Tragedia diferentei de varsta

iris spune:

"va place brahms" dar si "leaganul pisicii"
ylena, da-ti timp sa te vindeci, viata va merge inainte, asta invatam mereu cind iubim de la 14 la 80 de ani; imi pare rau ca s-a intimplat asa, si iti doresc sa ai putere sa iei repede la liman, singura sau nu;

quote:

---

Originally posted by dede

Ylena.
Nu-mi sta in fire sa dau sfaturi. Vroiam doar sa-tzi spun ca tare frumos ai povestit ... ai citit "Va place Brahms"?
Multa fericire,

DeDe

---

parpalak spune:

Da' nu cred ca diferenta de virsta sa fie tragedia, mai degraba diferenta de opinii..

Flower spune:

Draga Ylena ,
Nu stiu daca diferenta de varsta ( daca ai citit si celalalt subiect cu aceeasi tema , ai vazut exemplul acela in care EA e cu 17 ani mai mare si totusi au o casnicie trainica )si nici macar cea de opinii nu e de vina. Nu stiu daca imaturitatea de care da dovada acum ii va trece odata cu varsta... Sunt barbati care isi asuma responsabilitatea unei familii inca de pe la 20 de ani , ori el are cam 30 acum , nu ? Jocul asta cu tine - te las/nu te las , te iubesc/nu te iubesc - ce a culminat cu vreau un copil/nu vreau copilul ( care devenise o certitudine , cel putin pt. el ) dovedeste faptul ca este mult prea copil ( nu copilaros ) pt. varsta lui. Canalizeaza-ti energia catre conceperea unui copil ( mai ales ca , dupa cum ai spus , ceasul tau biologic ticaie ) si incearca sa gasesti omul potrivit pt. asta. Daca asta e prncipalul tau scop in viata , nu cred ca mai conteaza daca vei fi o mamica singura. Dragostea ta ii va ajunge copilasului tau ! Ideal ar fi , binenteles , ca bebeul sa aiba si mama si tata , dar decat un tata care sa nu se implice cu nimic , mai bine lipsa !
Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si putere sa treci peste golul asta si un bebelus cat de curand !

parpalak spune:

Flower, aia am vrut sa spun si eu.. da' am luat-o mai pe dupa piersic..

cl spune:

Draga Ylena, esti deosebita si meriti un om deosebit. O dragoste ca a voastra credeam ca este posibila doar in carti sau filme. Te iubeste, dar ii este si teama de ceea ce va urma. Nu stiu daca o sa mai fiti impreuna sau nu, sunteti atat de imprevizibili! Poate de aceea este si atat de frumos! Diferenta de varsta nu conteaza in dragostea voastra. Cunosc un cuplu (bunicii unei prietene) in care ea era mai mare cu 14 ani si avea un copil din prima casatorie si nu a mai putut avea copii. Au avut o viata minunata, plina de iubire. El a murit acum doi ani. Culmea ironiei, nu? Nimeni nu se astepta ca el sa moara primul.
Ylena, luptati pentru dragostea voastra!
Claudia

Vanina spune:

Ai scris extraordinar de frumos!
Si cred ca toate ne regasim pe ici pe colo in vorbele tale si iti intelegem durerea si tristetea...
Prin felul in care ai povestit ai fost fff aproape de sufletul meu...chiar daca nu am trecut prin experienta ta nu stiu de ce am simtit atat de puternic tristetea,singuratatea,durerea si toate etapele prin care trece o relatie de iubire....de multe ori e atat de multa singuratate!!!!
Mi-as dori sa pot sa-ti aduc putina lumina in suflet pt ca esti cu adevarat speciala!

Karla spune:

Incearca sa-ti gasesti echilibrul. Incerca te rog (si stiu ca este greu) sa treci peste asta. N-a fost sa fie!
Nu este vina nimanui.
Timpul le va rezolva pe toate.

korinna spune:

Draga mea,
ma simt cumva obligata sa raspund la subiectul asta.Si eu am fost casatorita....nu a mers pur si simplu.Nu stiu de ce devenisem doi straini si efectiv nu mai ne puteam suporta.Intr-o zi cand am venit acasa de la serviciu el isi luase tot ceea ce considerase si plecase la mama lui.Pana aici sa zicem ca nu e nimik extraordinar.
Numai ca eu mai ramasesem cu un baietel,care avea atunci cam 3 ani....Asta m-a demoralizat rau de tot.Aveam impresia ca toata lumea ma judeca si ma categoriseste drept"femeie singura cu copil".
Nu prea ma mai interesa de nimik,nici de mine.Nu mai aveam incredere in nimik.Si mai ales in nimeni.Si atunci mi-am facut o promisiune :sa nu mai am in veci vreo relatie in care sa ma implic eu emotional
Insa nu a fost chiar asa....ca si in cazul tau ..a aparut un el...imi placea asa ca om....insa nu ma vedeam atrasa de el in mod deosebit...mai ales ca era cu 7 si cateva luni mai mic decat mine.Nici el nu dadea vreun semn ca ar forta lucrurile.....Apoi brusc lucrurile au luat o noua intorsatura:...in cateva zile am avansat tot mai mult in asta..efectiv el ma impingea aici.I-am explicat ca am un copil,ca sunt mai mare...dar el sa inteleaga pace.Era din ce in ce mai incapatanat.Intre noi nu se vede vreo diferenta fizica.In rest e un tip inteligent,ocupa o functie importanta intr-o firma cunoscuta pe plan local...ma rog sunt foarte mandra de el
La exact 6 luni de cand ne-am cunoscut ne-am si casatorit.Ne intelegem perfect.Acum mai am cam 15 zile si tb sa-l nasc pe copilasul nostru....Au trecut ceva ani de cand suntem casatoriti....si totul e ok
Asa ca nu dispera si nu te gandi ca diferenta de varsta a fost o piedica.Daca barbatul stie cu adevarat ce vrea,nimik nu mai conteaza.Totul e ca el sa-si exprime pt el foarte clar sentimentele si ceea ce doreste de la viata.
Mai ales nu te acuza pe tine de nimik.
Ai rabdare si totul se va rezolva de la sine.Cu cat te gandesti mai mult si fortezi lucrurile mai tare...cu atat ies mai rau..si mai precipitate!

Curaj !

KORINA & BB STEFAN

petruta spune:

Nu cred in " tragedia diferentei de virsta". Adica , cine ne impune anumite standarde, diferente de x ani, el mai " copt" bla...bla...bla. Nu pe asta se bazeaza o relatie . Exemplele sunt nenumarate. Bafta !

Petruta & bb Mihai

ylena spune:

Speram dar nu visam sa-mi fiti atat de aproape de suflet. Va multumesc si va raspund tuturor, pentru ca in fiecare din vorbele voastre am inteles intelepciune, sensibilitate si dorinta de bine. Parerile voastre, apropiate sau diferite ma reflecta pe mine cu toata lupta pe care o dau inauntru, fracturata intre rational si emotional.
Da, imi amintesc de Francoise Sagan si "Va place Brahms", e o amintire din adolescenta pierduta in memorie, as vrea sa o redeschid sau sa vad filmul...
Imi amintesc cand Sotul meu pierdut a venit la mine, statea in genunchi sa-l reprimesc in suflet si in casa, si plangand imi povestea de vecinii parintilor lui, ea cu 17 ani mai mare, el adorand-o si acum la varsta a treia. El, omul cu parul alb il indemna sa lupte pentru dragostea noastra. Dar imi amintesc si cand in urma cu o luna, speriat de ideea copilului ce urma sa vina, mi-a pus povara varstei in spate ca pe un handicap, gandindu-se cum va fi copilul nostru peste 10 ani cu o mama de 50 si un tata de 40...Si desi cu putin in urma se aratase mandru de mine pe strada gandind "femeia aceasta e a mea", acum apleca urechea la parerile "prietenilor" care-l intrebau daca nu e suficient de "barbat" sa-si gaseasca pe cineva mai apropiat de varsta lui...
A plecat hotarat sa fie pentru totdeauna -aspru in optiunea lui contra durerii mele mute-lunadu-si o bruma de lucruri cu el si revenind mereu la cateva zile dupa inca vreo haina devenita intre timp necesara. Imi venea sa-i cad in brate si sa-l rog sa ramana, imi venea sa-l gonesc pentru raul facut, ii adoram urma ramasa pe perna si ma dezgusta in acelasi timp lasitatea si lipsa lui de maturitate. Imi venea sa plang si sa-l implor, imi era rau si suferinta sufleteasca imi redeschidea boli latente, dar stiam ca va fugi de ma va vedea o victima slaba, mai degraba s-ar intoarce daca m-ar sti intoarsa catre o noua viata. Instinctul lui latifundiar, nepasarea cu care lasi un ogor in paragina si orgoliul cu care vrei sa nu-ti intre nimeni totusi pe el...Iar eu, nestiind ce plang, pe El, sau singuratatea mea, neputinta de a ma adapta la o viata normala prin mine si pentru mine.
Mintea imi spune ca nu e pentru mine, durerea de acum mi-o poate intoarce oricand, maine sau peste un an; va fi mai greu, tot mai greu.
Sufletul imi zice sa traiesc in preajma lui, in umbra lui, sa-l ajut, sa-l sustin, sa-l astept sa revina, curatat de pacate, implinit si matur.
Nu ma regasesc si nu imi stiu locul. Nu-mi sunt de ajuns, nu pot face nimic doar pentru mine, puterea mea de a darama muntii s-a naruit, caci eu am trait prin el pentru amandoi. Eram o femeie ordonata, acum sunt haotica, eram practica si inventiva, acum dinamismul meu a devenit nepasare, casa e prea mica si ma strange, ma simt o anexa a vietii altora, familie, prieteni - si acestia putini si incarcati de problemele lor-, devin o povara trista pe care nimeni o doreste, si nu pot descoperi lucruri care sa-mi faca placere. Panica psihotica in forma acuta, rau mental care se transforma intr-unul fizic, sentimentul ca nu ma pot pune pe picioare.
Stiu ca tranzitia isi are pretul ei, dar oare voi reusi sa ii fac fata? Cum? Unde? Langa cine? Cu ce sa pornesc si cat timp mai am la indemana?