copilul meu - nu este asa cum m-am asteptat

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

copilul meu - nu este asa cum m-am asteptat | Autor: Kehleyr

...sau poate ar trebui sa spun cum am sperat. Poate subiectul meu va parea o problema minora sau poate veti zice ca sunt nebuna, dar simt nevoia sa cer un sfat despre cum pot gestiona cat mai bine aceasta situatie.

Am o fetita minunata de 2 ani si 8 luni. Este un copil perfect normal si ne aduce multe bucurii. Este vesela, comunicativa, jucausa, prietenoasa, chiar daca un pic cam rasfatata. Sunt constienta de cat de norocoasa sunt. Veti spune, pai si atunci care e problema mea?

Problema mea este ca mi-ar fi placut sa fie mai intelectuala si mai interesata de activitati "destepte". Ea prefera sa alerge prin casa si sa se uite la desene animate, sa se dea pe tobogan cu pernele. Daca e vorba sa desenam, sau sa facem puzzle, sau sa ne jucam cu litere si cu cifre, pur si simplu nu este interesata, sau se intereseaza pentru maxim 1 minut. La citit povesti mai are rabdare, dar nici acolo nu exceleaza.

Nu poate face singura nici macar un puzzle de 6 piese. Intr-o vreme stia toate literele si numara, acum nu mai vrea. Sunt convinsa ca nu e retardata sau ceva de genul acesta, pur si simplu nu o intereseaza.

Pe masura ce scriu imi dau seama ca temerile mele ar putea parea ridicole. Dar tocmai pentru ca nu vreau ca asta sa se transforme intr-o criza sau in ceva mai grav, as prefera sa rezolv de pe acum.

Stiu ca nu e bine sa faci comparatii cu alti copii, dar oare ne putem controla in privinta asta? Un baietel de varsta ei care este la fel de jucaus si de agitat, stie sa faca puzzle de 30 de piese singur. Altul stie literele. Fi-mea sta cu degetul in gura si vrea Baloo cu Mowgli.

Am expus problema mea in cercul de mamici de aceeasi varsta si majoritatea raspunsurilor au venit "pai are numai 2 ani, ce vrei de la ea?" sau "lasa ca in viata nu conteaza numai sa fii destept". Stiu ca sunt raspunsuri perfect valide, dar din pacate pe mine nu ma linistesc. Poate exista cineva pe aici care simte asa ca mine si intelege de ce.

Sunt constienta ca nu putem fi cu totii la fel si ca nu pot pretinde de la ea (si mai ales nu este bine, nu este corect) sa fie asa cum, vreau eu. Poate in ea zace un mare artist sau o balerina si n-o sa fie inginer ca mine. Nu vreau sa cad in greseala care mi se pare foarte grava de a proiecta asupra ei toate nazuintele mele neimplinite si de a o forta sa se transforme in ceea ce nu este.

Dupa cum vederi, la teorie stau bine . Asa ca va cer solutia pentru a ma schimba EU. Pentru a invata sa ma bucur si sa accept in totalitate situatia asa cum este ea.

Pentru a o ajuta pe fetita mea sa isi descopere potentialul ei unic, chiar daca se va dovedi sa nu fie cel pe care mi l-as fi dorit eu din partea ei.

Principessa, as aprecia si un sfat de la tine .

Raspunsuri

Inceputul discutiei

Pag. 2

Elena spune:

Citind mesajul tau si descrierea facuta fetitei tale am revazut-o exaaact pe fetita mea la varsta ei !! la fel cum spui tu era: ca nu statea un minut sa deseneze, nu ii placea sa faca puzzle, invatase literele si cifrele dar n-avea nici un chef sa le spuna, nu o interesa altceva decat sa alerge, sa se joace sau sa se uite la desene. Ei, dar anii au trecut si acum Laura mea sta cate o ora nemiscata sa deseneze, e interesata sa citeasca, sa numere, sa socoteasca, aproape nu mai regasesc nimic din comportamentului fetitei de acum 3 ani (in afara faptului ca in continuare nu ii place sa faca puzzle ).

Nu stiu daca te-au ajutat vreun pic cuvintele mele, dar am vrut sa iti spun ca nu ai absolut nici un motiv de ingrijorare !!

_

"Mare pacoste sa nu ai destul duh ca sa vorbesti frumos, nici destula judecata ca sa taci cand trebuie." (La Bruyere)

szivarvany spune:

Keyler, sa-ti traiasca fetita !
Si da, e perfecta asa cum e ea !

Eu stii cum imi calmez pornirile astea, ca sa nu crezi ca esti singura ?
Ma gandesc pozitiv si ma bucur de tot ce face, ca daca nu vrea sa faca unele lucruri cum le zici tu, intelectuale, are alte preocupari in acel moment si gata sau are alte aptitudini: si Giulia se zbenguie si alearga non-stop ... poate va fi o mare sportiva :-) Sau nu vrea sa desenam pe hartie, ea vrea pe gresie si podele, deh, va fi o artista in pictura abstracta :-)

Si incerc sa ma vad pe mine, la varsta ei ... si ajung la concluzia ca nici eu nu citeam si nu scriam, eram un copil perfect normal la varsta aia si mai eram si fericita pe deasupa. Si ma ganedesc si-i multumesc lui Dumnezeu ca e sanatoasa si se zbenguie.

Si eu as vrea, cateodata, sa fie mai altfel, adica sa iasa in evidenta cu nu stiu ce sau sa zica poezii sau cate si mai cate.
Cand suntem in parc aud alte mamici ca se lauda cu performantele puilor ... cand e randul meu eu spun doar ca este perfecta, este sanatoasa, energica, isteata, frumoasa si este numai a mea si dupa zambetul ei este foarte fericita. S`in acel moment chiar asa si simt si asa si este.

Si oamenii normali, care au fost copii normali cu copilarie normala, ajung sa fie fericiti si cred ca asta conteaza cel mai mult. Sa fii fericit si multumit si implinit. Si asta nu depinde de varsta la care ai vorbit, ai umblat sau altele din aceasta categorie, nu ?

Asta e parerea mea de mamica paranoica

Daria & Giulia (2004 08 16)
Haideti la bazar sa-l ajutam pe ALEX !
Supercopiii iulie/august 2004

Principesa spune:

Kehleyr, as vrea sa incep spunandu-ti ca este o situatie foarte frecventa.
Eu ma bucur ca ai postat acest subiect pentru ca asta inseamna ca ai o buna capacitate de introspectie precum si capacitatea de a te distanta de tine si de a evalua ceea ce simti si gandesti. Acestea sunt punctele tale tari intr-un eventual demers de schimbare de care iti dai seama ca ar fi nevoie.
Si ma bucur si pentru fetita ta care are o mama care ii doreste sa isi afirme potentialul chiar daca aceasta mama nu a fost crescuta in aceasta credinta ci in cel de a-si slefui potentialul in acord cu cerintele mediului.
Schimbarea eu ti-o recomand pentru ca acest deficit de acceptare a copilului asa cum e poate interfera cu o relatie armonioasa mama-copil si cu realitatea existentei unui copil aflat in crestere care nu corespunde copilului ideal din mintea parintelui.
Deficitului de acceptare fata de fetita ii corespunde insa si un deficit de autoacceptare.
Probabil centrarea pe performanta este unul dintre principiile educative ale parintilor tai. Probabil ca nu te-ai simtit niciodata suficient de buna si probabil performanta intelectuala a fost considerata o marca a valorii personale si absenta ei a fost sanctionata.
Copilul pe care l-ai fi asteptat tu ar fi avut probabil un rol compensator. Adica daca el ar fi fost asa cum il visai, ar fi avut un rol reparator pentru valoarea ta personala.
Asa, pe langa valoarea personala insuficienta acum trebuie sa mai suporti si o dezamagire.
In acest moment proiectezi asupra ei nazuintele neimplinite pentru ca tu inca nu esti in acord cu acele neimpliniri, tu le consideri neimpliniri, asta e un aspect subiectiv.
Sugestiile mele ar fi deci:
- sa incepi sa delimitezi performanta intelectuala de valoarea unui om
- sa te consideri tu valoaroasa indiferent de aceasta performanta
- sa iti accepti emotiile de frustrare, furie, dezamagire fata de un mediu educativ care nu te-a vazut si incurajat pe tine asa cum esti
Si apoi daca vrei sa imi comunici cum te simti incepand un astfel de demers
Si inca o data, pentru curajul de a expune acest subiect si dorinta de schimbare!

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Durerea este inevitabila dar suferinta este optionala

Nora spune:

Kehleyr, draga, sa-ti povestesc un pic din experienta mea. Am doi baieti, Andrei are aproape 7 ani si Victor 4 ani si 8 luni. Victor a vorbit cam tarziu si m-am stresat multisor, l-am comparat vrand-nevrand cu fratele lui care construia propozitii la 2 ani, etc, etc. Si mai erau mici chestii care ma stresau la Victoras. Incet incet a inceput sa-si "dea drumul" si devine pe zi ce trece mult mai mult decat am sperat. Ii place sa construiasca lego-uri complicate, castele inalte (care nu prea au echilibru, dar ce mai conteaza), deseneaza frumos si-ti povesteste 15 minute despre ce reprezinta desenul demonstrandu-mi ca are o imaginatie uluitoare, etc, etc.

Iar mie... mi-e rusine ca n-am avut incredere in el, ca nu am avut destula rabdare si ca am pierdut momente minunate stresandu-ma inutil. . Nu face si tu asta, e pacat. Bucura-te de ea si ai incredere, are ritmul ei si personalitatea ei. Chiar, sa te dai pe tobogan cu perna mi se pare o chestie desteapta, a descoperit ca asa aluneca mai bine, nu?

Iubeste-ti printesa si ai incredere in ea si-n tine, e suficient pentru "a o ajuta pe fetita ta sa isi descopere potentialul ei unic".

Sunt curioasa ce-ti va raspunde Principesa, sa stiu ce sfaturi am ratat la randul meu cand eram in situatia ta...

PS. Si de Andrei (baietelul meu mai mare care construia propozitii la 2 ani) am gasit eu un fel sa fiu nemultumita. Imi amintesc cum i-am povestit pediatrului nostru ca, pe la 5 ani si ceva, ii place sa stea cu orele rasfoind Larousse-uri si Enciclopedii dar nu e in stare sa faca un puzzle de 100 de piese!!! Acum face si "prostia" aia de puzzle, e in clasa I, are printre cele mai bune note din clasa, nu doar la matematica dar si la franceza. Dar e timid si nu are destula incredere in el, trebuie sa-l incurajez des si sa-l laud, altfel crede ca nu-i suficient de bun. Daca e si vina mea pentru lipsa lui de incredere?

Mult succes si pupici fetitei tale minunate

Nora
poze sept-oct 2005

Kehleyr spune:

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri. Faptul ca mi-ati dat exemplele concrete ale copiilor vostri care si-au schimbat preferintele de preocupari pe parcurs ma incurajeaza.

quote:
Si incerc sa ma vad pe mine, la varsta ei ... si ajung la concluzia ca nici eu nu citeam si nu scriam, eram un copil perfect normal la varsta aia si mai eram si fericita pe deasupa. Si ma ganedesc si-i multumesc lui Dumnezeu ca e sanatoasa si se zbenguie.

Diferenta este ca eu la varsta ei eram cu adevarat mai preocupata de carti decat de jocurile in aer liber. Dar asta nu este decat inca o comparatie care nu face bine situatiei.

quote:
Eu zic sa o lasi o perioada, sa ascunzi jucariile/jocurile pe care acum le refuza si sa le readuci dupa 3-4 saptamani, sa vezi ce interesata va fi.

Am incercat deja metoda. Nu functioneaza

. Tot nu o intereseaza anumite jucarii, nu le simte lipsa, desi au trecut cam 2 luni de cand am facut operatiunea. Oricum, inca nu le scot la iveala definitiv.

Nora, foarte interesant ce spui tu cu lipsa de incredere in el insusi a lui Andrei, care poate fi pe undeva si vina ta. Uite, exact asta este unul dintre lucrurile pe care vreau eu sa il evit. Eu am fost destul de timida si este un aspect care nu mi-a facut bine in viata.
"Perna pe tobogan" inseamna ca se pune perna inclinat pe marginea patului sau canapelei si se da pe ea ca pe tobogan

.

Pe Principessa am lasat-o la urma pentru ca e o explicatie mai detaliata. M-a pus mult pe ganduri ceea ce ai spus tu vizavi de relatia mea cu parintii mei:

quote:
Probabil centrarea pe performanta este unul dintre principiile educative ale parintilor tai. Probabil ca nu te-ai simtit niciodata suficient de buna si probabil performanta intelectuala a fost considerata o marca a valorii personale si absenta ei a fost sanctionata.

Daca este asa, au facut-o inconstient si fara intentie. Eu am fost un copil destept, dar parintii mei au avut mereu incredere in mine, nu am fost genul controlat la teme sau la note, impunere de standarde intelectuale etc. Nu le pot reporsa nimic din acest punct de vedere.
E drept insa ca nu ma simt la fel de desteapta ca tatal meu sau ca bunicul meu, sau la fel de descurcareata ca bunica mea. Adica, intr-un fel poate ca eu ma simt mai prejos decat ei si asta imi submineaza increderea in mine, dar nu este vina lor, ci a mea.

Eu privesc un pic altfel problema asta cu aspectele intelectuale. Prin firea mea, probabil si prin educatie si prin ce am vazut in familie, cartile, cunostintele de cultura generala, deschiderea spre cunoastere stiintifica: istorie, matematica, fizica, le consider ca cele mai mari aducatoare de satisfactii in viata. Mai mari, sa zicem, decat implinirea pe care ti-o da o profesie de succes de genul avocat, economist, om de afaceri. Chiar mai mare si decat implinirea prin arta sau prin performante sportive.

Cumva, ii doresc fetitei mele bucuria pe care mi-o dau mie toate aceste preocupari. Un exemplu concret, poate banal, poate elocvent, ar fi ca ea sa simta cat de extraordinar este sa poti merge la Mycene si dincolo de simplele pietre care mai exista, sa simta gloria acelor vremuri apuse, sa cunoasca legendele aheilor, sa poata sa calatoreasca ccc cu imaginatia in acele vremuri.

quote:
Sugestiile mele ar fi deci:
- sa incepi sa delimitezi performanta intelectuala de valoarea unui om
- sa te consideri tu valoaroasa indiferent de aceasta performanta
- sa iti accepti emotiile de frustrare, furie, dezamagire fata de un mediu educativ care nu te-a vazut si incurajat pe tine asa cum esti

Cu prima sugestie sunt in totalitate de acord. Am tendinta sa evaluez un om in primul rand dupa valoarea intelectuala. Promit sa incerc

desi nu cred ca este simplu sa treci peste propriile tipare pe care ti le-ai stabilit.

La punctul doi... din pacate dupa cum am spus si mai sus partea cu lipsa de incredere in mine este un deficit pe care il recunosc si cu care imi este greu sa lupt. Insa, pe masura ce trece vremea, ma simt tot mai impacata cu mine insami si cu deciziile pe care le-am luat in viata, si cred ca asta este un lucru bun.

Cu punctul trei nu sunt de acord

. Poate tu vezi mai departe decat mine in experienta si povestea mea, dar eu m-am simtit intotdeauna incurajata din partea familiei. Poate si pentru ca eu am corespuns asteptarilor lor.

mamica dulce spune:

kehleyr,ma bucur ca ai postat subiectul,cred ca sunt multe mame in situatia in care si-ar dori ceva mai mult,sau altfel sau..sau..
puiul meu este minunat si il ador asa cum este,insa,intr-un singur aspect imi doresc din suflet sa se schimbe sau sa evoulueze mai repede..anume vorbirea.Are 3 ani si 3 luni,intelege perfect doua limbi,spune foarte multe,dar totusi..am sentimentul(certitudinea de fapt)ca nu este interesat,..nu face propozitii,numai ce il intereseaza spune de la el,aproape intotdeauna trebuie sa il oblig sa se uite in ochii mei cand vorbesc cu el,se face ca nu ma aude,pe scurt il doare la basca. dar asa pe fatza.

Incerc a-mi impun sa am rabdare,sa-l inteleg ca e bilingv,ca baietii vorbesc in general mai greu,ca a avut polipi si infectie la urechi (saptamana trecuta l-am operat),ca medicii au zis ca sigur nu aude clar,ca e foarte inteligent,ca face niste chestii mult peste varsta lui ca e foarte practic si il duce mintea de te sperii,dar undeva in sufletul meu .. vreau sa vorbeasca,sa scoata perle,sa-mi povesteasca ceva,orice.. Sper sa recupereze rapid acum,dupa operatie.Repeta dupa mine cand insist,nu-i vorba,dar in general nu-l intereseaza..sau asa a fost pana acum ca auzea ca de sub apa..nu stiu nici eu ce sa mai zic,sentimentul meu e ca nu se straduieste mai deloc,cred ca e sirasfat mult.

In schimb..paradoxal cum suna prinde orice din zbor,el a vrut la 2 ani sa invete alfabetul,ma punea zile intregi sa-l scriu,cifrele,citim ziarul impreuna de vreo juma' de an,face niste jocuri la calc pentru copii de 5 ani-stiti cum?de parca ar fi nimicuri,e mai bun ca mine la memory,stie sa numere obiectele, ii plac niste jocuri grele,e migalos,isi face de lucru tot timpul in mod inteligent si il duce mintea rau de tot:)..Doamne dar cate face,daca ar putea vorbi cate face nu ar mai tacea o clipa.

cam asta ar fi problema mea:)..abia astept sa-i postez perlele pe forum:)

Life is not measured by the number of breaths we take,but by the
moments that take our breath away.

Principesa spune:

Kehleyr, cu siguranta ca intentia parintilor tai a fost pozitiva. Insa si ei sunt probabil tributari unui destin familial.
Despre punctul cu care tu nu esti de acor se poate ca sa gresesc.
Spune-mi insa cum ai ajuns sa te simti inferioara tatalui si bunicii?
Cum, in conditiile in care parintii tai ai avut incredere in tine si te-ai simtit intotdeauna incurajata din partea familiei si ai corespuns asteptarilor lor, tu nu ai incredere in tine?
Fundamentul unei vieti satisfacatoare este acordul: acordul cu tine. Acordul cu tine este fundamentat pe autoacceptare care permite acceptarea si a valorilor si libertatilor celorlalti. Tu in momentul asta faci o ierarhizare a valorilor in functie de sistemul tau axiologic urmat de o desconsiderare a celor care nu il impartasesc la fel.
Nu ar fi mai simplu sa ii doresti fetitei tale bucuria acordului cu propria ei persoana? Nu ar fi mai simplu sa iti doresti si tu acelasi lucru?
Faptul ca resimti acordul cu deciziile pe care le iei este un lucru nu bun ci foarte bun de la care poti pleca cu incredere.

Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

Durerea este inevitabila dar suferinta este optionala

ruxij spune:

Asa ma gandesc si eu cateodata. Ca fi-miu parca nu e suficient de intelectual. Desi "promitea":)) mult, facea propozitii la 1 an si 8 luni, tot atunci stia culorile, cifrele si literele, acum, la 4 ani, tot aia stie: cifrele, literele si culorile:)) Nu il intereseaza nici desenatul, nici cititul, cand coloreaza mazgaleste. De vorbit vorbeste f. bine. Dar dupa aia ma gandesc ca nici eu la varsta lui nu le aveam cu cititul si desenatul, ci mai mult cu catzaratul si tot am facut muuulta scoala si mi s-a trezit si gustul pentru citit dupa ce am intrat la scoala. Sora-mea era mai intelectuala ca mine, dar ulterior ei nu i-a placut sa citeasca, desi a facut si ea muuulta scoala :)) Asa ca sa nu ne ingrijoram. Copiii sunt interesati de diferite activitati la diferite varste si daca e sa fie "intelectuali" mai au ei timp. Acum e moda ca in clasa I copilul deja sa scrie si sa citeasca. Cand ma gandesc ce "proasta" eram io....

cipcipcip spune:

Are dreptate principesa ca proiectam valorile noastre in viata asupra copiilor. Daca noi consideram ca e important sa fi un om cu procupari intelectuale vom astepta/spera acelasi lucru si de la copiii nostri.

M-am gindit si eu mult la chestia asta pentru ca si eu sint o persoana care apreciez inteligenta, cultura generala, educatia etc intr-un om, dar am un frate, mai mic decit mine care nu are nici un fel de preocupari intelectuale in ciuda eforturilor mele si ale parintilor de a-l forma in acest sens. Eu dupa revolutie i-am cumparat zeci de carti pe care mi le dorisem sa le citesc in copilaria mea si nu se gaseau, deci i-am umplut biblioteca cu zeci de carti si cu parere de rau spun ca nu a citit absolut nici una. A citit jumatate din "Singur pe lume" si a spus ca e plicticoasa. Nu este "prost", dar nu e interesat de "cunoastere" in nici un fel. Mi-a trebuit multa vreme sa-l accept asa cum este si sa il apreciez pentru alte calitati pe care le are si am ajuns la concluzia ca nu asta e important in viata, e doar o alegere personala si atita tot. Pentru copilul meu nu imi doresc sa fie desteapta sau sa ajunga cineva neaparat, ci sa fie FERICITA si multumita cu sine insasi si cu alegerile pe care le face in viata.
Inteligenta si reusita in viata asa cum o vedem noi, cei cu mania "performantei", nu sint in nici un caz o conditie a fericirii, si ce e mai important, pina la urma, decit fericirea copiilor nostri, indiferent ce drum aleg.

Cipcipcip si bebe Julia 4 august 2005