Mi-e dor de TATA!!!
Raspunsuri - Pagina 4
sinzi_ana spune:
Theiuta si eu simt la fel (daca conteaza ca eu mi-am pierdut mama si nu tatal...)
Ma consolez cu ideea ca e intr-un loc mai bun si e fericita, si inca ma urmareste si se bucura odata cu mine de realizarile noastre...si isi vede nepotul...
Sunt atat de multi ani de cand s-a dus incat nici nu imi mai aduc aminte chipul ei bine...poate doar vocea...
Cum va aduceti voi aminte?
"O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează așa cum trebuie. ."
Sinzi 
si David
David pe tractoras
EmmaT spune:
Amintiri... uneori stau si ma intreb ce cuvant este acesta...eu crescand de mica (2 saptamani ) cu bunici nu am petrecut foarte mult timp cu parinti....si cu tata am foarte putine amintiri... inca nu am uitat cum mergeam la sfarsit de saptamana la piata...la plimbare...cum vorbeam noi..dar peste ani tare imi este frica ca nu imi voi aminti nimic
Acum incerc sa imi petrec cat mai mult timp alaturi de persoanele dragi...de mama care stiu ce boala grava are si de bunici...dar nu vreau sa ma gandesc la zilele...acelea...
Emma
mihuletu spune:
quote:
Originally posted by sinzi_ana
Cum va aduceti voi aminte?
"O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează așa cum trebuie. ."
Sinzi
David pe tractoras
nu-mi aduc aminte. nu-mi permit. am pierdut multe persoane (din fericire nu parintii, nu inca) dar cei mai dragi mi-au fost bunicii. primul a fost bunicul. bunicul era o persoana antologica, multi l-ar fi luat de personaj principal pentru romane realiste, traia bine ancorat in realitate si-si exprima nemultumirile vizavi de viata cotidiana cu injuraturi foarte pitoresti, dar pentru nepoti avea coltul de... refugiu, povestirile lui din razboi, datorita lui razboiul pentru mine nu era un prilej de teroare ci unul de vitejie si veselie, zugravea atat de bine caracterul romanului (sau poate al moldoveanului)... ce iz aveau povestirile lui. am simtit atunci, cand Doamne-Doamne l-a luat, ca s-a sfarsit vremea povestilor, ca povestile au murit. apoi a plecat bunica, sotia bunicului. bunica era un personaj de-al bunicului, la persoana feminina, puternica si alaturi de tine la nevoie, umila si ascunsa cand nu aveai nevoie de ea... n-am putut sa-mi iau ramas bun de la ea pentru ca m-am simtit vinovata ca nu o mai vizitasem de un an si jumatate si pentru ca stiam ca ea si-a asteptat tot timpul nepotii pe care i-a crescut, ce sentiment imens de vina am avut si am... ma gandesc doar ca ma vede de sus ce nepoata am ajuns... a treia bunica, bunica sotului, o femeie extraordinara de care nu pot sa povestesc ca ma ineaca plansul.
ma consolez cu gandul ca sunt intr-o lume mai buna, am senzatia ca sunt tot timpul alturi de mine si vad tot ce fac si ma protejeaza, iar experienta de viata imi spune ca probabil as fi putut face mai mult pentru ei, as fi putut fi mai mult alaturi de ei as fi putut... insa cine si-ar fi putut inchipui ca ei n-or sa mai fie alaturi de noi aici, in lumea fizica, pentru totdeauna (sau viata noastra, totuna)???
oana cretu spune:
Fetelor, va citesc subiectul si plang de durere pentru voi...Eu nu mi-am vazut parintii de 4 ani jumate si mi se rupe sufletul de dor, si, desi sunt tineri, mi-e frica...Va imbratisez pe toate!
Oana si Seb 
(10.01.2005)
"Si maine mai este o zi..."
devylla spune:
Amintiri....sunt cateva si am impresia ca se estompeaza cu trecerea anilor!Dar doar amintirile mi-am ramas si incerc sa le pastrez cat mai bine in memorie ca sa nu il uit!Am poza lui...ca sa nu ii uit chipul.
Fetelor zilele astea m-am gandit asa de mult la el si atat de mult mi-as dori sa il vizez....chiar am inceput sa ii vorbesc....cu gandul ca poate ma aude!!!
Sabina
ange spune:
ma omoriiiiiiiiiiiiiiiiiiii....
cum de am dat tocmai astazi peste subiectul asta?!?!?!
astazi tatal meu face exact 11 ani de cand nu mai este printre noi
te inteleg perfect.
ange,mamica de 2 ori
rodicaosoian spune:
si eu te inteleg ce simnti
si miemi-a murit tata in 2000 si eu regret foarte mult ca nu a mai stat printre noi ca sa apuce sa si vada si nepotii de la mine,ca eu eram sufletul lui,dar mai rau este ca acum in ianuarie a murit mama si nu am vazuto de 5 ani va imaginati ce dor am eu pentru ea?si cu ce dor a murit ea?ca imi zicea ca o arede inima de dorul meu
si si eu imi doresc asa de mult sa ii visez,odata am visato pe mama dar culmea este ca niciodata nu pot sa ma apropi de ea,tot timpul santem la distanta ,o vad stiu ca acoo este mama dar nu reusesc sa ajung la ea ce o fi asta oare????????asa de mult mi-as dorii sa o mangai sa o strang in brata si sai spun ca o iubesc,sau cel pitin sa o ating,ma opresc aici ca deja nu mai pot scrie
olguttza spune:
V-am citit si ... simt ca mi-e sufletul greu daca nu va povestesc...
La sfarsitul lui ianuarie 2003 tatal meu a fost diagnosticat cu cancer de colon ultima faza...fara sa fi avut nici un simptom pana atunci. Era cardiac (cu 3 infarcturi la activ) si numai la cancer nu s-ar fi putut gandi cineva. Stiam cu totii, inclusiv el, ca nu va mai trece mult, dar tot speram... Pe 27 noiembrie 2003 s-a stins...La 59 de ani. Ca eu (ca multe dintre voi) am suferit un soc si-am stat in tratament psihiatric aproape 3 luni, nu cred ca mai e cazul sa insist. Ca mi-e dor nebun de el, nu va explic. Ce-mi aduc aminte despre tata? Ca era un om painea lui Dumnezeu, ca era (excesiv de) tolerant, dar sa te fi ferit din calea lui cand i se umplea paharul, ca era vai si-amar. Toata viata mi-am dorit sa nu-mi gasesc un barbat cu un asemenea temperament. Pe de alta parte, eu fiind cea mai mica dintre cele doua fiice, eram sufletul lui; adica, orice pana la "aia mica"...lucrul asta a continuat si cand trecusem de 20 de ani. Vreau sa va povestesc insa ceva adiacent: in saptamana in care am aflat ca tata e bolnav, cu 4 zile inainte, l-am cunoscut pe sotul meu; la momentul ala nici prin cap nu-mi trecea una ca asta, evident. Relatia a evoluat, eu faceam, oarecum, naveta (nefiind bucuresteanca) intre tata si el. In anul ala, de Paste, mi-am luat "prietenul" si l-am dus la ai mei; era primul barbat pe care il duceam acasa (desi avusesem o relatie anterioara de 7 ani, pe care ai mei n-o acceptasera niciodata), dar nu neaparat cu vreun gand serios, ci mai mult pentru ca voiam sa fiu cu toti pe care ii stiam si-i simteam ai mei langa mine. Atunci, tata, slabit fiind, s-a rusinat...ca vine cineva la el si-l gaseste bolnav, in pat... Incepand de-atunci, nu m-am mai dus niciodata singura la parinti, ci doar cu "prietenul" meu. Daca nu-l vedea, tata ma intreba de el...ziceai ca e copilul lui. Nu intreba atat de sora'mea, cat de el...Pe la sfarsitul verii, cam cu doua-trei luni inainte sa moara, tata m-a rugat sa ma casatoresc...ca el nu vrea sa moara pana nu ma vede "maritata cu baiatul asta!" Tineam mult la el, e adevarat, simteam ca mi-am gasit jumatatea, dar nu-mi statea gandul la asa ceva, mai ales in momentele-alea. La un moment dat, pentru ca tata tot insista, chiar ne pusesem problema sa facem macar cununia civila... Pe tata il framanta mai mult faptul ca sora'mii ii facuse el nunta, cu mai bine de 10 ani in urma, o vazuse pe picioarele ei, isi crescuse nepotul..."Aia mica" insa ramanea "pe drumuri"... Evident ca-n perioada aia nimanui nu-i ardea de vreo cununie...iar tata a murit suparat. A murit cu off-ul ca nu a vazut-o "la casa ei pe aia mica". Poate ca nu vi se pare nimic iesit din comun...Dar sa va spun ca pe sotul meu il cheama ca pe tata (Cristian), ca era dispus sa renunte la numele lui pentru a-l prelua pe al meu (ceea ce ar fi fost, din punctul meu de vedere, morbid de-a dreptul si nici n-am vrut s-aud), ca este nascut in aceeasi zodie cu tata (Taur), ca seamana (chiar si fizic un pic) cu tata la caracter ca doua picaturi de apa, ca l-am cunoscut chiar in perioada cand am aflat ca tata e bolnav si ca, mai presus de toate, ma iubeste cu aceeasi patima si disperare cu care m-a iubit tata.... Eu am simtit ca este ca o predare de stafeta...Stafeta fiind eu...
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
http://pg.photos.yahoo.com/ph/olguttza/my_photos
Daca ar fi sa am doua vieti, as trai o singura data.