Muncim ca sa traim, sau traim ca sa muncim?

danutz spune:

Eu cred ca totul sta in gasirea unei balante intre cariera si viata personala. Partea proasta este ca e extrem de greu sa le balansezi...dar merita efortul!!!

Danutz, mamica de bebic Rares (14.12.2006)
www.geocities.com/mami_nov_dec_06/" target="_blank"> fulguleti

ankalaura spune:

Eu din pacate, ma regasesc mult in prima. Mai nasol de cei care muncesc pentru a SUPRAVIETUI! Astfel, prea multi ajungem sa traim ca sa muncim....
Fiecare isi poate seta prioritatile, iar cand eu am ajuns sa muncesc 11-12 ore pe zi (la 14 n-am ajuns si nici nu intentionez!) am facut-o cu intentie. Dar asta pentru ca am anumite scopuri, si un timp pe care mi l-am propus tot eu, pentru realizare.
Am eliminat dupa propria mea alegere vacantele, spre exemplu. In ultimii ani (vreo 5...) am fost "la mare" doar pentru ca e "la mama". Daca nu as fi fost din Constanta, poate ca nu ajungeam nici la mare. La munte, am fost vreo 3 zile acum 3 ani. DAR ne-am luat un acoperis. Asta a fost prioritatea noastra, si am preferat sa platesc modestul nostru apartament in 5 ani in loc de 25.
Puteam sa aleg altfel. Sa am un job mediu, cu un program normal, cu implicare asa si asa, cu responsabilitati medii... si, evident, cu un salariu mediu, care mi-ar fi putut permite sa imi iau casa, in 25 de ani, si sa fac si cate o vacanta pe an, modesta si aia, dar vacanta.
Am sacrificat multe, inainte si dupa nasterea copilului, si sunt constienta de asta. Incerc sa recuperez cat pot.
Dar asa cum am facut alegeri si pana acum, intentionez sa fac alegeri pe viitor (urmatorul interval pentru care imi propun ceva este 2008-2010), si chiar am planuri mari. In care raportul se va inversa - timpul pe care il petrec acum la serviciu, il voi petrece atunci numai cu familia.
In fond, noi alegem pentru noi. Orice am alege, ceva sacrificam. Mai trebuie sa fim dispusi sa ne asumam consecintele...

Anca si papusica Eliza (26.august.03)
Eliza

avmaria spune:

Si eu sunt de acord cu Danutz, trebuie sa gasim un echilibru intre viata profesionala si cea personala, familia, viata personala ca individ si viata profesionala sunt 3 axe pe care ar trebui sa ne dezvoltam concomitent, fara ca una s-o excluda pe cealalta. Astfel putem si suporta mai usor cand pe unul din aceste planuri totul o ia razna, prin compensare. Din pacate, in societatea actuala de multe ori e greu de obtinut acest echilibru. Si este cu atat mai greu pt o femeie. Trebuie ca noi sa reusim sa impunem si sa ne impunem o linie de conduita, sa putem gera conflictele "de interese" care pot aparea. Cum zicea cineva ca la 5 trage usa.

valicalin spune:

este secolul vitezei:toata lumea munceste,toata lumea se agita.pai ma uitam zilele astea la tv unde spuneau ca bancile au dat drumul la credite fara avans si reporterul care prezenta reportajul anunta cu seninatate ca tinerii care au salarii de 2000 de euro pot lua bani ca se incadreazacum poti avea salariul asta daca nu muncind pe branci si unde?cand iti mai ramane timp ca sa mai "traiesti"?eu zic ca muncim ca sa traim.si apropo de japonezi:ei dorm vreodata?

capcaunul spune:

quote:

---

Originally posted by valicalin
eu zic ca muncim ca sa traim.si apropo de japonezi:ei dorm vreodata?

---

Robotii pe care-i proiecteaza, da. Ei, nu.
(pentru ca trebuie sa fie cineva treaz cand robotii dorm)

Alex2 spune:

Munca mea face parte din viata mea, imi place ce fac si nu ma vad facand altceva sau stand. Muncesc ptr ca imi place sa muncesc, nu ptr ca este o nevoie. Undeva intre hobby si necesitate. Uneori si in concedii simt ca-mi lipseste activitatea si abia astept sa se sfarseasca concediul. Din fericire asta ma ajuta si sa duc o viata minunata, eu si altii pe langa mine.

Alexandru

Am risipit timpul sau timpul m-a risipit pe mine?Daca am ochii deschisi de ce pasesc in intuneric?M-am contopit cu el si m-am pierdut in abisul gandurilor infinite.Stiu ca nu stiu nimic si nici macar asta nu stiu.Cand voi inceta sa exist am o armata de ingeri in suflet si una de demoni in sange.Si totusi,sunt doar o fiinta asteptand...

ruxij spune:

Eu recunosc ca muncesc de nevoie. Si maine m-as lasa daca as avea bani. Si da, prefer sa am un salariu mai maricel, normal, dar in nici un caz cu pretul muncitului 11-12 ore pe zi. Nici macar 10. Cand as mai trai? De aia alerg dupa tenure, pentru un job flexibil si relaxat, garantat pe viata. Imi place ce fac, am un job super, dar tot nu pot spune ca jobul e viata mea. Viata mea e acasa langa ai mei. Dar imi dau seama ca unora le place atat de mult ceea ce fac incat pur si simplu asta e viata lor, asta e ceea ce ii defineste. Sunt si femei, dar cred tot ca mai mult dintre barbati sunt cei in situatia asta.

26octombrie spune:

adi_dalma, ai dreptate, la vanitate nu ma gandisem, poate fi un motor puternic.
andries, sunt de acord cu cele spuse de tine, insa eu vad altfel lucrurile mai departe. nu vad de ce statul cate 12-14 ore la lucru ar trebui sa fie singura modalitate de a-ti dovedi eficienta si pofta de munca. poti lucra cu daruire si daca respecti un program fix. evident, sunt si profesii ce ies din aceasta clasificare. ca medic, cu vocatie (ceea ce intalnesti din ce in ce mai rar), intr-adevar, meseria primeaza si e normal sa fii disponibil aproape oricand. chiar si asa, numarul de ore petrecute zilnic la munca nu iti aureoleaza munca propriu-zisa. cand e nevoie de tine stai, cand nu, iti vezi de viata ta.
eu sustin ca e minunat daca reusesti in viata sa muncesti ceva ce-ti place, doar reprezinta jumatate din existenta ta. si, iar normal mi se pare sa iti imparti orele in doua si sa pastrezi jumatate pentru sufletul tau, fie ca vrei sa stai cu oamenii pe care ii iubesti, sa citesti, sa te asezi la televizor ca al bundy, nu conteaza.
iar daca nu faci acest lucru, nu inseamna ca "nu esti normal" in sensul neplacut al expresiei ci ca, din varii motive, ai luat o alta decizie, pe care nu ai de ce sa o justifici in fata nimanui (sau poate a partenerului de viata).
ankalaura, intr-adevar, o asemenea motivatie (casa ta!) merita toate eforturile, din punctul meu de vedere!

eu fac cu placere ceea ce am de facut, la sfarsitul fiecarei sarcini am satisfactia ca am dus-o bine la capat, sau nemultumirea ca puteam s-o fac si mai bine. cred ca (e parerea mea!) noi ne plangem mai mult de alte aspecte ale muncii: de colegi, pe care nu ti-i poti alege si, de cele mai multe ori, nici nu ti se potrivesc, de lipsa de libertate pe care ti-o da jobul, de faptul ca nu poti sa mai evadezi din sistem...
la mine, cel putin, astea-s neplacerile serviciului. munca, in sine, e frumoasa. atmosfera de lucru, in schimb.. ugh!

Luana si Hora - 14 Mai 2006

www.geocities.com/mamici_de_mai_iunie2006/povesti.html#Hora " target="_blank">poveste
io tot cresc

„Femeia vede unde barbatul abia zareste” Proverb romanesc

okusan spune:

eu una muncesc sa supravietuiesc ,
victoria apropo de japonezi,traiesc de ceva timp pirntre ei si muncesc cu ei am ajuns la concluzia ca tot noi europeni si alta natie suntem mult mai practici in gandire decat japonezii si sa iti spun de ce la fima unde lucrez eu suntem 5 starinirestul sunt japonezi,la ora 4 fix rup usa de la iesire foarte rapizi la plekareadevarat si la munka rapizi dar gresec enorm de mult vechi de 5 ani in acel loc si ce naibii chiar zilnik persisti in greseli eu de 4 luni akum imi fac munka si cu ochii inchisi nu ca ma laud,dar noi suntem cu gandirea mai larga decat ei,ei bat mult apa in piua si in cele din urma tot gresesc,asa ca japonezii nu sunt asa de perfectii precum se zice, e doar de suprafata
si imi cer mii de scuze daka am scris mult prost si fara rost,


O ZI FRUMOSA TUTURORA!

oficial mi -e bine!

grati.ela spune:

Imi place ceea ce fac...mi-am propus sa traiesc bine la servici. Zambesc mai mult, am devenit mai toleranta, vreau sa comunic mai mult...incerc sa transmit cursul pentru 200 de urechi si nu doar pentru o pereche. Am 2, maxim 4 ore pe zi la catedra si atunci este bine cu adevarat. Numai ca...m-am procopsit cu o munca de conducere care vrea sa-mi pape mai mult decat sunt dispusa sa dau. Cred ca in sinea mea imi doream aceasta maretie...si nu pentru bani (partea asta este prost reprezentata) ci din nerusinarea de a crede ca pot schimba lucrurile in mai bine. Acum stiu ca binele nu este absolut asa ca in curand imi voi recapata libertatea si voi fi cu adevarat fericita...voi munci ca sa traiesc bine.