limitele relatiei mama-copil
Raspunsuri - Pagina 2
adriana spune:
Asta e culmea! si chiar crezi ca ar recunoaste cineva asa ceva?
Anyway.. cred ca sunt situatii extreme la care nimeni nu stie cum va reactiona.. poate doar sa ne batem toti cu pumnii in piept ca suntem parintii cei mai cei..
Elise spune:
adriana,
nu stiu ce culme vezi tu si unde - unii oameni pot trece peste anumite dezamagiri, altii nu. Chiar si ipotetic.
Elise & BBLisa
hannen spune:
Eu nu mi-as abandona copiii sub nici o forma ,pt. nici un motiv!!!
Vad zilnic la tv. tot felul de grozavii,de obicei urmaresc cu sotul meu ,citeodata ii mai povestesc de pe forum tot felul de povesti.Efectiv nu suporta!Imi zice mereu,"cu fiecare vorba imi smulgi inima ".
Orice pina la copiii,turbeaza,nu suporta sa asculte,de multe ori ne luam la harta pt. ca efectiv e prea mult pt. el!(de fapt el abia omoara cite un tzintzar
)
Ati intilnit asa oameni???
BalMascat spune:
cine si-ar abandona copilul, sau cine a facut-o deja, nu sta pe un forum pro-copii.
intrebarea nu ajunge decat la un anumit segment care va raspunde la fel.
misulescum spune:
Mi se pare OK ceea ce a spus BalMascat ,noi am ajuns la acest forum cautand ceva anume despre copii ,deci manifestam interes pt.copii mici sau mari.
Eu am avut fetita dupa ani de tratament,dupa ce nu mai aveam nici cea mai mica speranta in a ramane gravida.O iubesc enorm ,orice s-ar intampla pe lumea asta n-as renunta la ea ,nu as abandona-o .
Nu pot sa-mi explic ce este in capul unui om atunci cand renunta la ceea ce el a dat viata ,este peste capacitatea mea de a gandi!!
Din nefericire exista oameni care n-au pic de omenie si comit niste gesturi pe care nici animalele nu le-ar face.
Nu pot decat sa sper ca viitorul ne va rezerva surprize placute
(parinti iubitori si copii sanatosi}!
inaioana spune:
Absolut nimic.
Am refuzat sa fac triplu test si amnio in timpul sarcinii din acest motiv: si daca s-ar fi descoperit ca are SD...ce as fi putut face? In nici un caz avort "terapeutic" = ce mod de a numi o forma monstruoasa de "eutanasie".
Btw, medicul meu mi-a povestit dupa ce i-am spus ca refuz triplul test (nu incercase sa ma influenteze in nici un fel) ca ma felicita. Tocmai avusese o gravidutza careia ii iesisera prost si TT si amnoicenteza , prin urmare ceruse insistent sa i se provoace "nasterea" (cu alte cuvinte avortul) la 22 de saptamani. I s-a provocat nasterea : copilul fusese perfect, nici urma de SD sau alt defect genetic.
V-am scris povestirea asta urata, ca sa arat si alta fata a "iubirii" de parinte conditionate, inafara de conditionarile de mai tarziu, gen comportament, nora, crima, etc.
Nu vreau sa isc polemici. Este parerea mea si nu o discut pentru ca nu as schimba-o pentru nimic in lume.
Ioana cu 
Serghei (2 mai 2006) si 
Katja (30 martie 2004)
pozici
alina023 spune:
Nimic, nimeni si niciodata nu m-ar putea determina sa imi abandonez copilul (sub orice forma ar fi acest abandon). Copilul meu este tot ceea ce am mai de pret. Copilul meu este sensul vietii mele (cat de tare s-ar ingrozi unele femei auzind expresia asta...). Nu iubesc si nu am iubit niciodata pe cineva la fel de mult cat il iubesc pe Luca (spre groaza mea nici nu-mi pot inchipui ca voi mai putea iubi pe cineva la fel de mult...probabil ca bebe2 imi va infirma asta
).
Nu accept nici un fel de argument pe care l-ar putea aduce o "mama" pentru a sustine altfel decat am scris eu mai sus. Aceea in viziunea mea nu mai este mama.
Alina 
9+ si Luca nazdravanul 
(14 Feb 2003)
poze Luca nazdravan 
nume spune:
In primul rand as dori sa stiu daca acest subiect lasa loc la dezbatere.
Eu nu am copii(cum am mai spus). Am fost si sunt iubita neconditionat si total de parintii mei. Cred ca e singura cale posibila.
Postarea mea precedenta nu cred ca a facut nimic rau prin simpla expunere. Cred ca cele care au citit-o s-au uitat catre proprii copii, s-au induiosat, i-au strans in brate si s-au gandit cat de mult ii iubesc... cred ca postarile mele au generat momente de sensibilitate si afectiune...
Dialogul, comunicarea nu pot avea consecinte negative chiar daca subiectul e sensibil. E drept ca devine neplacut din momentul in care nu gasesti un limbaj comun cu interlocutorul. Confuzia da nastere la ostilitate.
Deci as pune cateva intrebari daca acceptati dialogul. Daca este un subiect de consens general, e ok.
nume
alina023 spune:
Eu una sunt chiar curioasa sa vad intrebarile. As raspunde cu drag.
Iubesc dialogul
Alina 9+ si Luca nazdravanul (14 Feb 2003)
poze Luca nazdravan
Elise spune:
Nume,
Chiar imi doresc sa discutam pe marginea acestui subiect, de aceea l-am deschis - si toate parerile sint binevenite.
Nu-mi doresc sa fie un loc de consens general: imi doresc sa fim sinceri, pentru ca orice pe lumea asta are o limita - unii dintre noi am identificat limitele, altii nu, ideea este ca ele exista.
Cred, totusi, ca sentimentele sint vii: sint in continua transformare. Si de aici concluzia ca, in anumite conditii, pot sa paleasca, sa moara, sa dispara. Iar asteptari are toata lumea: cu atit mai mult cu cit investesti afectiv enorm in raport cu copilul tau, terenul este "foarte" propice pentru sperantze care ulterior se pot dovedi false. SInt sigura ca li s-a intimplat multor parinti sa fie deceptionati de cum au evoluat copiii lor, fata de ceea ce asteptau de la ei.Sigur, ideal ar fi sa nu avem un model, sa nu ne imaginam nimic, sa luam totul cum vine si orice ar deveni sau ar alege copilul, sa ne fie egal.
Din pacate, nu se poate.
De multe ori sintem dezamagiti, si asta doare.
Avem uneori nevoie sa nis e confirme ca al nostru e cel mai cel: ma uit inclusiv la mamicile in parcuri, care tin mortish sa demonstreze ca ai lor stau in fund, maninca singuri, stau pe oala si recita shakespeare mult inaintea altora - nu conteaza cind ar trebui, ci faptul ca o fac inaintea altora.
Probabil astea e momentul cind se nasc asteptarile: cind inca e mic. Si cresc odata cu el.
Problema este in ce masura ne putem noi adapta la a trece peste diferentele inerente intre vis si realitate, si cind diferentza asta ar putea determina o ruptura clara intre noi si copil.
Nu e vorba de copil, ci de adaptabilitatea nostra, in fond.
Care sint limitele acestei iubiri, care se spune ca e absoluta - desi in realitate, in cele mai multe cazuri, cred ca nu e?
Si cind devine egoismul nostru o piedica?
Pentru ca, orice am spune, un om isi traieste viata lui - a lui, nu a altuia. Cind incerci sa substitui, intervin conflicte: este periculos sa-ti lasi egoismul la cote zero. Si sa depinzi integral de altcineva, fie si de copil. Pentu ca arunci pe umerii lui o responsbilitate pe care nu ar trebui sa o poarte. Si e normal sa nu inteleaga atunci de ce te raneste traindu-si viata proprie, asa cum considera el de cuviintza.
Deci - in toate situatiile exista limite, si ele sint mult mai clar marcate cind sentimentele fata de puiul de acum sint mai puternice, nu mai slabe.
Cam toata lumea - inclusiv eu - are tendinta sa spuna "pai imi iubesc copilul PREA MULT ca sa fie vreo ruptura, vreodata".Nu tocmai asta ar putea sa fie riscul? Acst PREA MUTL sa iti depaseasca puterea de a te detasa si a accepta diverse posibilitati?
Elise & BBLisa