Psihologia copilului - vol. 5
Raspunsuri - Pagina 12
ank2410 spune:
quote:
Originally posted by andreeaatan
Poate ca s-a mai discutat aici acest subiect, imi pare rau daca ma repet.
As vrea sa stiu care ar fi solutia ideala pentru ca Thomas (8 luni jumate) sa nu se mai trezeasca noaptea din somn de cel putin 4 ori. Nu cred ca este din cauza dintilor.
Daca nu gasesc urgent rezolvare cred ca trebuie sa apelez la un psiholog eu, pentru privare de somn.
Thomas are perioade in care doarme f. bine si apoi incepe iarasi o luna de chinuri.
Ziua doarme putin, maxim 2,5 h. Mananca f. bine. Are peste 9,5 kg sio vreo 73 cm, nu stiu exact, ca nu l-am mai masurat/cantarit de mult.
Mama lui Thomas
Toate pozele lui Thomas aici
Trebuie mers la doctor.
Este posibil sa aibe lipsa da calciu, magneziu.....In general asta am observat la copilul meu.
eliane spune:
buna seara, dragele mele
minunat site, super-bun capitol de forum... la cite probleme s-au prezentat aici, vin si eu cu una in plus. una foarte importanta pentru mine, vitala pentru fiica mea si pentru modul in care ea va evolua psihic. Sa va spun despre ce este vorba. Nini are 12 ani si a fost adoptata de mine si sotul meu acum vreo 5 ani. O stiam inca de la nastere, eu si sotul fiind cei care am botezat-o. De-a lungul timpului am fost alaturi de ea, am mers mereu cu daruri de sarbatori, i-am luat rechizite pentru gradi si clasa I, am inconjurat-o cu multa dragoste. Dragoste reciproca, Nini manifestand fata de noi mereu o afectiune sincera. Acum 5 ani am adoptat-o de la tatal biologic, mama ei lasind-o in grija acestuia cand copila avea un an sau doi. Ca i-a fost greu sa creasca fara mama, se subintelege. Dar ca greul sa fie si mai si, nici viitoarele "mame" (partenere de-ale tatalui biologic) nu au fost la inaltime, purtandu-se lamentabil cu Nini si nereusind sa creeze nici o legatura de dragoste. Povestea ei trista se incheie, am zis noi, acum 5 ani, acum e copilul nostru si suntem, toti trei, personajele unei frumoase povesti de iubire si armonie. Aici apare, insa, un "DAR". Mama biologica (care, recunosc, nu ne-a incurcat ori deranjat deloc intre timp) a dorit, recent, sa aiba o fotografie de-a copilului, ca i se facuse dor de ea. Tragedia de aici incepe. Nini afla si izbucneste intr-un plins groaznic, reactioneaza cumplit, cu spasme continue de plins, tipa ca nu vrea s-o vada niciodata, ca nu-i va ierta niciodata tradarea si lasitatea, ca nu intelege de ce nu a putut s-o ia cu ea cand a plecat (asa cum a procedat cu primul ei copil, mai mare, pe care l-a luat cu ea dupa divort). Am linistit-o cu mare greutate. Am inteles o data in plus ca toata existenta mizerabila din trecut e ca un nor negru si greu, care din cand in cand ii va chinui cumplit sufletelul, nelasind-o sa uite, sa se linisteasca de tot. Mi-a spus clar si raspicat ca nu vrea sa o mai vada vreodata, ca o uraste din toata inima, ca nu o va ierta niciodata pentru ce s-a intamplat. Acum apar intrebarile mele: cum sa reactionez cand se (mai) intampla asa ceva? cum sa o ajut sa treaca peste aceste stari depresive, cum sa o ajut sa isi vindece sufletul (atit cit se poate...), cum sa o ajut sa nu mai sufere atit de mult? Atitudinea ei a fost, pe tot parcursul crizei, de respingere. Nu m-a lasat sa stau cu ea, n-a vrut sa o iau in brate, sa o calmez, a vrut sa stea singura si a plins mult, mult. iar eu, disperata, nu stiu care e calea cea corecta sa o ajut. Pot sa va cer sugestii, idei, pareri? a mai trecut cineva prin asa ceva? cum pot sa vindec sufletul copilului meu????
va multumesc si va doresc mereu liniste sufleteasca si copii sanatosi si veseli
cu mult drag,
Eliane
Principesa spune:
Eliane, asta este una din situatiile tipice in care ceea ce e cel mai bine sa faci este sa nu faci nimic. Nu poti decat sa fii prezenta, sa faci o asistare a procesului prin care trece fetita.
Exista ceva ce poti sa ii comunici: in primul rand disponibilitatea ta la nevoile ei. Apoi sa ii spui ca este indreptatita sa simta ceea ce simte si sa o incurajezi sa verbalizeze ceea ce simte. Apoi sa accepti nevoia ei de a fi singura, da-i voie sa planga, sa se exprime, respecta-i nevoia de intimitate si nu fi intruziva, daca ea stie ca esti disponibila va veni ea sa iti ceara ce are nevoie. Daca ai posibilitatea deculpabilizeaz-o.
In aceste conditii are sansa sa te foloseasca pe tine ca suport si reper pentru a-si gestiona conflictul si deci ii va fi mai usor sa gaseasca acordul.
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
eliane spune:
Chere Princesse,
Raspunsul tau mi s-a parut foarte potrivit, in concordanta cu ceea ce simteam intuitiv ca ar trebui sa fac. E drept ca uneori, in mijlocul crizei, mi-as dori o implicare maxima care sa preia pur si simplu tensiunea de pe sufletul copilului, dar constientizez atunci, cu ultima bruma de realism, ca trebuie s-o las sa treaca singura prin aceasta extrem de trista poveste. Usor de zis, deseori destul de greu de facut...
Iti multumesc din toata inima pentru sfat, am sa-l urmez!
Mamicilor, daca ati trecut prin ceva similar (desi sper sa nu fie deloc cazul !!), un suflet deschis m-ar ajuta sa invat corect si lectia asta de viata.
Eliane
Principesa spune:
Eliane, nu trebuie sa o lasi sa treaca singura. Tu vei fi langa ea, disponibila, deci nu va fi singura. Insa trebuie sa nu o impiedica sa treaca prin acest proces cu finalitate vindecatoare.
Inteleg ca ti-e greu sa nu intervii activ in acele momente. Poate daca ti-ai da seama ce se intampla in tine atunci ti-ar fi mai usor. Te simti inutila, insuficienta, face apel la vreo suferinta a ta sau ce se trezeste atunci in tine? Tu stii raspunsul si poti sa iti oferi tu sau sa ceri ce ai nevoie pentru a putea sa te eliberezi incat sa fii autentic disponbila pentru ce are nevoie fetita din partea ta. Pentru ca altfel experienta ta interfereaza cu a ei intr-un mod in care risca sa nu o lasa pe ea sa isi finalizeze procesele.
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
ylilimic spune:
Multumesc cerului ca v-am gasit, eu fiind ceva mai noua ce forum. Lume buna, AJUTOOR! Simt ca o iau razna din cauza copilului - Matei. Incerc sa-i fac o descriere: de mic a fost plangacios, pana la 5 luni a plans incat 3 adulti faceam cu schimbul sa-l linistim/leganam in brate. De atunci s-a obisnuit sa doarma singur in patutul lui. Alaptat fiind pana la 8 luni si jumate, noaptea cerea mici "interventii" sau plangea cand nu-si gasea suzeta. Au inceput dintii si plansetele au continuat. Credeam ca face crizele din cauza durerii caci in timpul "programului" se lovea cu capul de covor, sau se lovea cu palmele peste picioare pana se inrosea. In general a fost sanatos, scos afara de 2 ori pe zi chiar si iarna. Am locuit cu bunica lui preferata pana la 10 luni, dar si acum, din cand in cand mai doarme cate o noapte la ea (de vazut o vede zilnic). Un copil sociabil, fara manifestari egoiste, poate ramane in grija oricui, in fata oricarui magazin pana ma intorc eu (in Mangalia nu sunt magazine prea mari si e cu ochii pe mine), sta fara probleme in carut, plecam din parc atunci cand hotarasc eu... Acasa creste intr-un mediu sanatos, poate putin partinitor din partea sotului flegmatic, dar exigent (ata cat permite varsta) din partea mea, un coleric puternic. Din cate am citit pe forum, problema NU-ului apare ceva mai tarziu, dupa 2 ani. Atunci de ce de la 1 an si 3 luni intampin probleme de capricii vestimentare? De ce refuza in continuare mancarea asa cum o refuza si cand era bebelus? De ce de 1 saptamana plange cu mici pauze, fara lacrimi, si refuza orice fel de comunicare cu noi? E drept ca s-a deranjat la burta, dar acum 1 scaun moale la 2 zile nu e chiar "deraj", nu? La 1 an si 9 luni ai lui, nu vorbeste deloc, mai bine moare de sete decat sa zica ceva, mama spune rar - cand plange, la olita a renuntat de cand a venit vara, iar urcatul scarilor spre casa presupune toti vecinii scosi din casa sa vada ce se intampla. Si culmea, de 1 saptamana mi s-a facut cerclaj, si nu-l mai pot lua in brate ata cat ar vrea el. Daca ati sti ce copil bun era! Asta ne-a si determinat sa mai avem unul, caci nu reprezenta un impediment, am acceptat si bune si rele in speranta ca se va mari si o sa se linisteasca cu mofturile. Daca nu capata ce vrea, plange si 1 ora. Daca vorbesti cu el si ii explici dar nu primeste, plange 1 ora. Ce vrea oameni buni? Ce e in mintea lui de 1 an si 9 luni (aprox.88 cm si 10,6 kg)?
aurora56 spune:
ABIA ACUM AM GASIT SI EU TOPICUL ASTA SI MA BUCUR CA EXISTA.
Constat ca multe din problemele mele sunt minore fata de ale altora.Fetita mea de 9 ani , este eleva .Mi-e teama ca nu este apropiata de colegi si nu este iubita de ei desi are prietene cu care se joaca in timpul liber dar nu colege de clasa .In prima zi de scoala nu a stat cu nimeni in banca si nici alti copii nu au dat navala sa stea cu ea .Cand i-a asezat doamna, a stat in banca cu cel mai slab la invatatura copil din clasa ( a ales ea si fetita respectiva) desi eu nu doresc acest lucru pentru ca stiu cat e de influentabila . Mai este ceva , am aflat la sfarsitul anului trecut ca i-a cam parat pe toti copii .
Ce trebuie sa faca ca sa fie mai apropiata de colegi si acestia sa nu o respinga ?
Principesa spune:
Aurora, aceasta apropiere de colegi este dorinta ta sau a ei? Ea ce are de spus despre situatia pe care o descrii tu?
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita
aurora56 spune:
Da ,este dorinta mea pentru ca stiu ce inseamna sa fii ocolita de colegi si daca acum nu este constienta ca este bine sa se inteleaga cu colegii , acest lucru ii va afecta mai tarziu caracterul .Se va inchide in ea si va fi greu sa comunice cu cei din jur .Eu cred ca lucrul asta are importanta pentru ca o vad ca se descurca mai bine si cu lectiile cand se intelege cu copii si are o stare de buna dispozitie .
Principesa spune:
Aurora, te-am intrebat pt a vedea daca ea este motivata in sensul dorit de tine. Tu ai dreptate in ceea ce spui, ca ai multe beneficii dintr-o buna relationare insa pt ea este util sa o intelegi. Adica sa afli care sunt nevoile ei si sa gasiti modalitati mai adaptative de a le satisface. Eu cred ca faptul ca paraste raspunde la o nevoie de a ei. Afla care este acea nevoie, de ce paraste ea si apoi iti va fi mai usor sa mergi impreuna cu ea pe un drum pe care ea doreste sa mearga.
Cumva o fi sa fie ca niciodata n-a fost sa nu fie cumva
Nu este niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita