trase catre trotuar si intuneric in casa. M-am trezit si am aprins lumina, ca sa imi iau hainele. Eram cu fata la intrerupator si cu spatele la pat. Am vazut cum din perete iese o lumina foarte puternica, am simtit cum am fost aruncata cu burta pe pat si cum sunt acoperita de ceva. In clipa aia am gandit numai ca mi-a luat foc instalatia electrica si ca am murit arsa. Apoi, instinctul de supravietuire m-a facut sa ma scutur de ce ma acoperise si sa incerc sa privesc in jur. Atunci am realizat ca de fapt imi explodase casa! Eram intre daramaturi, prinsa de o grinda de lemn si cu picioarele ingropate in caramizi, dar imi puteam misca mainile. Am inceput sa tip disperata dupa sotul meu, pe care l-am auzit in cele din urma gemand sub un morman de caramizi. Am sapat cu disperare in moloz pana cand am dat de un colt de la patura care era peste fata lui (se acoperise cand m-a simtit ca ma ridic din pat, ca sa nu-l trezeasca lumina). Intr-o secunda am disperat gandindu-ma ca nu voi reusi sa trag patura de sub caramizi, pentru ca nu ma puteam tara de sub grinda si raza de actiune se rezuma la lungimea mainii mele. Din fericire, am reusit sa trag de un colt si el aluat gura de aer salvatoare. Atunci am avut certitudinea ca am scapat, desi imi era tare frica ca s-a pornit incendiul. Am inceput sa strig disperata si nu intelegeam de ce nu se aude nimeni- din pozitia in care eram nu vedeam mare lucru, doar un colt din curtea noastra in care nu era nimeni. Mi-a raspuns o vecina, sa stau linistita, dar eu urlam din toate puterile sa cheme pompierii si sa nu intre in casa. Cea mai mare teama a mea a fost ca ar putea sa intre vecinii si sa cada daramaturile de tot peste noi. Abia cand un om a strigat "opriti gazul" am auzit cum sufla gazul din teava sparta. A fost infiorator, iar linistea care s-a lasat dupa ce s-a oprit gazul mi s-a parut binecuvantata. Chiar i-am zis sotului meu "gata, acum stam linistit si asteptam descarcerarea". Au fost cele mai lungi 30 de minute din viata mea. Auzeam sirenele masinii, dar nu mai ajungeau. Din cand in cand strigam sa mai sune la pompieri, iar politistii (care ajunsesera rapid, ca si salvarea) imi spuneau ca "vin, sunt la coltul strazii". Ha, ce ironie, aveam in fata ochilor numai blocajele de la Obor in care soferii nu se dau nici macar un centimetru ca sa permita masinilor de interventie sa patrunda.Imi vazusem mainile arse, stiam ca sunt arsa si pe fata, dar nu ma puteam gandi decat la sarcina mea de 11 saptamani implinite.
Restul e poveste- au venit pompierii, niste baieti micuti carora le-am zis de la inceput ca nu au nici o sansa sa ma traga fara sa ma raneasca si ca mai bine ei sa dea caramizile la o parte, sa ridice un pic grinda si ies eu singura. Nici acum nu-mi vine sa cred cat de tare eram si cat tupeu aveam -eu sub daramaturi coordonam o echipa de vreo 10 oameni pregatiti pentru interventii speciale. Probabil ca am fost chiar dura, pentru ca nu m-au contrazis, ci au facut ca mine. diagnosticul a fost ca o minune: arsuri de gradele 2 si3 la mine pe maini si pe fata, la sotul meu pe o mana. Si niste vanatai. Atat. Verdictul tuturor expertilor veniti la fata locului a fost ca e o minune ca am iesit de acolo pe picioarele noastre.
Ce se intamplase? Pai, s-a spart teava de gaz care trecea pe sub strada. Gazul s-a infiltrat pe sub casa si a intrat la noi in dormitor, de unde explozia. De ce am zis ca a fost noroc? Pai in primul rand ca suntem teferi, avem un baietel sanatos de 7 luni, iar la ora la care m-am trezit eu inca nu incepusera sa mearga copiii la scoala din colt, drept pentru care nu a fost prins nimeni intre peretele care a cazut pe trotuar si a zdrobit masina parcata pe marginea strazii. Am scapat atunci noi doi (de fapt 3 cu bebe din burtica), papagalii din colivie si catelul nostru, prins si el sub daramaturi dar neranit, doar cu blanita parlita (are rost sa va spun ca pompierii nu au vrut sa-l scoata de acolo, ci a intrat sotul meu dupa el?). Din pacate, pisicuta care probabil dormea in pat nu a scapat cu viata. De multe ori am spus ca ea a facut de fapt un schimb, oferindu-ne noua vietile ei 
.
Despre vinovati, anchete, depresii, nu e aici topicul adecvat. Ma bucur insa ca am inceput sa privesc cu detasare tot ce s-a intamplat si ca pot povesti incercarea vietii noastre.
O alta concluzie, in special pentru cei care au centrale: cumparati-va detectoare de gaz din Brico! Desi scurgerile de gaz erau de cateva zile, desi vecinii mei facusera plangeri la Distrigaz, mie nu mi-a mirosit nici macar un moment. Desi pe noi nu ne-ar fi ajutat atunci un detector, ca nu mi-ar fi trecut prin cap sa-l pun in dormitor, la vreo 20 de metri de centrala, nu strica o prevedere in plus.
Off-topic, cu iz de haz amar: nu vrea nimeni sa cumpere loc de casa?
Raluca, mami de 
David Calin (28.11.2006)
luna a saptea
annnna35 spune:
Raluca, mi s-a facut pielea de gaina citind istorisirea ta...
Nu mai am cuvinte...
Am dreptul sa comit greseli si sa nu fiu intotdeauna perfect.
ManuBubu spune:
Povestea mea nu implica prea multi oameni. Eram prin 199si ceva si duceam de ceva timp o urticarie pe picioarele mele. Stiu ca lucram la gradinita ca educatoare si deja incepuse vacanta. De cca 2 zile deja nu-mi mai era bine dar era si cald si ma gandeam ca o sa-mi revin. Uite ca nu, si intr-o dimineata m-am trezit cu o stare de rau , da' rau! Nu era decat ora 5 si am zis sa n-o trezesc pe mama sa mai stau si sa merg la un spital la o ora "normala". Ma durea tot corpul si cand m-am atins am constat ca aveam guguloaie cat alunele de padure pe cap ( se simteau sub pielea capului) si pe talpi, abia ma puteam misca. M-am dus la baie ca sa ma inviorez putin cu apa rece si ajunsa acolo, odata am simtit cum ma scurg in interior si mi s-a pus pe ochi o panza ca de paianjen fluorescenta, am simtit cum ma lasa picioarele si caaaaddddd. Am avut puterea sa ma agat cu o mana de chiuveta iar raceala ei m-a ajutat. Ma dureau toate...
Am strigat la mama, am mers ca pe pietre ascutite pana la primul spital la care mi-au zis ca nu au ce face cu mine acolo si m-au trimis in alta parte. A luat un taxi iar la camera de garda tremurand toata, mi s-a administrat medicamentul salvator dupa care mi-au spus ca daca mai stateam putin, ma sufocam pentru ca urticaria i-si facuse de cap in interior ...
Fii-mea o intreaba pe o prietena insarcinata:"- Cum a ajuns bebelusul in burta ta? L-ai inghitit?"
aura_m spune:
Am trecut pe langa moarte inca din primele zile ale vietii cand nimeni nu credea ca o sa mai scap. Dar scaparea a fost un medic, care a doua zi trebuia sa intre in concediu, mi-a facut el ce trebuia facut si a doua zi a sunat de la mare si primele lui cuvinte au fost: "Aura a murit?" Din fericire nu si de aceea parintii mei l-au botezat pe fratele meu Dragos, dupa medicul care m-a salvat.
Mai stau cateodata si ma gandesc cum pleci sanatos de acasa si nu stii daca te mai intorci. Asta s-a intamplat acum 2 ani, era de Sf. Nicolae, sotul a venit sa ma ia de la serviciu si ne-am hotarat sa mergem in Bucur Obor sa imi iau ceva de imbracat, cadou de Sf. Nicolae. Cum mergeam noi pe strada, se adunase pe acopirusul blocurilor zapada, un perete de zapada, o bucata mai mare, nu stiu cum sa il numesc, a cazut la cativa pasi de noi, noroc ca nu era nimeni in zona in aceea secunda, tocmai trecuse un cuplu si urma sa venim noi din sens opus.
O asemenea experienta a avut-o fratele meu acum cativa ani, venise in Bucuresti la facultate, era pe la Roamana se pregatea sa treaca strada, cand o tipa il intreaba cat este ceasul. Daca nu se oprea, in acel moment un autobuz scapat de sub control ptr ca soferul facuse infarct intra direct in el.
AURA
Ingrid S spune:
Eu am traversat o strada pe trecerea de pietoni, un autobuz chiar oprise la trecere, cand sa-l depasesc ceva m-a oprit...si a si tasnit de pe banda a doua un Audi rosu, m-ar fi facut zob daca nu ma opream. Pe tampitul de sofer nu l-a interesat de ce s-a oprit autobuzul de pe prima banda la trecere, el a mers inainte si era cat pe ce sa ma ia din plin. Asa ca, da, am trecut si eu pe langa moarte.
Ingrid S si Diana
http://www.dropshots.com/Ingrid28_photo
wonderful spune:
Da,am trecut aproape de ea si am invatat ca:'lasa,ca mie nu mi se intampla' e o prostie periculoasa,ne agitam ca nebunii in viata asta care-i extrem de fragila si ca,nu stiu cum,mi-am pastrat luciditatea si mi-am putut ajuta familia(poate de asta).
ManuBubu spune:
Si mi-am amintit , am mai fost pe aproape...anul acesta.
Eram la Vidraru, facusem halta o noapte la hotelul de acolo si la plecare spre Transfagarasan s-a hotarat sotul meu sa faca niste "drifturi". Si in pofida opozitiei mele a facut, si facut... pana s-a oprit cu radiatorul intr-un damb, nu foarte inalt la marginea cararii( ca altfel nu pot sa-i spun) loc din care se vedea valea si lacul in toata splendoarea si salbaticia lor. Daca nu era bucatica aia de piatra cu pamant acolo, cred ca eram cel putin intr-un carucior cu rotile caci pana la lac nu erau decat niste copaci si stanci , iar daca masina aluneca mai mult... plangea copilul nostru dupa ambii parinti!
Lemoni spune:
Mai scria cineva aici ca sotul a facut rezervare la moarte , asa si sefa mea ieri vorbeam despre party de sfarsit de an , primim email cu ce restaurant s-a decis, oricum parerile erau impartite a ales ea unul si eu am fost prima care am comentat ,ca mancarea nu imi place dar dar daca chiar insistati imi aduc pachetul de acasa , a mai sarit cineva cu gura si uite asa s-au decis sa schimbe.Azi dimineatza cand deschid televizorul restaurantul la care ea a decis sa mergem prima data, era in flacari a ars aseara ca la balamuc o mare explozie in bucatarie 6 cladiri au ars toata noaptea.
Fara cuvinte deci mai avem zile de trait, desi azi eram asa de ingindurata cand am plecat socata de ce vazusem la televizor si nu m-am uitat in stinga cand sa trec strada , noroc ca masina care venea era la o distantza destul de maricica.
crisoprea spune:
si eu era s-o patesc de cateva ori...
Prima: la mare, eram in generala. eu si mama (care nici ea nu stia sa inoate), la Eforie, ne-am dus departe de mal... si ne-am tot dus... pana au inceput valurile sa ne rasuceasca pe toate partile.... Nororc cu tata, inotator excelent, care a ajuns inaintea salvamarilor la noi, poate ramaneam si cu sechele de la statul sub apa....
A doua: la o trecere de pietoni, singura, masini parcate la trotuar. zic eu sa ma avant sa trec, dar n-am depasit linia masinilor parcate. o batrana micuta de langa mine insa a facut-o. a proiectat-o un microbuz muuult mai incolo pentru ca soferul m-a vazut pe mine ca m-am oprit, pe batrana insa nu... In ziua aceea n-am mai fost buna de nimic.
A treia: similar cu trecerea de pietoni, aceeasi locatie, dar de dara asta a fost calcat un caine pe cap. Ma uitam paralizata la capul zdrobit jumatate si la cainele care alerga de colo colo, cu sangele si creierii scursi pe el... Iar n-am mai fost buna de nimic. :)
Cel mai interesant e ca am invatat sa inot, si inca destul de bine. Iar cu trecerile de pietoni... ma misc fff incet, tocmai sa ma asigur ca sunt observata. dar stiti cum e, daca e sa se intample, nu conteaza ce faci si unde esti. Firul care se numeste viata e tare firav si daca e sa se rupa, nu mai intreaba pe nimeni.
Oricum, sunt o fire vesela si foarte optimista, asa ca am avut mult ajutor prin felul meu de a fi :)
si... CARPE DIEM! nu se stie niciodata 
Mai tragem o data ;) 
<a href="http://lilypie.com"><img src="http://tt.lilypie.com/1O3Np2.png" alt="Lilypie 21 - 37 day cycle Ticker" border="0" /></a>
andira spune:
Si eu, de cateva ori.
Prima data aveam 17 ani, traversam o trecere de pietoni pe rosu. De fapt, eram cu un grup de colegi. Ei s-au oprit la jumatatea carosabilului pt ca vazusera masina venind, eu n-am vazut-o pt ca ei imi blocau vedere, si am trecut inainte. Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost botul masinii langa mine (i-am iesit exact in fata) si am simtit cum ma dau cu capul de asfalt. N-am lesinat, insa nu prea stiam ce se intampla, am inceput sa-mi dau seama cand m-au scos oamenii de sub masina. M-au dus imediat la spital, dar am avut un noroc chior. Nu am avut nimic spart, rupt, doar piciorul drept invinetit pe toata coapsa, unde intrase masina in mine. Omul franase instantaneu, nu stiu ce viteza avea, probabil ca incetinise vazand copiii care se postasera pe drum asteptand sa treaca si el, desi era rosu. Nu vreau sa ma gandesc ce ar fi fost daca nu ar fi condus o amarata de Dacie, ci un autobuz sau troleibuz (astea se intamplau pe Kogalniceanu).
A doua oara a fost noaptea, pe munte. Am plecat cu 2 baieti, sa escaladam Bucegii. Am mers pe munte toata ziua, si pe la ora 7, cand incepuse sa si fulguiasca, am ajuns la poalele unui horn, ultimul pe care trebuia sa-l urcam, ca sa ajungem pe platou. Era insa foarte abrupt, noi eram 3 insa doar 2 hamuri. Ei o luasera inainte, cu hamurile, eu urcasem deja nitel, nelegata si ajung la primul prag. Ca sa trec mai departe trebuia sa ma trag in maini, si sa ma agat de un petic de iarba. Sub mine haul, si cativa metri mai incolo Fisura Albastra. Eram atat de obosita dupa ce urcasem cu maine si picioarele toata ziua, incat n-am avut incredere in mainile mele care-mi tremurau deja de efort, si nici in acel petic de iarba, mai ales ca nu eram asigurata cu nimic. Unul din baieti a venit si mi-a petrecut coarda in jurul mijlocului si mi-a zis sa incerc pe alta parte sa ma sui. Varianta era ceva perpendicular, la cativa metri mai incolo, si eu trebuia sa ma trag in coarda. N-am mai putut, si nici nu am mai avut cum sa plec de unde ajunsesem.
Am stat 5h nemiscata, pe un petic de 20cm / 20 cm (imi ajungea cat sa incap cu picioarele si sa fac un pas in lateral) intr-o noapte friguroasa de septembrie (v-am zis ca incepuse sa fulguiasca), imbracata intr-un tricou si o geaca de munte pe deasupra. Am intrat in hipotermie, tremuram incontrolabil, la un moment dat mi s-a facut somn. Unul din baieti se urcase cum putuse pe horn si s-a dus sa cheme Salvamontul, celalalt era blocat si el deasupra mea si incerca sa ma tina de vorba sa nu adorm. Tin minte ca nu i-am raspuns cateva secunde si se panicase. Apoi, cand am inchis nitel ochii, am simtit ca ma clatin, ca mi se indoaie genunchii si m-am trezit ingrozita, incercand sa raman treaza.
Eram convinsa ca nu mai ajung acasa. Stiu ca in spate vedeam toata Valea Prahovei luminata, era un peisaj de vis, si ma gandeam ca e ultimul pe care il mai vad.
In final au venit 2 ingineri de la Costila si ne-au scos de acolo. La ora 4 eram pe platou, iar dimineata la ora 7 ne-am intalnit la Babele si cu salvamontistii care vroiau sa vina dupa noi.
Si a treia oara au fost niste momente de cosmar pe drum in Turcia. Ora 3 noaptea, drum cu o singura banda pe fiecare sens de mers, drumul plin de tiruri si autocare. Si stiti cum merg soferii turci. Sotul meu se apuca sa depaseasca un camion, si pana sa se dezmeticeasca isi da seama ca vine un tir din fata si ca nu mai are timp sa se bage la loc. Noi eram pe contrasens, in dreapta noastra 2 camioane si nu reuseam sa ne bagam la loc intre ele, tin minte doar farurile imense ale tirului din fata noastra cum se apropiau, parca vedeam totul cu incetinitorul. Cred ca am intrat la loc pe banda noastra intre cele 2 camioane in ultimul moment. N-am vorbit nimic in primele minute, eram inlemniti. Mai aveam 2 prieteni in masina, in spate, ei dormeu si n-au vazut nimic. Insa mi-au ramas in cap farurile imense cum se apropiau si cum ma uitam disperata in dreapta cautand loc sa intram inapoi pe sens...
Ar mai fi o aventura de cateva minute tot pe munte, in Fagaras, pe Custura Saratii, unde am fost la cativa milimetri de a cadea in prapastie, sub ochii celor cu care eram si care nu mai aveau cum sa ma prinda.
Vorba cuiva de pe aici, "deocamdata atat" 