departe de parinti

Dragele mele,

Eu sunt Lai si sunt noua pe forum, l-am descoperit nu de multa vreme si am citit cu incantare mesajele voastre, m-a emotionat cata caldura sufleteasca am gasit in ele. Eu am 23 de ani, nu sunt mamica, si nici casatorita nu sunt, nici prieten (a se citi iubit) nu am, dar imi doresc ca intr-o buna zi sa fiu si eu mamica si pana atunci sper sa ma primiti printre voi si asa

As vrea sa va pun o intrebare, acelora dintre voi care sunteti departe de parinti, fie in alta tara, sau poate in Romania dar in alta parte a tarii. [Am postat intrebarea asta si la alt subiect, dar ca parte a unui mesaj mai lung si a fost mai mult o deviatie de la ce se discuta de fapt, asa ca m-am gandit sa deschid un subiect nou.]

Eu sunt plecata din tara de una singura de la 18 ani (cu o bursa la facultate). Pana nu demult nu m-am gandit prea mult la ce inseamna parintii in toata ecuatia asta a plecatului in lumea larga. Eram inca copilandra si inca mai aveam accese de rebeliune (tarzie) si simteam nevoia sa-mi declar independenta fata de ei chiar daca erau la asa de mare departare. Dar acum am inceput sa-mi dau seama ca pe termen lung n-o sa fie usor, nici pentru mine nici pentru ei, sunt singurul copil pe care il au si nu stiu cum va fi.. ei m-au incurajat sa plec, credeau chiar mai mult decat mine in faptul ca o sa am mai multe oportunitati in afara Romaniei, dar le este si tare dor de mine, mai ales mamei, si a inceput sa mi se rupa si mie sufletul cand o vad asa. Voi cum faceti sa pastrati comunicarea cu parintii care au ramas acasa, sa pastrati relatia cu ei, sa le micsorati dorul si durerea ca va stiu departe, sa continuati sa le dati, nu material neaparat, ci mai mult emotional?..

Va pup,

Lai

Ela spune:

Eu am redescoperit scrisorile - si scriuuuu pe pagini intregi, toate alea- ce am mai facut, unde am mai fost, ce mai face Ilinca!
La inceput imi era greu sa scriu - dar acum parca imi face bine - mai ales ca am aflat ca mama citeste o scrisoare pana ajunge urmatoarea - de aproape le stie pe de rost!
Bineinteles ca o sun saptamanal - daca nu chiar mai des - si atunci convorbirile sunt aproape casnice (e ca atunci cand o sunam din Bucuresti).
Le trimit poze, au venit ei aici, am fost noi acasa!
Dar - nu e suficient! Normal ca ei s-au gandit la noi cand ne-au incurajat sa plecam, dar de cand sunt si eu mama imi dau seama mai bine in ce situatie sunt: - noi suntem 3 frati si niciunul nu suntem aproape de ei!
Fratele meu e inca in Bucuresti - si mama ii trimite cate un pachet in fiecare saptamana, desi nu ar fi necesar, dar "cat o mai fii si el p-aici mama, ca pe urma..." - asa spune!

Si, cateodata, chiar ma gandesc daca merita!? Parintii mei sunt relativ tineri, dar de fiecare data cand ii vad mi se par mai imbatraniti, mai imputinati, nu stiu cum sa zic!
Si mi se rupe sufletul de ei - de nimic nu au mai mare grija decat de colectia de scrisori (am convins-o si pe sora mea sa le trimita) si de pozele de la noi!

Hai ca nu te-am ajutat cine stie ce - dar la mai mult nu m-a dus capul!

Numai bine!

danac spune:

E un subiect care taaaaaaaare ma doare!Si ai mei parinti sant singuri,si ei ne-au incurajat sa plecam si acum plang la fiecare despartire ca la inmormantareAu fost pe la noi(tata inca nu dar urmeaza sa vina)..si ma rog de sora-mea care e inca in tara dar la vreo 500 km distanta de ei sa ii viziteze mai des....
Si eu ca adolescenta abia asteptam sa scap de eisi acum nu simt decat o mare durere in suflet si un gol in stomac de cele mai multe ori cand ma gandesc la ei......Vorbim des la telefon asa ca stim cam tot unii despre altii dar miile de km distanta raman mii de km...Cumplit a fost cand tata a facut preinfarct si eu nu am putut fi aproape...hai ca v-am intristat prea tare!Urmeaza sa vina in vizita curand asa ca

Corina spune:

Mai fetelor,macar parintii vostrii se au unul pe altul.Mama mea a ramas singura,dupa ce a facut sacrificii ca sa ma creasca(tot singura).Nu mi-a zis sa nu plec,ba chiar m-a incurajat si a fost fericita ca m-am casatorit aici,dar stiu ca faptul ca nu ne poate vedea,mai ales pe cea mica ,asta trebuie sa fie tare greu.Mie nu imi spune cit îi este de greu,dar am ghicit printre rinduri.
Asta e,ma gindesc sa o tina Dumnezeu sanatoasa cit mai mult timp.
Oricum anul asta mergem acasa,deci o sa se bucure de noi i luna de zile,iar apoi om vedea.
Pupici voua si parintilor dragi.Corina

Quand on veut une chose, tout l'univers conspire à nous permettre de réaliser notre rêve.
( Paolo Coelho)

Lucia spune:

Va inteleg foarte bine, cu toate ca eu sunt doar la 100 km de mama, tata nu mai este. In 1990 am avut oportunitatea sa raman definitiv in Franta, nici nu era asa de departe, insa nu am putut face acest pas. Nu am avut puterea de a sti ca nu-mi pot vedea familia cand doresc. Sunt o sentimentala si ma simt legata foarte mult de locurile natale, unde am crescut. Da cate ori merg acolo ma incarc cu energie si o pot lua de la capat cu toate grijile.
Ce sa va spun sunt si multe avantaje atunci cand pleci din tara, te poti realiza mai usor si cred ca ti se deschid orizonturi mai mari decat aici. O mama care are trei copii si toti sunt plecati, ea a ramas si fara sot, imi zicea ca nu ii este greu singura si nu se plange deloc fata de copii fiindca ar da dovada de egoism fata de ei. Daca lor le este bine si ea este bine aici, chiar daca este singura. Cred ca in mintea parintilor care au copii plecati se da o mare lupta: sunt bucurosi ca din punct de vedere material sunteti bine si stiu ca acolo veti razbate mai usor, dar totodata se simt si singuri si ii macina dorul de voi, dorindu-va aproape de ei. Cred ca ar trebui sa-le intelegeti orice reactie, orice rautate, orice gest chiar daca uneori va ranesc fiindca trec prin clipe grele si poate doresc sa nu vedeti lucrul acesta.
Eu nu mai am tata si in fiecare zi sufar ca nu-i spuneam mai des cat de mult il iubeam si uneori nu-l lasam nici pe el sa-si arate afectiunea fata de mine. Uneori simt ca ma ustura sufletul cand ma gandesc la acest lucru. De atunci am inceput sa-i tolerez mamei orice lucru care pe mine ma poate deranja, fiindca stiu cat de mult ma iubeste si cat de greu va fi fara ea. Iubiti-i si intelegeti-i pentru ca sunt parintii nostri si ca si noi doresc copiilor lor tot binele de pe pamant.

Sarag spune:

Chiar ca un subiect tare greu...
De fiecare data cind scriu despre parintii mei imi dau lacrimile.
Ca si acum de altfel.
Eu sint plecata din '98 in Italia. Dar iti spun ca nici dupa atitia ani nu m-am obisnuit cu ideea.
Vreau sa o conving pe mama sa se lege si ea la internet, ca sa putem "vorbi" mai des. Dar ti-ai gasit. Nici nu vrea sa auda de calculator.
Din pacate eu nu am prea mult timp de scrisori ( e o scuza, stiu... daca vrei gasesti timp..), iar telefon le dau cam o data pe saptamina. Dar nu e acelasi lucru.
Am reusit pina acum sa ma duc in fiecare an in tara, si am si eu senzatia ca de la an la an mai imbatrinesc un pic.
In rest, sufar tot anul de dorul lor.
Fruntea sus, eu cred ca ei se gindesc ca pentru noi e mai bine aici, unde si-a gasit fiecare rostul.

Cu drag,

SaraG

doxi spune:

Eu locuiesc la 200 de km de mama care a ramas singura de 2 ani. Imi e din ce in ce mai greu sa merg acasa, de cand s-a dus tata parca ma simt straina acasa...Asa ca vine mama pe la noi, nu foarte des pentru ca nu vrea sa ne deranjeze...Mi se ridica tensiunea de cate ori o aud spunand asta dar nu am ce-i face. Vorbim zilnic la telefon si sper sa o mutam aici cand va apare bebe (speram ca anul viitor). Si eu am avut ocazia sa plec cu contract de munca 3 ani in Franta, cu posibilitate de prelungire... si nu am putut. Am mai lucrat in Franta, perioade mai scurte dar imi era tare greu, ma darama departarea de parinti si prieteni...o fi frumos Parisul dar nu m-a determinat sa faca acest pas. Asa am fost intotdeauana si nu cred ca ma voi schimba. Imi doresc sa vad locuri noi, dar numai in vacante.

Aalina spune:

Si eu sunt departe de parinti chiar daca sunt in Romania. Cel mai greu mi-a fost in ziua in care am nascut si ei nu erau langa mine. Cand mi-am tinut prima data fiul in brate am stiut inca o data cate au facut parintii mei pentru mine si cat de greu trebuie sa le fie. Mereu imi este dor de ei desi vorbim la telefon si ne vedem cat de des se poate. Si stiu ca le este si lor dor si ca le este greu. Dar niciodata nu imi arata asta. Se bucura ca suntem bine si ca suntem fericiti. Insa imi este frica de ce se va intampla cand vor imbatrani si eu nu voi fi acolo.
Cred ca niciodata nu reusim sa le aratam cat de mult ii iubim.Ei insa reusesc sa o faca intotdeauna! Asa sunt parintii.

Florys spune:

Dorul de parinti e cel mai greu sentiment pe care un om il poate avea...

Noroc ca mama mea a fost f. ambitioasa si a invatat (anul trecut) in mai putin de o saptamina totul despre email.. si acuma se pare ca dorul s-a mai alinat putin... computerul si telefonul...

Si.... ptr. vacanta de vara....

Florentina

"Sanatate ca-i mai buna decit toate!
Albumul:
"http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=48&cid=473

camelia-daniela spune:

Eu nu-l mai am decit pe tata in Ro...acum este la un cämin de bätrini pe lingä Cimpina, cä cele din Bucuresti erau groaznice atunci cind le-am vizitat...se plimbau sobolanii prin curte, iar pe bätrini nici nu-i vedeai bine de praf ce era!!
Cind a murit mama, nici nu bänuiam cä si tata era pe jumätate mort!!!
A fost un soc pt mine, cä la telefon erau toti bine!!! In primii 5 ani mergeam si de 2 ori in Ro, in concediu, iar cu pärintii mei nu puteam sä telefonez (scrisori)...numai cu socrii, ceea ce am fäcut eu, cä sotul este f comod...am o soacrä fff bunä, cu care m-am inteles chiar mai bine decit cu mama mea...
Tata era in scaun cu rotile cind l-am dus la acest cämin ( pe lingä pneumonie mai avea si centrul echilibrului paradit cä nu mai putea nici sä meargä), care este minunat, s-a comodat asa de bine, cä mi-a zis sä-l ingrop acolo, iar la un an, s-a intimplat minunea...incepuse sä mergä din nou pe picioare...tata a fost la noi, stie cum stäm, apoi socrul, soacra, si cumnatul.
Anul trecut a murit si socrul, iar pe "mama" (soacra) am luat-o la noi si a stat toatä iarna...noi vorbim fff des la telefon, iar tata, dacä are nevoie de ceva, mä sunä scurt si il sun eu inapoi...nu a prea avut dorinte, decit sä fim noi sänätosi...
Pe mine mä doare sufletul, cä mama mea nu a fost la noi...stia numai din spusele lui tata cum o ducem...mi-as fi dorit asa de tare...avea actele toate fäcute, dar invoca mereu tot felul de scuze, ba cä nu zboarä cu avionul, cu trenul, cä deraiazä de de sine ( era iarnä), primävara trebuia sä-si aranjeze grädina, cine hräneste animalele, etc.
Eu il cunosc f bine pe tata, eram umbra si "bäiatul" lui, este exact ca mine...cu toate cä el este fecioarä si eu scorpion...stiu cä ne adorä pe toti, dar este fericit sä audä cä simtem bine si sänätosi, mai primeste poze de la noi si este multumit...eu la fel...il simt imediat dupä voce dacä nu e ceva in regulä si-l intreb ce are...a fost odatä si cazul ästa si pot sä spun cä nu am avut liniste!!!
L-am bombardat cu telefoane, pinä m-am convins cä i-a trecut...este f greu in situatiile in care stii cä ceva nu este in regulä si esti si asa departe de el/ei...
Cind il simt dupä voce cä e bine, ii spun cä sint tare fericitä sä-i aud tonul äla optimist si cä sint tare mindrä de el cä a reusit prin vointä, cä are destulä!!, sä-si atingä scopul...el, care fuma 2 pachete de tigäri pe zi, imi spunea foarte calm cä acum fumeazä 3-4 tigäri!!!...ceea ce eu nu reusesc...
Pt el a fost tare greu sä stea in scaun cu rotile, cä fusese profesor de sport si toatä viata lui a fost activ, si deodatä "ti se iau picioarele!!!
Pe mine parcä mä lovise trenul cind am aflat de moartea mamei, iar cind am ajuns acasä, tata, la 41 de grade, avea 7 cojoace pe el si nu mä mai recunostea!!!...avea pneumonie si delira...mi s-a rupt sufletul atunci, cä mama a murit färä luminare ( noapte in somn a avut stop cardiac...mäcar a fost o moarte usoarä...), cä nu o mai väzusem de citva timp, iar tata avea atita nevoie de mine!!!
Mä opresc, cä v-am intristat, cred, dar trebuie sä invätäm sä acceptäm ideea cä sintem departe de pärinti, asta e realitatea, si pe cit posibil sä incercäm sä-i luäm periodic lingä noi, sä-i introducem in familiile nostre cä asa ii facem tare fericiti si asa le putem aräta mai bine dragostea si recunostinta pe care o simtim cätre ei...Si soacra mea zicea cä ne deranjeazä, pinä m-am supärat pe ea, am certat-o si a cedat pinä la urmä, dar aici am väzut cä minca mai putin ca de obicei, sau lua fructele care incepeau sä se strice, pinä mi-a särit iar tandära!!!
Nu vroia sä-i cumpär nimic, dar eu ii luam tot ce vroiam eu, färä sä ii mai cer pärerea. Dar asta, cred cä o cunosteti si voi...tipic pärinti...eu le-am spus mereu: "cind am fost micä, am primit eu bani de la voi, acum primiti voi de la mine...si gata...nu vreau sä mai aud nimic..este pläcerea mea!"
Intre socri si pärintii mei, nu am fäcut niciodatä diferentä.

ruscus spune:

ma gandesc cu groaza la anul viitor cand noi o sa plecam foarte departe (in africa), acum noi stam la 120km distanta fata de parinti si de fiecare data cand ne despartim mama plange si isi strange in brete nepotul, daca acum e asa, ma intreb cum va fi atunci.........