Increderea in sine

Este un subiect care mi se pare de importanta capitala,cum trebuie sa actionam,ce trebuie sa facem pentru a ne creste “stima de sine”.Eu marturisesc ca am mari lacune la acest capitol si realizez ca totul porneste de la educatia primita si asta este singurul lucru pe care il reprosez(repros mut) parintilor meu:faptul ca nu au stiut sa-mi insufle increderea in mine,sa ma iubesc neconditionat,asa cum sint…Si imi vin in minte zeci de episoade din copilarie cand involuntar mi-a fost cioplita increderea in mine,incet dar sigur…si mor de ciuda petnru ca stiu ca daca as avea mintea de acum as sti cum sa tin piept.Exista tehnici de redobandire a stimei de sine,sau pentru mine e prea tarziu? Nasol e ca realizez ca ceva e in neregul si ca n-ar trebui sa actionez asa cum actionez dar nu ma pot abtine.In continuare imi pasa mai mult de parerea celor din jur decat de a mea,in continuare mi-e frica sa deschid gura de frica sa nu iasa o prostie,in continuare prefer sa stau in coltisorul meu intunecat si sa trec cat mai neobservata.

Ma framanta si problema educarii copiilor nostri,ai celor cu un nivel scazut de stima de sine.Cm pot eu sa-l educ sa fie un invingator,sa nu se dea batut,sa aiba incredere ca e cel mai bun?Mi-e frica sa nu repet greselile parintilor.



Oana,mamica lu' Iepurici Alerg P'Aici(27 Nov 2004)
Christinel
New Zealand
Osama

Cine da din coate...departe ajunge...

lorelaim spune:

Pt tine iti recomand "Cei 6 stalpi ai respectului de sine" de Nathaniel Banden si pt a-ti educa copii "Parents DO make a difference" de Michele Borba.
Multa sanatate,
Lorelai
P.S. Eu le-am achizitionat de pe amazon.com

Principesa spune:

Mate, am o veste buna si una mai putin buna.
Vestea buna este ca exista tehnici pentru redobandirea stimei de sine. Nu este prea tarziu pentru tine.
Vestea mai putin buna este ca daca ceea ce vei vrea sa transmiti copilului tau este ca este cel mai bun, risti sa repeti istoria. Stii de ce?
Dupa ce voi primi opinia ta am sa iti ofer si eu perspectiva mea. Dar in primul rand vreau sa te gandesti tu la asta.

Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva

Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita

Sabina spune:

Pana raspunde Mtae am sa zic eu de ce.Mie mi s-a inoculat ca sunt cea mai desteapta/talentata etc.Parintii mei au avut numai intentii bune, si, intr-un fel, au procedat foarte corect.
Dar...

Esecurile le-am privit mult mai tragic decat in mod obisnuit, caderile au fost mult mai de sus.
Cred ca o rezolvare ar fi sa incercam sa le spunem copiilor ca e bine asa cum sunt, ca sunt unici ca individ si ca defectele si calitatile sunt parte din intregul lor.
Cum sa realizez asta?? nici eu nu stiu.
si eu imi laud copilul.....dar noi abia am trecut de varsta la care pt fiecare realizare primea ditamai lauda:))( gen facut la olita, renuntat la biberon....)
Acum are 4 ani si nu stiu ce sa mai fac.

Am citit insa undeva ceva extraordinar.
Conteaza ce faci impreuna cu copilul, nu ce faci pentru copilul tau.

---

Sabina si www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=33789&whichpage=1" target="_blank">Sofia Galagia


Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.

Principesa spune:

Sabina,! Adica raspuns corect!
Dupa ce raspunde Mate revin cu detalii!

Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva

Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita

filofteia spune:

Foarte interesant subiectul...
Eu am suferit de aceasta lipsa a respectului fata de sine. Educatia primita m-a regasit in facultate fara nici un pic de incredere in mine. Am recapatat-o putin cate putin de-a lungul carierei.
Si mie imi este teama de a nu cadea cu copilul in extrema cealalta. Adi implineste 6 ani in decembrie si am primit deja raspunsuri de genul "Nu repet la muzica pentru ca eu sunt talentat si stiu". De vorbele "Sunt desptept si de aceea stiu" nu mai vorbesc ca sunt la ordinea zilei. Am inceput sa-l mai calmez cu "Esti tu talentat, dar fara munca nu faci nimic cu talentul."
Este foarte greu sa fii undeva la mijloc, astfel incat copilul sa vada lucrurile real... Uneori nu stiu cum este mai bine, sau ce sa-i spun astfel incat sa fie mai aproape de realitate, dar sa creada in fortele lui.
As vrea sa-i inspir mai degraba un sentiment de genul "Eu sunt mandra/te iubesc si atunci cand ai esecuri".

simali spune:

Si eu am avut in copilarie (si mai am uneori, rar, ce-i drept) probleme cu respectul de sine. In clasele V-VIII eu eram eleva noua si in clasa in care am ajuns se purta batutul fetelor. Nu era acel tip de bataie care-ti lasa urme fizice, dar umilea; cele mai multe fete din clasa gestionau situatia pentru ca erau invatate cu acest tratament. Pe mine m-a devastat pentru multi ani de atunci incolo. Profesorii spuneau ca baietii din clasa se comporta astfel pentru ca ma plac. Dar eu nu aveam nevoie ca cineva sa ma placa cu un asemenea pret. Motiv pentru care, inconstient, faceam totul pentru a deveni neatractiva si neinteresanta. Ani frumosi, in care as fi putut sa ma motez ca orice fata, eu ma ascundeam sub sarafane oribile, o palma mai jos de genunchi, sandale de baba, sosete ridicate pana la genunchi si parul lins, cu carare la mijloc. Familia a facut si mai rau: imi spuneau ca trebuie sa ma bat cu ei in clasa; ca nu trebuie sa accept sa fiu tratata astfel, bla, bla.
Mesajul perceput de mine era: nu stiu sa lupt, nu sunt buna de nimic, ceea ce mi se intampla mi se intampla pentru ca merit, pentru ca sunt o lasa si o fricoasa. Chiar credeam in tampenia mea ca pot sa ma bat cu o clasa de baieti. Ca as fi putut sa sfarsesc plina de sange, dar cu onoarea recuperata.
Stiti cum am depasit momentul? Cu ajutorul succeselor scolare si mai tarziu cu ajutorul celor profesionale.
De atunci, pentru a-mi creste respectul de sine obisnuiesc sa ma instruiesc continuu. Si functioneaza. Cand stapanesti un subiect nu te mai temi de zambetul nimanui.
Si mai nou, am inceput sa-mi cultiv tacaneala. Mi se trage de la o calatorie de afaceri in SUA. Acolo am intalnit cei mai tacaniti oameni din lume. Si nu se rusineaza cu asta. Sunt chiar mandrii.

capra cu trei iezi spune:

SIM, detaliaza faza cu tacaneala, te rog.

capra cu trei iezi cucuieti, si ce cucuieti!

lorelaim spune:

Mate - scuze dar ti-am dat numele autorului gresit - este de fapt Nathaniel Branden si web-site-ul sau este http://www.nathanielbranden.com/catalog/index.php. Iar web-site-ul lui Michele Borba este ca si mai sus - exact numele http://www.micheleborba.com/. Pe langa cartea ei, am mai citit si "How to talk so kids will listen..." de Adele Faber si Elaine Mazlish. Ceea ce am dedus eu, foarte pe scurt, din ultima carte: NICIODATA NU pui "etichete" copilului (nu este nici PROST, nu este INCAPATANAT - sau mai rau CATAR, nu este RAU, etc). Adica este pur-si-simplu copilul tau indiferent ce face. Trebuie sa-i spui si sa-i arati iubire neconditionata. Il iubesti pt ca exista - NU are nevoie sa-ti dovedeasca nimic ca tu sa-l iubesti. Insa atunci cand face lucruri cu care tu nu poti fii de-acord ii explici unde a gresit si ii arati dezacordul tau pt atitudinea/fapta lui. Faptele "rele" implica consecinte dar nu pedepse... Trebuie sa stie cand esti suparat si de ce. Trebuie de-asemenea evitate prelegerile de n-minute in sir - pt ca micutzii se plicti si pierd sirul. Scurt si la obiect.
Cartea lui Branden am cumparat-o prima data in limba romana acum vreo 8 ani din Ro - inainte de apleca in Canada. Este foarte usor de citit si are sfaturi de foarte mult bun-simt.
Apropo de ce spunea Principesa mai sus... da - din pacate am citit si eu undeva ca atunci cand parintele a fost "abuzat" (nu stiu daca este corect termenul in situatia de fata) verbal si/sau fizic de catre parintii sai... din pacate risca sa repete comportamentul parintilor asupra propriului copil... Nu stiu cum se numeste in psiho umana... dar parca in etologie (psiho animalelor) se numeste imprimare... adica stim sa facem ceea ce am fost "invatati" sa facem... pt ca acestea au fost modelele noastre si comportamentul lor ni s-a intiparit "in sange"...
Nu stiu daca m-am exprimat prea clar si prea corect (mii de scuze daca am gresit) dar trebuie nu numai dorinta dar si multa vointa ca un parinte care a suferit ca si copil sa poata iesi din cercul vicios si sa depaseasca conditia in care s-a aflat, sa devina ceea ce si-ar fii dorit parintii lui sa fie pentru el: un real MODEL pt viata.

blue eyes spune:

Parerea mea in leagtura cu increderea in sine si educatia copiilor.
Subconstientul inmagazineaza informatiile primite in prima faza a vietii, piatra fundamentala in dezvoltarea personalitatii. Reiau: subconstientul inmagazineaza bune sau rele, iar constientul poate selecta raul de bine, dar cel care dirijeaza e primul, subconstientul. Asa ca, adulti fiind, in mod necontrolat se poate actiona exact conform sau contrar infomatiilor primite in perioada formarii personalitatii creand un dezechilibru. Cercul vicios e asigurat, asta in conditiile in care adultul nu devine constient de resursele desctructive sedimentate in strafundul mintii sale, conform sau contrar educatiei si trairilor sale. Odata identificat inamicul numarul unu, se poate lucra la anihilarea lui prin diverse metode.
Revin asupra cercului vicios ce se poate crea. El poate insemna totul in viata unui om: selectia in general, alegerea partenerilor de viata, a prietenilor, a uni job, a modului de a educa etc.



O relatie sanatoasa are la baza: schimbul intelectual, apropierea emotionala si sexualitatea.

mikimihaescu spune:

Offf, e un subiect dureros pentru mine. Toata copilaria mea m-a insotit un puternic complex de inferioritate si o totala lipsa de incredere in mine. A pornit de la faptul ca mama mea, cehoaica de origine, nu a avut cum sa ne invete limba romana (tata era genul de tata de duminica, era foarte "ocupat" cu serviciul lui din cercetare) asa ca dupa un an de gradinita am venit in clasa 1 cu o romana precara. De aici mi s-au tras toate, materiile orale erau adevarate lupte si cosmarul vietii mele. Nu imi placea sa fiu in centrul atentiei, nu stiam cum sa intretin un grup, mereu mi se parea ca sunt altfel decat ceilalti si ca nu o sa pot face nimic ca lumea.

La liceu am intrat la unul din cele mai biune din oras insa la profilul "mecanic" cum era pe atunci. Comentariul tatalui meu: Ei asta e, atata poti" mi-a infipt in creier ideea ca nu o sa fac mare lucru in viata.

Norocul meu a fost ca dupa revolutie am incercat sa fac ce imi placea si culmea, imi placea sa scriu in limba romana. Am facut facultatea de jurnalistica si am lucrat la o ambasada la sectie de cultura presa.

Acum sunt mamica full-time si in timpul liber am scris la o revista de mamici si ma gandesc acum serios sa imi indeplinesc si ultimul vis din tinerete: sa scriu o carte.

Gata ca v-am facut capul calendar.

Ultimul meu cosmar este ca observ la fiul meu uninceput de neincredere in sine asociat cu clasicul complex de inferioritate. El este blond cu cochii albastri si multe pistru. Iar colegii lui rad de el. Uneori, cand vine cu o nota proasta incepe sa planga ca e prost si nu reuseste nimic. Nicodata si subliniez niciodata nu i-am spus ca e prost sau ca nu poate reusi sa duca la bun sfarsit lectiile, nu il laud in exces sa nu ii bag in cap ca e exceptional, dar i-am spsu ca e un baiat bun si daca vrea si munceste, poate obtine cam tot ce vrea.

Na ca mi-am varsat naduful. Nu-i asa ca nu se va repeta si cu el ce am patit eu copil fiind?

Miki, mami de Andrei (1996) si Luca (2001)