Simt nevoia sa ma pedepsesc...
Raspunsuri - Pagina 9
Ramonika spune:
quote:
Originally posted by aquariusrpro
Inca un sfat: ia de la plafar melatonina si ia 1 pastila inainte de somn ( chiar cand te bagi "in scutece" , 1 -2 luni).
roxana, ce e melatonina asta? un somnifer? e pe baza de plante, daca zici ca se ia de la plafar? cum functioneaza? adorm brusc daca il iau?
Ramonika
si pisicile Vladutz 
Bubulina Maritza
adelamaria spune:
Buna tuturor!
Imi pare bine sa vad ca subiectul nu imi foloseste doar mie! Vreau sa stiti ca am trecut peste perioada foarte grea pe care am avut-o si datorita voua! N-as spune asta daca n-as crede-o!...Probabil ca pentru firea mea putin cinica si pentru pesimismul cronic de care sufar, gestul vostru de a ajuta o necunoscuta va ramane mult timp inexplicabil...incredibil...
Am gasit raspunsuri la intrebarile mele? Nu tocmai, dar am gasit alinare si putere in faptul ca nu sunt singura care poarta cu sine amintirea unor lucruri care ne modeleaza comportamentul...O sa spuneti ca asta e un fel de "sa moara si capra vecinului"...Nu cred ca e adevarat; doar ca ma ajuta sa stiu ca mai exista oameni care traiesc cu nelinistile lor, cu amintirile, cu spaimele lor...Am tendinta de a considera ca toata lumea e perfecta, ca toti traiesc intr-o lume ideala, fara probleme, ca doar mie nu-mi iese nimic si doar mie mi se intampla lucruri rele...pentru ca nu merit sa mi se intample ceva bun, nu sunt destul de buna, de cuminte, de harnica, de ascultatoare...Si atunci simt nevoia sa ma pedepsesc!
In urma reactiilor voastre mi-am dat seama ca ar trebui sa ma iubesc, asa imperfecta cum sunt. E singura sansa de a iesi din cercul vicios! Faptul ca mi-ati acordat din timpul vostru, ca mi-ati deschis sufletul vostru m-a facut sa ma gandesc ca poate, totusi, merit sa ma iubesc. Daca altii cred ca merit, atunci poate ca pot sa cred si eu...fara sa risc sa par ridicola...
Si ce face o persoana care se iubeste si care are incredere in deciziile ei? Are curajul de a-si indeplini dorintele...Asa ca acum sunt in ipostaza de a astepta sa vad daca sunt sau nu insarcinata!...E adevarat ca si sotul a contribuit la decizia mea; am auzit pentru prima data clar si hotarat cuvintele dupa care tanjeam:"vreau un bebe cu tine!" A fost cel mai minunat moment, va jur!
Si chiar daca nu va fi sa fie luna asta (din pacate primul test de sarcina a iesit negativ!), va fi in curand...Eu asa sper, chiar daca mai sunt mici probleme de sanatate de pus la punct!
Cu drag,
Ada
Principesa spune:
Adela, am o sugestie. Evalueaza diferentele intre primul tau mesaj si acesta. Aceste diferente reprezinta resursele tale care s-au activat in acest context. E bine sa fii constienta de ele pentru ca la nevoie sa stii pe ce te poti baza. Resursa cea mai importanta pe care consider ca s-au cladit celelalte a fost disponbilitatea de a primi suportul din partea celorlalti. Sa o folosesti oricand vei avea nevoie.
Sa ai un bebe sanatos pe care sa il iubesti la fel de mult ca pe tine si sa iti dai voie sa fii fericita!
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
ionella3003 spune:
ce frumos ai spus, principesa, "sa iti dai voie sa fii fericita"!
la fel iti urez si eu, adelamaria, un bb minunat sa ai cat mai repede!
Ionela 
si Alex
(DN 21.09.2004)
ALEX cantaretul
adelamaria spune:
Principessa, multumesc mult de incurajari!Esti o persoana deosebita si spun asta nu doar pentru ca mi-ai acordat suportul tau...Aseara cand am scris raspunsul am fost absolut uimita sa vad ca in doar cateva minute aparea si mesajul tau. Trebuie sa fiu sincera si sa recunosc: m-am simtit importanta, am simtit ca (,) contez, iar asta valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte!
Veti rade poate, dar nu am nevoie sa recitesc primul si ultimul mesaj pentru a le compara...Stiti de ce? Pentru ca eu am trait, am simtit fiecare cuvant scris acolo...Fiecare fraza e parca rupta din mine, e sapata in mine toata aceasta experienta...Stiu cat de diferit suna, realizez cat de mare e distanta intre ele...Ma surprinde doar un lucru: perioada scurta de timp in care s-a petrecut! Asta inseamna ori ca de fapt decizia mea era luata de mult, dar aveam nevoie de suport din exterior pentru a avea curajul sa o recunosc, ori ca...sunt instabila (ca sa nu zic labila)din punct de vedere afectiv (ca sa nu zic psihic!).
Principesa, scuza te rog, folosirea barbara probabil a cestor termeni!
In primul caz, m-as incadra in normal, cred; in cel de-al doilea...ar trebui sa fiu foarte atenta...
Si mai am o dilema: daca am avut nevoie de ajutorul vostru pentru a gasi puterea de a-mi recunoaste dorintele si taria de a incerca sa le implinesc, e bine; inseamna ca a fost doar un impas pe care l-am depasit agatandu-ma cu putere de mana pe care mi-ati intins-o...
Daca insa aveam nevoie de aprobare, de cineva care sa-mi confirme ca ceea ce-mi doresc e bine, corect...atunci...inseamna ca in continuare sunt mult prea slaba...Nu? E ca si cum as fi renuntat la a avea aprobarea parintilor, dar am incercat sa o obtin pe a voastra...Inlocuirea unui viciu cu alt viciu, e o dependenta. Si ca in cazul oricarei alte dependente, demontarea, renuntarea va dura. increderea in sine si in propria valoare nu se capata doar pentru ca ai luat o decizie. E un proces lung si probabil ca recaderi vor mai exista, dar vreau sa cred ca am constientizat problema si am facut un prim pas. Iar voi ati fost alaturi de mine!
Multumesc!
Ada
Principesa spune:
Da Adela, inseamna ca decizia ta era luata insa aveai nevoie de putin suport pentru a avea suficienta incredere in tine.
A fi vulnerabil, a fi slab inseamna a fi om si a-ti accepta imperfectiunea si limitarile. Toti oamenii sunt asa insa exista si unii care au invatat ca a fi vulnerabil inseamna a fi ranit pentru ca mediul lor de dezvoltare a fost deficient in a sustine si ocroti aceasta vulnerabilitate, au fost manipulati prin aceasta vulnerabilitate.
Nevoia de aprobare, de confirmare nu este un viciu. Asa se deruleaza lucrurile prin natura fiintei. Intai primim suport si oglindire din afara si apoi le introiectam si ni le oferim singuri. Asta in cazurile ideale. Dar cand mediul spre care te-ai orientat tu pana acum nu ti-a putut satisface aceste nevoi, tu ai facut cea mai buna alegere. Te-ai reorientat catre un mediu care ti-a putut oferi acest suport. Prin expunere repetata la acest mediu care te sustine si te incurajeaza tu vei putea apoi sa il dezvolti in interiorul tau si deci sa ai incredere in tine, sa te accepti si sa te iubesti. Si sa iti accepti nevoia de ceilalti si recaderile care vor fi tot mai putin adanci.
Nu este totul rezolvat pentru ca mai trebuie cladit si recladit dar totul se intampla printr-o prima si cea mai importanta decizie pe care tu ai luat-o. Acesta este principiul ordonator: tu esti valoroasa.
Fiecare om este un inger cu o singura aripa si numai imbratisandu-ne unul pe altul putem zbura
Donia spune:
Adela, m-am bucurat ca ne-ai mai scris despre tine, dar si mai tare ma bucur sa vad ca ai luat o decizie care te face fericita, ca ai tinut cont de dorintele tale in primul rand. E drept, avem datorii si fata de familiile noastre, dar in primul rand suntem datori fata de noi insine. Caci daca noi nu avem multumire si implinire sufleteasca, de unde sa gasim resurse sa fim alaturi de cei din jur?
quote:
doar ca ma ajuta sa stiu ca mai exista oameni care traiesc cu nelinistile lor, cu amintirile, cu spaimele lor...Am tendinta de a considera ca toata lumea e perfecta, ca toti traiesc intr-o lume ideala, fara probleme, ca doar mie nu-mi iese nimic si doar mie mi se intampla lucruri rele
Cuvintele tale de mai sus mi-au amintit o descoperire pe care am facut-o dupa ce a murit mama. Mergeam intr-o zi pe strada, cu gandurile mele triste, pentru ca brusc sa fiu constienta ca oamenii pe langa care trec poate au fiecare un necaz, poate au inima indoliata, poate au alte suparari, dar continua sa mearga, sa se miste, sa isi vada de treburi, de viata... nu din nepasare, ci pentru ca oamenii sunt niste fiinte atat de minunate si de puternice! Am simtit atunci ca sunt inrudita cu fiecare om care a cazut si s-a ridicat, chiar daca inca schioapata. Aparent treceam pe langa o multime indiferenta, dar am stiut atunci ca fiecare are o poveste, ca ascunde o durere, dar continua sa functioneze, isi continua mersul... tare frumosi mi se par de atunci oamenii!
Si sa nu-ti fie rusine sa ceri ajutor, sa nu te simti complexata din cauza asta. Sa ceri ajutor, sa poti sa spui "Iarta-ma", mie mi se par niste lucruri minunate, cand accepti de fapt ca esti un om si nu o masinarie programata sa functioneze perfect. Sa ceri ajutor cu seninatate mi se pare o noua dovada de ingaduinta fata de tine insati.
Si nici slaba nu esti. Nimeni nu-ti duce povara in locul tau. Da, poate uneori ai nevoie de o incurajare, poate cineva te impinge sau te trage cateodata (ca pe noi toti, de altfel), dar nimeni nu rezolva problemele in locul tau. Poti sa ai parte de mii de sfaturi (bune sau rele) sau de incurajari, dar decizia de a le folosi ramane a ta. Tu spui ca ai primit multe incurajari de pe forum, dar in final tot tu ai fost cea care a analizat si a decis ce foloseste din ceea ce a primit. Cred ca incurajarile exterioare trezesc in oameni resurse interioare existente, dar latente, ca niste luminite care palpaie si au nevoie de ceva mai mult oxigen ca sa se inflacareze. Resursele astea le-ai avut in tine, tu ai lasat oxigenul sa inteteasca flacara. Deci in concluzie nu esti slaba, ci ai avut un moment de slabiciune. Mai multa ingaduinta cu tine insati, da?
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L. Blaga)
ovidiu bufnila spune:
Buna seara Adela.
In primul rand aici nu e vorba despre o culpa a ta. Nu ai nici o vina. In al doilea rand, esti intr-adevar meticuloasa? Daca da, poti rezolva acesta ipostaza care poate deveni un defect. In al treilea rand, spune-mi, daca vrei, ce inaltime ai?
quote:
Initial creeata de adelamaria
Buna...
Ma tot intreb de o saptamana daca sa scriu sau nu despre ceea ce simt, despre ce mi se intampla...Culmea! Nu am incredere ca asta va rezolva ceva...Nu vreau sa supar pe nimeni, doar ca sunt mai cinica de felul meu...Nu cred in povesti, in rezolvari frumoase, in finaluri fericite...as putea spune ca sunt destul de pesimista...iar esecul nu ma motiveaza, dimpotriva, daca dau gres cu ceva, nu voi mai incerca a doua oara...Stiu ca nu e bine...Iar ce e si mai rau e ca simt nevoia sa ma pedepsesc...
Stiu asta de mult. Am destula intuitie, destula educatie si destula inteligenta ca sa-mi dau seama ca nu e bine, nu e normal. Vreau ca totul sa-mi iasa perfect, din prima, iar daca nu...nu mi-e bine! Nu, nu ma tai cu lama si nici nu ma ard cu tigara...Desi uneori mi-a trecut prin cap. Dar sunt prea lasa. Mi-e teama de suferinta fizica...Dar sunt atatea moduri in care ma pot auto-pedepsi...
Am trecut si prin faza cu regimuri drastice, imi impun adesesa sa fac lucruri care nu-mi plac...de cele mai multe ori dupa ce ajung eu la concluzia ca nu merit nimic mai bun...Si imi dau seama ca nu e normal! Dar nu ma pot opri. Desigur ca nu reusesc decat sa ma simt si mai rau pe urma...e un cerc vicios...
Am fost copilul perfect (sau asa spuneau cunoscutii familiei mele), am facut intotdeauna totul in ordinea cuvenita, sunt o fire pasnica, obedienta si conservatoare...Toata lumea imi spunea ca daca o tin tot asa, o sa am un viitor superb, minunat, o viata frumoasa...Toata copilaria am asteptat sa cresc, sa ajung la viata aia frumoasa! Naiva...
Mi-am impus o multime de limitari, am facut eforturi cu gandul la viitorul meu luminos...si toti s-au obisnuit cu mine asa...Nu stiau ca as putea fi si altfel...
Si acum? Am crescut, am o viata linistita, poate mai buna decat a multora, relativ confortabila...Dar in nici un caz ceea ce speram...
Sa ajungi la 27 de ani si sa nu-ti permiti sa faci un copil...Ma chinui de 1 an de zile sa iau decizia asta...Nu e vorba ca sunt nehotarata...Mi se pare ca nu am ce sa-i ofer...Sa nu ma luati cu "ofera-i dragostea ta"...Am crescut prea mult ca sa mai cred in asta...
Care e punctul final? Am ajuns la concluzia ca eu sunt de vina! Ca nu stiu sa fac destul, sa lupt destul, ca nu sunt destul de inteligenta, de harnica, de buna...ca nu pot sa fac mai mult...Nu pot sa cred ca cei din jur m-au mintit...Ca asta e viata...Se poate mai mult, doar ca...nu pot eu! Eu sunt vinovata! Si atunci? Simt nevoia sa ma pedepsesc...Am facut ceva ce nu as fi crezut: am incepupt sa fumez. Desi mi se face rau, desi nu-mi place. Stiu sigur ca atata vreme cat voi fuma, nu voi face un copil...Ma pedepsesc...Nu merit altceva...
Si mi-e teama ce va urma...Tatal meu a baut toata viata lui...pana acum 2 ani...Am avut tentative de suicid in familie...Si uneori ma gandesc...
Am inca destula luciditate cat sa imi dau seama ca nu mi-e bine...Probabil o mica depresie, probabil si din cauza toamnei. Iau vitamine, socializez (impotriva vointei mele uneori...)...incerc...
Dar de fiecare data cand cad, parca ma duc tot mai jos...
Probabil ca nu voi rezolva nimic cu acest mesaj. E oricum prea lung ca sa merite citit, incalca toate regulile "economiei de piata"
Uite, am pus un zambet ca sa-l mai cosmetizez...Nu conteaza...E doar o alta metoda de a ma pedepsi: recunosc in fata tuturor cat de neputincioasa si slaba sunt...Urasca chestia asta, dar am facut-o!
Inmultirea fiintelor la nesfârsit tine de o economie a viului dar si de filozofia textului, fictionalul fiind constructul fundamental.