Ajutati-ma cu sfaturi!

valer_01 spune:

Try, exact asa am procedat si noi, in cazul nostru soacra mea nu suporta ideea ca fiul ei s-a casatorit si nu mai are tot timpul pentru ei. I-a spus exact ceea ce spuneai si tu, iar reactia a fost ca n-a mai vrut sa stie de el. A interpretat ca un afront la adresa ei. Fericirea lui, a nostra n-are nici o importanta pentru ea atata timp cat nu se dedica trup si suflet lor, parintilor. Eu consider asta o dovada de mare egoism.

numeioana spune:

I-am spus cu frumosul de o suta de ori, Try, ca trebuie sa se obisnuiasca cu ideea, ca nu mai am 15 ani, ca am familia mea, si ca ei vor ramane parintii mei. Le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine si pt tot ce vor face pentru noi. Ce ma scoate din minti e ca nu stiu cum sa ma fac inteleasa. Repet, Principesa, ce nu vreau e sa sufere. Nu e vorba de nici o asertivitate, sau mai stiu eu ce termen stiintific, e vorba despre sufletul meu. Nu accepta ideea ca ii pot rani pe parintii mei prin actiunile mele, chiar daca ei gresesc in vreun fel. Intrebarea e cum pot s-o faca pe mama sa inteleaga fara sa o fac sa sufere. Stiu ca ma iubeste, stiu ca ii e frica de singuratate, stiu ca traieste pentru copiii ei... Imi iubesc foarte mult parintii, fratele, bunicii, toti sunt in sufletul meu. Momentan, fiind proaspat-casatorita, vreau sa ma dedic sotului si copilasului nostru care, sper eu, va veni in viitorul apropiat.

Sentimentele care ma napadesc acum sunt nelinistea (inainte sa fac un lucru si chiar dupa ce il fac ma gandesc oare ce va zice mama mea? Se va supara, se va simti rau?), tristetea si frustrarea (ca nu sunt in stare sa o fac sa inteleaga, desi i-am explicat in mai multe moduri). Cateodata simt ca innebunesc. Totul se datoreaza cred, in primul rand, faptului ca sunt prea buna, ma gandesc mai intai la ceilalti decat la mine si pun pe locul doi nevoile mele.

Va multumesc ca m-ati ascultat

Ioana

annitha_cl spune:

Buna Ioana,
Si eu ma numar printre cele care au parte de asa ceva numai ca la mine este putin mai complicat, dar am sa iti dau un alt exemplu din viata mea... Toti prietenii pe care i-am avut eu nu au fost buni pentru parintii mei, pe unii chiar daca mama i-a placut si, implicit, tata cand relatia devenea serioasa ( se lasa cu posibilitatea unei casatorii) ei interveneau. Fie imi faceau mie creierii tandari, fie pur si simplu ii trimiteau la plimbare pe prietenii mei, in sensul ca atunci cand ma cautau la telefon fie mama spunea ca nu sunt acasa, fie tata spunea ca sunt in oras cu prietenul meu...sau chiar mai bine de atat mama le spunea ca nu mai vreau sa am o relatie cu ei. De multe ori mi s-a intamplat sa fiu langa telefon si sa nu apuc sa ridic eu telefonul ci mama si sa aud cum le spunea ca nu sunt acasa ( dragut, nu?).
Am cunoscut prin intermediul unei cunostinte stabilite in Canada un om deosebit dar care mi-a fost un foarte bun prieten ( imi este si acum) de suflet. Ma suna deseori la telefon si vorbeam ore intregi, cand venea in Romania statea la noi... parintii mei il adorau numai ca nu ca pe un bun prieten de-al meu ci ca pe un viitor ginere. In momentul in care l-am cunoscut pe sotul meu ( acum doi ani) au inceput problemele. In prima instanta l-au placut ( desi nu ca pe Razvan) desi stiau ca a mai fost casatorit ( sotul meu) si ca are un copil din prima casatorie. Au spus ( nu o sa uit niciodata aceste cuvinte) ca este viata mea si ca ei nu vor interveni niciodata, ca cel mai important lucru este ca eu sa fiu fericita....dar greseala mea a fost ca i-am crezut. Era vorba doar de interes ( sotul meu il ajuta pe tatal meu in acel moment). Cand nu a mai avut nevoie de sotul meu... totul s-a schimbat.
Au inceput certurile cu ei... mi-au interzis ca el sa mai calce in casa lor... si multe altele pana cand anul trecut, pe 1 martie am decis sa ma desprind de ei.Am plecat la sotul meu. Eu ma inteleg excelent cu sotul meu, ma ajuta enorm, ma sprijina in tot ceea ce fac, ma sustine si niciodata, absolut niciodata nu mi-a reprosat modul in care s-au purtat parintii mei cu noi, cu el. A insistat sa ma impac cu ei...
In tot acest timp, parintii m-au amenintat ca ma dezmostenesc, ca vand apartamentul si ca nu vad nici un ban...l-au jignit pe sotul meu in fata mea, si ca sa intelegi... tatal meu a spus ca si ultimul boschetar este mai bun decat sotul meu pentru mine....si multe altele.
Anul acesta in iunie ne-am impacat(relativ spus). De ce relativ? Pentru ca acum au inceput alte discutii datorita copilului sotului meu... Eu am decis ca Andrei ( acesta este numele baiatului) sa locuiasca cu noi lucru cu care ei nu sunt de acord si iar au inceput amenintarile si discutiile, jignirile si asa mai departe...
Eu ii inteleg ( partial) pentru ca orice parinte vrea binele copilului lui, nu vrea sa sufere si stiu ca ei si-ar fi dorit altceva pentru mine ( un barbat cu bani, scolit, care sa-mi ofere totul pe tava atat mie cat si lor) ei bine.... sotul meu imi ofera totul dar e mai putin scolit decat mine ( nu are facultate) si este un om extraordinar.
Eu am ajuns sa-mi mint parintii pentru a nu ma certa cu ei...si nu sunt mandra ca nu am puterea sa ii mai infrunt dar, in sufletul meu sper ca ei sa accepte in final aceasta situatie... In plus sunt singura la parinti si intre mine si ei a fost mereu o relatie sufleteasca foarte stransa si nu as mai suporta ca un an sau poate mai mult sa nu vorbesc cu ei ( numai eu stiu cat am suferit cand nu am vorbit cu ei). Eu sunt lasa acum...cu toate ca stiu ca merita efortul sa lupt prefer sa ma ascund pentru a fi o familie fericita ( parintii mei, noi, chiar si socrii mei) chiar daca este numai aparenta.
Deci te rog eu, apreciaza ceea ce ai: un sot, o familie... si daca mama ta mai comenteaza pune-i o intrebare: Ce ar prefera intre sotul tau ( care nu este "mamos" )si un barbat care a mai fost casatorit cu un copil? Ce ar prefera sa aiba un nepot care sa fie al tau si al sotului tau sau un nepot care sa fie al sotului tau si al altei femei? Ce ar prefera: un betiv notoriu sau pe sotul tau? Si, sa o mai rogi sa faca un lucru ( de fapt sa il faceti amandoua) luati o coala alba si o impartiti in doua: in dreapta calitatile sotului tau, in stanga defectele ( sau ce apreciaza la sotul tau si ce nu, ce o deranjeaza la familia ta si ce nu... sau orice iti vine in minte) numai ca ea trebuie sa fie sincera ca si tine si, apoi trageti linie si vedeti ce cantareste mai mult dreapta sau stanga... ( am uitat un lucru: fiecare calitate sau defect trebuie argumentata serios) si poate atunci fiecare din voi va realiza de ce trebuie sa accepte ginerele si, respectiv, de ce trebuie sa-ti respecti si sustii sotul.
In plus, daca sotul tau te iubeste cu adevarat, eu cred ca te va sustine in lupta cu parintii tai, deci nu ascunde ceea ce spune mama ta la adresa lui. Eu nu am ascuns fata de sotul meu nimic din ceea ce au spus parintii mei ( mai putin injuriile ) si pot sa-ti spun un singur lucru: IMI ADOR SOTUL SI DACA AR FI SA ALEG TOT PE EL L-AS ALEGE! NU L-AS DA PE ALTUL PENTRU NIMIC IN LUME!
Sper ca nu am batut campii prea tare si ca te-am putut ajuta ( macar sa stii ca mai exista persoane care trec prin ceea ce treci tu - chiar daca situatiile nu sunt comparabile-)
Te sarut si mult, mult curaj si forta!
Nu uita, de tine depinde daca vei fi fericita sau nu, nu de mama ta sau tatal tau!
Cristina

try spune:

Annitha, propunerea cu coala de hartie nu e dupa parerea mea decat o zbatere in plus, un fel de "uite ca ma chinui sa cadem la pace". Ori aici nu e vorba de negociere. Parintii n-au nici un cuvant de spus in alegerea persoanei cu care sa ne traim viatza, decat daca le permitem noi.
Metoda nu e decat o sursa in plus de certuri, nemultumiri, neconcordante. Calitatile pe care le vezi tu la sotul tau, pot oricand fi argumentate ca fiind defecte din punctul de vedere al parintilor. Iar in final, sa zicem sa se cade de acord care sunt defectele si calitatile, dupa ce criterii se stabileste care parte e mai grea? Dupa numarul lor? Dupa importanta calitatilor/defectelor? Cine si cum o stabileste? Poti sa ai doar 3 defecte scrise acolo si 50 de calitati, mama ta poate oricand arguemnta ca acele defecte sunt atat de mari incat contrabalanseaza calitatile.
Dupa parerea mea, deciziile voastre (cand, cu cine, de ce etc. va casatoriti, ce faceti cu viatza voastra etc.) nu sunt subiecte de negociat cu parintii. Ei trebuie doar informati de ce decizii ati luat. Daca va dau biencuvantare bine, daca nu, iarasi bine. Ca urmare ei au doua variante: sa va respecte deciziile (iar in cazurile fericite, sa se bucure alaturi de voi) sau sa nu vi le respecte. Ultim caz in care ei pot sa se supere atat de tare incat sa nu va mai vorbeasca. Este alegearea lor, nu a voastra, ca urmare nu aveti de ce sa va simtiti vinovate pentru asta.
Adica eu am ales un tip cu care sa ma casatoresc, care cred ca e potrivit pentru mine si, iaca pozna, nu e pe placul mamii sau parintilor mei? Pai ne alegem sotul sa traim noi cu el, nu-l alegem pentru ei. Parintii nu-s obligati sa ne placa sotii/sotiile si nici macar nu-s obligati sa ne sprijine in alegerea facuta, trebuie doar sa ne respecte decizia/alegerea. Cand un parinte nu poate sa-i ofere unui copil macar acest lucru (respectul fatza de decizia ce acesta o ia ca adult), inseamna ca nu mai actioneaza in calitate de parinte. Actioneaza in calitate de orice altceva, numai de parinte nu.
Eu cand l-am cunoscut pe sotul meu le-am spus alor mei: asta e prietenul meu. Mai tarziu le-am spus, am decis sa ne casatorim. N-am intrebato-o niciodata pe maica-mea daca il place sau nu, nu i-am cerut niciodata consimtamantul sa ma casatoresc. Si nici ea nu s-a amestecat niciodata in viata mea, dar daca ar fi facut-o, as fi intervenit cu siguranta. E una din chestiile care le urasc cel mai mult: sa se amestece cineva in viata mea (mai ales cand e vorba de parinti, rude etc.), sa-mi dea verdicte daca fac bine sau rau si colac peste pupaza sa ma mai "recompenseze" si cu nu mai vorbesc cu tine.

Incetati sa va mai faceti probleme pentru ce gandesc ei (atat timp cat asta voua va creeaza probleme), deja aveti multe altele pe cap carora trebuie sa le faceti fatza (mai ales tu Annitha). A va framanta pentru nemultumirile lor e un stres in plus. Parintii inainte de toate sunt si ei oameni, si deci sunt subiectivi si supusi greselilor (parintii nu au intotdeauna dreptate). Astfel de manifestari din partea parintilor nu-s decat dovezi de egoism si de posesivitate - copilarisme. Parintii uita de multe ori care e scopul si menirea lor.
Vechile modele de educatie din Romania au dat multor parinti impresia ca au dreptul sa fie stapani pe viatza copiilor lor. "Eu te-am facut, eu te omor" este, dupa mine, parte din esenta gandirii parintesti care-i caracterizeaza pe multi din parintii nostri (generatia lor). Poate nu toti se manifesta atat de evident, dar cu siguranta multi parinti au impresia ca-s indreptatiti sa intervina dincolo de barierele personale ale copiilor lor.
Plus de asta, situatiile materiale proaste, au obligat multi copii sa ramana in casa parintilor chiar dupa ce si-au format propria familie. Si asa s-a creat si obisnuinta ca atat timp cat inca depind de mine financiar, am dreptul sa ma bag in viata lor. Cu timpul asta a devenit o chestiune generala si din pacate ambele parti au de suferit: copiii-pt ca permanent se simt la cheremul parintilor si parintii-pt. ca nu se pot implica in viata copiilor lor pe cat si-ar dori.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

try spune:

quote:

---

Originally posted by valer_01

Try, exact asa am procedat si noi, in cazul nostru soacra mea nu suporta ideea ca fiul ei s-a casatorit si nu mai are tot timpul pentru ei. I-a spus exact ceea ce spuneai si tu, iar reactia a fost ca n-a mai vrut sa stie de el. A interpretat ca un afront la adresa ei. Fericirea lui, a nostra n-are nici o importanta pentru ea atata timp cat nu se dedica trup si suflet lor, parintilor. Eu consider asta o dovada de mare egoism.

---

Asta e doar problema lor. Ei trebuie sa si-o rezolve. Nu trebuie sa ne chinuim noi sa le rezolvam aceast problema.
De-aia le spuneam fetelor asta. Sa nu incerce sa transforme problema parintilor lor in problema lor, sa nu transfere in sufletul lor nemutumirea parintilor.
Cine isi pune orgoliul si interesele personale mai presus de interesele parintesti, nu are decat sa sufere de pe urma alegerii si sa se izoleze daca doreste.

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi

Principesa spune:

Ioana, sugestia mea ar fi sa iti ajustezi asteptarile la realitate. Apoi, sa-ti declini responsabilitatea pentru ceea ce nu este responsabilitatea ta. Si simultan un demers de autocunoastere si dezvoltare personala.
Situatia ta descrie o problema de limite si de valoare personala, de manipulare, un cerc vicios care nu este responsabilitatea ta.
Vei continua sa suferi pana vei accepta ca suferinta mamei nu este responsabilitatea ta si ca orice vei face ea tot va suferi din motivele ei personale, chiar daca ti le pune tie in spate.
In acest moment impresia mea este ca nu dispui de un suport in exterior pentru a opera schimbarea necesara in interiorul tau dar nici tu singura nu ti-ai dezvoltat suficient increderea in tine pentru a sustine o astfel de actiune.
Recomandarea mea este psihoterapie. Pentru detalii ma poti contacta pe e-mail


Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura

numeioana spune:

Va multumesc tuturor pentru sfaturi, pentru povestile voastre si sper sa fiti fericiti. Principesa, poate ca am o problema, dar problema mea rezulta din comportamentul mamei mele. Nu cred ca e o greseala enorma faptul ca vreau s-o fac pe mama sa inteleaga ca eu sunt fericita. O sa fiu si eu parinte si nu vreau ca fiului sau fiicei mele sa nu-i pese de sentimentele mele. E mai bine pentru amandoi sa ne intelegem unul pe celalalt. Si, ca sa vedeti ca perseverenta functioneaza, va spun ca mama mea m-a sunat si mi-a facut o promisiune. Ca o sa se obisnuiasca cu ideea ca nu mai sunt un copil, ca o sa ma lase sa fac tot ce vreau eu, toate astea pt ca vrea sa fiu fericita. Iar mie nici prin gand nu mi-a trecut ca nu e asa. Normal ca ne vrea binele si pentru asta se va obisnui cu gandul ca sunt maritata, ca am viata mea acum. M-a pus deasemenea sa-i promit ca daca am vreodata o problema o sa am incredere in ea si o sa-i spun. Sunt bucuroasa ca am reusit s-o fac sa ma inteleaga si acum ma simt usurata. Stiu ca ea nu mai sufera si ca eu pot sa-mi urmez destinul si sa fiu fericita cu sotul meu...

Try,
Va imbratisez!

Ioana

annitha_cl spune:

Stii Try, citind ceea ce spui tu realizez cata dreptate poti sa ai...dar e mai greu de facut ceea ce spui tu. De ce? Pentru ca fiecare dintre noi ( de fapt fac referire doar la mine) a fost crescut de parinti pe baza unor principii care in timp se inradacineaza atat de mult, de adanc in cacarterul, sufletul, mintea unui om incat este mai greu dupa o anumita varsta sa te debarasezi de ele...
Eu, am fost crescuta dupa anumite principii si idei incat ( si o spun cu toata sinceritatea) atunci cand mi-am infruntat parintii pentru sotul meu si am luat decizia de a pleca am avut senzatia ca am comis cel mai mare pacat din lume, ma simteam de parca eram un nimeni. De ce un nimeni? Pentru ca niciodata nu am facut nimic impotriva vointei parintilor mei si gandestete ca daca timp de 27 de ani am trait astfel ce am simtit cand, pentru prima oara in viata, am facut ceva impotriva vointei lor si atat de radical. Am suferit enorm in lunile care au urmat si a fost foarte greu.
Stiu ca parintii dau dovada de mult egoism... in cazul meu despre asta este vorba in mare parte ... dar eu am fost crescuta cu ideea ca parintii sunt totul, erau pusi pe un piedestal de unde niciodata nu puteau sa coboare...
Mi-am spus de nenumarate ori ca eu traiesc cu sotul meu nu ei, ca el este familia mea acum dar cum sa o simt atata timp cat pentru mine, de cand ma situ, familia a insemnat parintii si bunicii, atata timp cat mie mi-a insuflat ideea ca o familie( dupa ce ma voi casatori) inseamna sotul meu, parintii nostrii si eu?
As vrea, daca ai putea , sa imi spui cum un om isi poate schimba sentimentele si conceptiile peste noapte ( este o intrebare,o rugaminte, nu un repros)?

try spune:

Annitha, stiu ca una e teoria si alta e practica. Si eu am probleme cu "practica ma omoara". Nu de putine ori, una gandesc si stiu c-ar trebui sa fac si alta aplic in practica, in sensul ca-mi dispare puterea de a fi la fel de categorica, ma inmoi si-mi pierd curajul de a actiona. Exemplul care-l am cel mai la indemana e faptul ca trebuie sa-mi schimb serviciul. Ne-am mutat la casa cat am fost in concediu de maternitate si acum sunt la o distanta enorma fatza de servici. Plus ca-s nemultumita salarial vorbind. Nu-mi gasesc curajul de a demara actiunea de cautare a unui nou serviciu. De ce? Teama de interviu, teama de un nou mediu. Iar teama asta e atat de mare ca imi tot caut motive pentru care sa nu plec de aici, motive de fatzada care sa imi serveasca drept scuze "de ce accept sa ma duc atat de departe la servici si pe atat de putini bani".

Prin mesajele anterioare incercam sa fiu barbata pentru voi, adica sa va incurajez, sperand ca voi veti gasi calea de a actiona. Un fel de confirmare ca ceea ce vi se intampla nu este firesc, ca trebuie schimbat ceva.
Stiu ca e greu sa transpui in actiune multe din ganduri, dar daca nu incepem odata sa facem asta, riscam sa nu evoluam de loc, ci sa ramanem cu aceleasi sechele/probleme, altfel spus batem pasul pe loc.
Am si eu probleme de a aplica teoria in practica. Dar e adevarat ca in privinta relatiilor cu parintii nu am probleme de genul asta, adica nu mi-e greu sa trasez limitele (ca tot am vorbit de limite la alte subiecte) pentru parintii mei. Dupa varsta de 14-16 ani, am avut curajul sa trasez limite parintilor (bine-nteles, care tin de latura mea personala, de decizii care ma privesc), iar acum nu am nici o problema in asta. In schimb am probleme cu trasatul limitelor pt. soacra mea . Desi, nu eu ar trebui sa fac asta, ci sotul. Consider ca-si baga nasul prea mult in viata mea/noastra (eu obisnuita cu parinti care nu au intervenit de nici un fel in viatza mea), dar sotul considera ca e oarecum ok (tipul de barbat mamos).
Exact asta incerca soacra mea sa faca din noi: un duet inseparabil copii (eu si sotul)-parinti (adica ei). Iar mie ideea mi se pare nesanatoasa, nu mai zic de imposibila (caci ea nu m-a acceptat nici pana in ziua de azi in familia ei decta formal, de dragul continuarii relatiei ei cu fiul ei).

Alex - 5 Nov. 2004 ......... poze cu noi