Complexul Parintelui Singur ?!?

salutare si ganduri bune tuturor!!!
Fetelor, mamicilor singure indraznesc sa spun si eu ceva. Va rog sa nu va suparati pe mine, eu am un pic alta parere decat voi. Haideti sa ne gandim un pic: nu cumva noi suntem cei care intretinem complexul "copilului cu un singur parinte"? Cu ce este diferit un copil cu doi parinti fata de un copil cu un parinte? Nu ma refer acum la greutatile materiale, care sunt evidente, ci la presupusa suferinta psihica a copilului. Nu cumva noi suntem cei care dam nastere acestei suferinte si o intretinem in baza prejudecatii ca "un copil TREBUIE sa aiba si mama si tata? Sau transmitem copilului propria noastra suferina cauzata de pierderea partenerului?
Imi cer scuze,sper sa nu imi luati in nume de rau, dar sa ne apropiem un pic de de realitate. Traim in secolul 21, rata divorturilor este uriasa, multe cupluri nici nu ajung sa se casatoreasca. Vedetele internationale fac copii in eprubeta
(oare aceia ce raspuns vor primi la intrebarea cine-i tata?)
Poate ma faceti si pe mine sa inteleg ce anume cauzeaza
suferinta copilului fara tata? Ca sa se dezvolte normal, copilul are nevoie de dragoste, de siguranta si de o relatie armonioasa cu membrii familiei. Eu cred ca mama singura poate oferi unui copil toate acestea. Ce ii poate oferi in plus tata? NIMIK. Cel mult sa ii ofere un ajutor mamei.Sa luam cazul unui copil care este parasit de tata de foarte mic. DE CE ar trebui sa sufere acest copil? Va rog sa imi raspundeti. Normal ca va intreba de ce nu are tata. Dar i se poate explica ceva pe intelesul lui. Voi credeti ca va suferi? eu cred ca va intreba de ce nu are tata la fel cum va intreba de ce nu are Rover sau caine. Parerea mea este ca mama singura POATE oferi siguranta afectiva copiilor sai, daca ea insasi este echilibrata afectiv.
Suferinta si nesiguranta mamei se transmit copilului, cred eu, si de asta sufera copilul, nu de lipsa unui tata fantoma. Pentru a ne ajuta copiii trebuie sa ne vindecam de propria durere. Sa ignoram vecinele "binevoitoare" care ne tot aduc aminte: pacat de el saracul, nu are parte un tata bun".Ei si ce? Are parte de o mama buna
si capabila sa il creasca. Sa incercam sa le oferim noi copiilor un model optimist, echilibrat. Si acum capul sus, spatele drept, etc.:)
Sa mai dam incolo mitul asta al tatalui fara care nu se poate.
Va doresc numai bine, la fel si puiutilor.

brendamitran spune:

Mihaela12,vorbesti prin prisma femeii singure cu copil? Sau e o simpla parere care.....iarta-ma,dar e total deplasata?
Cu ce este diferit un copil cu doi parinti de unul cu un parinte? Se difera tocmai prin lipsa celuilalt parinte....Si nu noi sintem cei care intretinem aceasta suferinta a copilului,pt ca orice mama sanatoasa la cap nu ar lasa niciodata sa vada copilul cit sufera ea,din contra,ar face tot posibilul sa fie cit mai bune aparentele.Deci prima varianta a ta pica....
"Ca sa se dezvolte normal,copilul are nevoie de dragoste,de siguranta si de o relatie armonioasa cu membrii familiei." Daca te-ai fi gindit mai mult la ceea ce ai spus,ti-ai fi dat singura raspunsul.Tocmai aceasta armonie se darima in momentul in care familia se destrama.Copilul respectiv va avea ceva lipsa toata viata,mai exact,va avea lipsa unul din parinti.Cum va simti mai acut asta? In momentul in care va veni in contact cu societatea.Societate care,in general,e formata din familii bine construite.Si atunci cind copilul va vedea ca ceilalti membrii ai societatii traiesc in familii,pt el va fi un handicap social faptul ca familia lui nu e intreaga.De aici se naste suferinta majora a copilului fara un parinte.Ori asta,sa ma ierti,nu mai poate s-o vindece mama care poate fi si mama si tata.
Nu compara situatia unui copil care creste fara tata de mic si atunci i se poate spune foarte simplu ca tatal lui a murit,cu aceea a unui copil care,dupa ce a crescut niste ani cu tatal alaturi se vede parasit brusc de tatal respectiv....Rana asta n-o sa i-o vindece nimeni,iti garantez.....
Pe linga toate astea,mai sint milioane de amanunte ale vietii de zi cu zi de care copilul se loveste si care,adunate,intr-un final ii provoaca suferinta.
Te rog,daca nu te afli intr-o asemenea situatie,ocoleste acest subiect,dai impresia mamei egoiste care are un sot alaturi si o familie fericita si care nu poate intelege sferinta celorlalti.
Multumesc!

BRENDA
"Sint frunze care nu cad si clipe care nu se uita"
http://community.webshots.com/user/brendamitran

Ioana Sora spune:

Mihaela, daca esti divortata si ai un copil si niciodata lipsa tatalui nu ti-a afectat copilul, felicitari ! :)
Pe langa partea materiala care e cea mai lipsita de importanta, sa zicem ca te duci la o petrecere de copii. Acolo toti ceilalti copii sunt cu mami si cu tati. Numai copilul tau e doar cu mami... Oare cum crezi ca se simte copilul tau ? Sa nu mai vorbim de faptul ca pustilor le place sa se laude cu mami si cu tati si au tendinta sa intrebe: Dar mama ta face aia ? Dar tatal tau face aia ? Ca parinte singur, tu esti cel care trebuie sa fie figura severa si autoritara si tot tu esti cel care trebuie sa fie cel mai bland om din lume, in acelasi timp. Daca copilul se cearta cu tine (cu mami) nu se poate duce la tati sa-l asculte sau sa-l impace cu mami.Cand sunt nervoasa, de multe ori imi spun asa: Parca am facut copilul cu mama. Sa-ti dau un exemplu... Daca fata mea e bolnava, mama mea e cea care merge cu nmine si cu copilul meu la doctor. Apoi alta problema... intr-un fel sau altul, familia pe care au avut-o ei in copilarie e cea care li se va parea mereu normala. Adesea copiii care provin din familii destramate ajung si ei sa aiba o familie destramata, nu au avut un model acasa.
Pe cat posibil, sunt convinsa ca toti parintii singuri fac tot posibilul ca suferinta lor sa nu se rasfranga asupra copilului si sa-i arate copiluui ca face parte dintr-o familie normala. Sunt sigura ca toate ne autosugestionam ca suntem super-mamici, mamici puternice, care facem cat o mie de tati la un loc. Si parca uneori nu strica sa fie si tati alaturi de copil...

brendamitran spune:

Un exemplu cit se poate de convingator: Asta vara,Diana se juca cu niste copii in parc si o femeie de pe o banca a tipat la ei sa nu mai faca asa galagie ca-i plesneste de nu se vad (desi erau in parc).Evident,copiii s-au simtit oarecum amenintati si au inceput sa-si faca planul de a veni cu tatii,fiecare.Un baietel a intrebat-o pe Diana:"Tu nu vii cu tatal tau?" La care Diana a raspuns:"Eu nu am tata."
Retineti! Raspunsul a fost ca NU ARE tata! Nicidecum altul!
Trageti concluziile,mai ales tu,Mihaela12!

BRENDA
"Sint frunze care nu cad si clipe care nu se uita"
http://community.webshots.com/user/brendamitran

anaelle spune:

Ioana si Brenda:
Perfect de acord cu voi, nici eu nu puteam sa formulez mai coerent si cursiv punctele de vedere pe care le-ati exprimat.
Mihaela,
ai un punct de vedere pe care ti-l respect si-ti doresc ca niciodata sa nu-ti vezi copilul suferind din cauza lipsei tatalui in viata sa.
Eu vorbesc din proprie experienta: am fost copil crescut fara tata si am la randul meu un copil al carui tata "s-a evaporat" si in ambele ipostaze suferinta este uriasa, crede-ma.

mihaela12 spune:

Sa inteleg ca am cam aruncat cu bolovanul dar sincer, nu am vrut sa lovesc pe nimeni. Am citit raspunsurile voastre si va multumesc ca mi-ati raspuns, poate ca aveti dreptate, aveti copii mai mari, care deja incep sa-si puna intrebari. Copilul meu are trei ani si zece luni.Eu, spre deosebire de voi inca nu am reusit sa scap de lichea.
In fine e o poveste lunga si incalcita. Draga Brenda daca iti spun ca eu intretin material copilul: mancare, haine, gradi, intretinere, jucarii, doctor, etc, eu ii fac tot menajul, eu il ingrijesc cand e bolnav, eu chem medicul,eu il ascult cand il doare sau cand e fericit,eu am umblat sa caut gardi, eu il duc la gradi, eu il iau de la gradi si restul, dar din anumite motive sunt nevoita sa locuiesc sub acelasi acoperis cu tatal lui, si ca intre noi nu mai exista decat raceala , tu ce consideri ca sunt mama singura sau ca baiatul meu are o familie??? Iti spun sincer ca ma voi lipsi de "familia" asta idata ce voi putea. Si ca sa ma intelegi mai bine iti dau un exemplu:
Intr-o noapte cand copilul avea febra mare a facut niste frisoane urate, m-am speriat si l-am rugat pe tatal lui sa sune repede la salvare.Stiti ce mi-a raspuns? Bine, peste cinci minute cand se termina meciul. Pai asta e tata? Va promit ca puiul meu nu va suferi
in lipsa lui. Acum nu mai pot sa scriu, revin, sa stii Brenda ca nu mi-am schimbat parerea, acest tata ii face mai bine cu absenta decat cu prezenta, spune-mi tu, te rog, ce ii ofera puiului meu atat timp cat nu se implica deloc. Bineinteles, am "avantajul" ca la unele petreceri fiul meu merge si cu mama si cu tata:) .
Va doresc numai bine tuturor.

miau-miau spune:

expresiile: "familie destramata", "aaa, e un copil fata tata", "copil din flori", auzite de copii in micile noastre birfe si discutii prietenesti nu cred ca ii ajuta cu nimic sa vada divortul parintilor ca o situatie normala. Normal se cheama ceva ce se intilneste in mod uzual. Sint de partea mihaelei, noi intretinem tragedia situatiei si o amplificam la maxim. Nu noi adica eu si tu, ci noi societatea.
Familia e orice de la 2 in sus. Familia poate fi doar bunica cu copilul si copilul nu iese defect din cauza asta. Dar avem noi grija sa-l stigmatizam cu comentariile noastre pline de compasiune. "saracul, ce se va alege de el, nu are parinti.
Pe vremea cind eram in scoala, daca vreun copil avea nenorocul sa fie dintr-o familie divortata, toti parintii, toti copiii, toti profesorii stiau lucrul asta si comentau pe unde apucau, asa cum ne place noua oamenilor sa fim partasi la tragediile altora. Si daca tragedia nu-i destul de mare, o facem noi prin comentarii. In schimb nu se dadea o prea mare importanta copiilor batuti zilnic, dar din familii "nedestramate".

marcellinna spune:

"nu cumva noi suntem cei care intretinem complexul "copilului cu un singur parinte?"

Am sa raspund la intrebarea asta,asa cum cred eu ca stau lucrurile si nu neaparat prin prisma parintelui care in virtutea evenimentelor vietii a ajuns sa-si creasca singur copilul.

Copilul va simti lipsa unui parinte indiferent ca e vorba de mama sau de tata.Dar fiecare copil o va simti in mod diferit.
Ma gandesc ca acei copii care au pierdut unul din parinti pt ca au ramas orfani de acel parinte, sufera in mod diferit de acei copiii care au ramas fara un parinte din cauza ca parintii s-au despartit si diferit de acei copii care desi au mama si tata acasa...se simt abandonati sufleteste de catre unul din acestia sau in cazuri nefericite de catre amandoi.Dar sufera in toate cazurile,unii din ei stiu ca nu-i vor mai avea in veci pe acei parinti aproape,altii traiesc cu speranta ca intr-o zi vor avea dovada ca nu au sperat in zadar.

Cand ma gandesc la copii,stiu ca in sufletul lor parintii sunt idealizati,ar vrea ocrotire, dragoste,intelegere din partea amandorura.Cu cat jind si strangere de inima se uita o fetita la o scena in care tatal prietenei ei o pupa de cate ori se intoarce de la scoala sau chiar cu invidie fata de colega care are o mama intelegatoare si rationala in timp ce parintii ei nu sunt asa?Nu-i asa ca unii dintre noi am simtit asta chiar provenind din familii normale?
Eu zic ca acei "noi" din citatul Mihaelei de la inceputul discutiei sunt in primul rand adultii.
Scuzati-ma ,departe de mine gandul sa ma imbrac intr-o platosa de autoaparare sau sa fac pe mama eroina,dar mi-e greu sa-mi exprim in cuvinte ceea ce simte copilul meu si eu fara sa fiu gresit inteleasa.

Copilul meu ar fi dorit sa aibe un TATA si cred ca toti copiii si-l doresc la acelasi mod,prin tata intelegand acea persoana care alaturi de mama iti doreste tot binele si da toata dragostea din lume indiferent ca locuiesti cu el sau nu .
N-am sa bagatelizez Doamne fereste durerea copiilor,dar nici n-am sa le dau valente monstruoase pt ca in cele mai multe cazuri,din fericire nu e cazul.
Toti copiii stiu la un moment dat mai mult sau mai putin ,macar din auzite ce inseamna sa fii orfan si ce inseamna un divort.

Vorbind despre un copil ce creste cu un singur parinte folosind fraze gen: "copilul X e copil din parinti divortati sau e orfan de mama/tata sau e "copil din flori" sau "doar intr-o familie cu ambii parinti poate sa se dezvolte un copil",vorbind despre acel copil de parca ar avea un handicap ingrozitor ,revin nu se face altceva decat sa se categoriseasca copiii in copii de serie A si copii de serie B si nu e just fata de ei copiii,indiferent ca vorbim la modul asta copiilor ce sunt in familii bine inchegate sau celor ce sunt "amputati " de un parinte.
As putea aproape sa va garantez ca in mintea copiilor asta se intampla:copilul X e mai bun decat copilul Y,pt ca rae si mama si tata.
In primul rand noi adultii trebuie sa ne schimbam optica prin care privim copiii si sa avem grija cum ne exprimam in fata copiilor nostri despre alti copii.
Cu foarte mare parere de rau,pot sa pun ca in cei 37 de ani pe care-i am am intalnit o singura familie (una singura) ce a trait in dragoste si respect adevarat deplin,fara reprosuri si fara stirbiri de niciun fel pana la adanci batraneti.Familia ideala.Ma bucur totusi ca mi s-a dat ocazia sa-i intalnesc.
Prin natura meseriei ce o practicam,puneam sub lupa familiile si am avut astfel ocazia sa vad si familii destramate dar si familii generic denumite normale care desi aveau toate motivele sa ramana intregi...totusi pe undeva existau acele "pietricele in pantofi" in fiecare dintre aceste familii.
Nu stim niciuna dintre noi mamicile ce ne aduce viitorul,dat fiind ca traim ca sa zic asa "vremuri interesante".
Fara sa minimizez nici de-o virgula frumusetea,bogatia si rolul important al familiei in care tata traieste cu mama in deplina armonie pana la adanci batraneti,as vrea sa nu mai aud vorbindu-se despre copiii ce nu au un parinte la modul la care se vorbeste despre o fiinta de serie B.
Va garantez ca asta simt copiii in momentul in care se vorbeste despre ei uneori cu o anumita mimica dezaprobatoare alaturi de durerea lor se adauga si complexul copilului cu un singur parinte.
Chiar e nevoie?
Sa nu uitam ca unii copii stiu si sa citeasca mai ales dupa o anumita varsta,inteleg foarte multe lucruri chiar daca noi adultii nu suntem capabili sa admitem ca ar fi asa.Suferinta copilului se dubleaza cand aude/citeste lozinci ca cele de mai sus,mai ales daca in realitate nu are nimic de ce sa-i fie rusine,are un comportamet corect si rezultate la scoala si in general cel putin egale cu al copiilor din familii normale.
E durerea lor lipsa unui parinte.Ce-ar fi daca si adultii (mai ales cei ce la prima greseala a unui copil ce nu are un parinte reproseaza atat de lejer "pai d'aia e asa ca n-are tata/mama "sau au privirea aceea de mila in timp ce zic "ce sa-i faci,saracul n-are tata/mama)ar intelege ca trebuie sa respecte acea durere nu sa o amplifice ,uneori chiar la modul gratuit?

mihaela12 spune:

Asa, uite ca mai am un picut de timp acum si sa revenim la subiect.
Draga Mara si Ioana, ce numiti voi o familie destramata? Copilul meu traieste intr-o familie destramata. Dar o familie formata din mama copil, bunici, matusi sau alte rude,asa cum aveti voi, si din care lipseste doar tata nu as numi-o famile destramata. Si chestia aia cu modelul de familie. Dupa modelul de familie pe care l-am avut eu, trebuia sa am cea mai fericita familie. Parintii mei s-au iubit extraordinar, au avut grija unul de altul, la 70 de ani se tineau de mana cand mergeau pe strada, glumeau si radeau ca la 20 de ani.Super, nu-i asa?
Uite ca nici eu nici sora mea nu ne-am realizat sentimental. In schimb copiii unei vecine care practica meseria aceea veche..., sunt amandoi casatoriti, au copii, si viata de familie normala. Am avut in scoala cinci colege fara tata. Si asta pe vremea lui Ceasca!Vreau sa-ti spun ca nimeni din clasa nu s-a cramponat vreodata de acest aspect al vietii lor. Cu doua din ele m-am reintalnit dupa ani de zile. Una era casatorita cu doi copii, cealalta avea o relatie sentimentala stabila. Apoi, la urma urmei parinte este cel care te
creste care se ocupa de tine. Pe cel care a dat bir cu fugitii niciodata nu-l vei putea considera parinte. Este greu de crezut ca un tata care isi iubeste copilul si a avut o relatie stransa cu el cativa ani, il va abandona total dupa divort, va uita zilele de nastere si va accepta sa il vada o data pe an. Daca face asa
inseamna ca nu s-a implicat nici in timpul casatoriei iar copilul oricum il simtea strain. Cred ca suferinta apare atunci cand te rupi de o persoana care ti-a fost aproape, care ti-a daruit ceva, cu care ai impartit ceva.Nu stiu cum va reactiona baiatul meu atunci cand
nu vom mai locui impreuna cu tati(pentru ca despartiti suntem de mult). Recunosc ca din prudenta ma feresc sa comit vreun gest brusc.
Totusi eu nu vad de ce ar fi musai sa sufere, pentru ca in esenta, pentru el nu se va schimba mai nimic. Tati va ramane pentru noi acelasi amic de ocazie.Totul e sa nu fie bagat la mijloc, sa nu ajunga el arbitrul neintelegerilor noastre.

mihaela12 spune:

Draga Marcelina te rog sa ma crezi ca nu am vrut sa bagatelizez durerea nimanui, cu atat mai putin a unui copilas.Dar nu mi se pare normal ca fericirea unui copil sa depinda intr-o asemenea masura de toanele unui adult care nu stie ce vrea. Si continui sa cred ca ne putem invata copiii sa nu sufere in zadar si sa nu se mai considere diferiti de ceilalti.

marcellinna spune:

Mihaela eu nici n-am spus ca tu bagatelizezi durerea copiilor.Ba chiar ma bucur ca ai pus in dicutie prejudecata conform careia in opinia unora un copil ce creste fara un parinte nu ar avea o dezvoltare normala,spunand asta pe un ton moralizator.
Mai mult sau ma putin toate fetele sunt suparate pe prejudecata asta.
Stim toate ca prezenta fizica a unui parinte nu suplineste nicidecum rolul pe care il are acel parinte.
Inutil sa aibe un copil ambii parinti acasa daca unul dintre ei nu este acolo si cu sufletul.
Am auzit de n ori fraze slogan "n-are un parinte nu va fi nimic de capul lui",venite uneori din partea unor persoane la care suna de la distanta ca e ceva putred de tot in familiile lor.
Nu e nici copilul meu si nici al vostru cele ce ce va cresteti copiii fara tata,mai prejos de ceilalti copii,ca sa merite comentarii rautacioase sau "pline de moralism".
Problema devine mai spinoasa cand e vorba de a creste fara tata din cauza divortului,a abandonului de orice fel.
Copilul e privit de unele persoane de parca ar fi stigmatizat.
E durerea copilului bagatelizata si amplificata in acest caz.
Eu n-am fost,nu sunt si nici nu voi fi invidioasa pe cei ce reusesc sa aibe casnicii fericite pana la adanci batraneti,ba chiar am sa admir mereu aceste cupluri,dar as vrea sa nu ma aud "un copil se poate dezvolta corect doar cu ambii parinti".Asta pt ca sloganul e incomplet deoarece ii lipseste"...responsabili care sa fie alaturi de sufletul copilului".
Cate familii sunt asa in realitate?
Ar fi bine daca cei ce-l afiseaza intr-un fel sau altul sa il afiseze fara ipocrizie si in orice caz nu pt a face categorisirea aia de serie A si B.
Si Mihaela ai sa vezi ca de fapt eu sunt deacord cu ceea ce ai spus tu: adultii sunt cei ce transmit copiilor acest complex.
indiferent ca avem copii in familii inchegate sau destramate,nu trebuie sa implantam in mintea copiilor ca doar un copil ce are ambii parinti e "normal", restul...
Toti copiii au doi parinti (sunteti de-acord?),doar ca unii copii nu-i au pe amandoi aproape.
Iar limitele normalitatii si ale anormalitatii nu stiu cine se incumeta cu mana pe inima sa le poata enunta.
Ca stim cu totii ca un copil creste armonios fiind inconjurat de persoane ce-l inteleg cu dragoste,intelegere il protejeaza si-l respecta PUNCT.
Apoi ca acele persoane sunt doar mama sau doar tata si apoi bunicii unchii si verisorii e partea a doua.Important e ca toti acestia sa iubeasca acel copil.