Aveti sentimente de vinovatie?

...Si daca da, ce faceti?
Uite eu, cred ca prin "buna" mea educatie, mereu am avut cate un mic sentiment de vinovatie. Stiti cum e, la inceput parintii iti interzic ba una ba alta, si pt ca tu, ca orice om, ai curiozitati, treci peste interdictii, si te simti vinovat...Se continua in scoala, in societate, si uneori ajungi sa fii mereu in autoaparare, de teama ca ai fi putut cumva sa gresesti ceva. Poate se impleteste si cu dorinta noastra de perfectiune, poate e si un pic de orgoliu la mijloc, si asa ajungi sa te simti mereu vinovat. Uneori fara nici un motiv serios!
La ce voiam sa ajung?
De peste un an stau acasa. Nu pentru ca asa vreau, ci pentru ca nu am gasit inca ceva aici. Sotul lucreaza. Nu am nici o problema din partea lui, ma ajuta in toate eforturile mele, dar, dupa ce multi ani, am lucrat si am sustinut, sau chiar intretinut familia, am devenit cea "neajutorata". Nu ma simt prea bine in rolul asta, desi recunosc ca ma bucur sa am si eu acum ceva timp pentru mine. Culmea e ca de multe ori, cand as putea sa ma rasfat, lucrez, ori in casa, ori la calculator cate ceva, ca sa nu ma simt vinovata ca am pierdut timpul. Si mi-e ciuda seara ca iar a trecut ziua prea repede.
Simtiti si voi uneori asta? Ce faceti ca sa va treaca?

didita spune:

Pe mine a reusit soacra sa ma faca sa ma simt vinovata. Si eu stau acasa cu copii si ma ocup aproape singura de toate (cu exceptia mesei de seara pe care o prepara sotul). Ma scol in fiecare zi la 6 jum si ma culc dupa 11, 12. Daca vreau sa fac ceva pt mine nu pot inainte de 10 seara cel mai devreme...
In conditiile astea, duminica dimineata daca ma scol mai tarziu decat sotul (adica pe la 8) ma simt vinovata ca a trebuit sa se scoale el sa faca lapticul la copii. In plus ma revolta faptul ca ma simt vinovata pt ca logic consider ca nu am motive si uite asa nu apuc sa profit nici macar de ora aia de somn!

Ina Stan spune:

Oare daca eram acasa in RO, ar fi fost mai putin neplacuta situatia, in sensul ca poate sotul ar fi fost mai relaxat ca singur sustinator, sau dimpotriva aici am o "scuza" ca nu lucrez inca?

cornelia_laura spune:

Si eu ma simt aproape zilnic vinovata de ceva, si asta inca de cand eram copil. La inceput ma simteam vinovata fata de parinti cand nu eram intocmai cum vroiau ei. Apoi m-am simtit vinovata ca sunt bolnavi si nu-i pot ajuta(de fapt este un acut sentiment de responsabilitate).In momentul de fata ma simt vinovata fata de sotul meu cand nu ma pot trezi noaptea si se duce el la cel mic. A doua zi merge la servici si de`, eu stau acasa si ma "relaxez" cu un baietel de 8 luni care este ca "argintul viu" si-l astept cu masa si toate treburile facute.Uneori ma simt vinovata fata de cel mic pentru ca sunt momente cand nu mai pot sa_i fac fata si-mi vine sa plec si sa_L las sa planga( nu sunt o mama denaturata, cred ca si voi aveti momente cand simtiti asta!)Ma intreb daca vreodata dispare acest sentiment frustrant si obositor?!

CORNELIA_LAURA

gabdyd spune:

Ina, nu cred ca ar fi fost alta situatia in Romania, poate mai rau pentru ca macar acolo probabil sotul castiga suficient pentru intreaga familie ceea ce aici ar fi mult mai greu.
Si eu am foarte des sentimente de vinovatie.
Se datoreaza in mare parte educatiei pe care am primit-o, faptului ca trebuie sa alerg intre doua, trei servicii ca sa reusesc sa castig pentru un trai decent, pentru a acoperi toate nevoile casei, care, parca cresc in rand cu veniturile.
Ma simt vinovata ca nu reusesc sa petrec suficient timp cu fiica mea, ca astept sa stea altcineva cu ea pentru ca eu sa pot lucra niste lucruri care uneori imi provoaca greata dar pe care sunt obligata sa le fac pentru ca altfel nu am mai avea putinul comfort financiar pe care il avem, ma simt vinovata ca nu am putut face mai mult, ca nu pot ajuta pe nimeni cum as vrea, ca nu pot atinge acele puncte in cariera pe care as vrea sa le ating, si culmea, asta nu se intampla decat in Romania, ma simt vinovata ca nu am suficiente pile pentru a reusi tot ce as vrea.
Cred ca mai este ceva, cred ca trebuie sa ne uitam adanc in noi si sa recunoastem ca putem mai mult, sa stim exact cat valoram, sa lasam orice complex deoparte, sa facem ceva, sa actionam. Sa nu mai existe in noi nici un dram de superficialitate sau de comoditate.
Stiu ca vointa are un rol esential, eu chiar cred in zicala: daca vrei poti, numai ca sunt mult prea multe lucruri care ma fac sa nu pot, si de fapt, sa uit ca vreau.
Deci trebuie sa nu uitam vointa, increderea in noi, este singura care ne poate ajuta.
Daca vrei sa fii invingatoare, trebuie sa te porti ca o invingatoare.
Diana

cde

miau-miau spune:

Eu ma simt vinovata doar fata de copilul meu, ca nu fac totul perfect, mereu exista ceva ce putea fi facut mai bine. Atit! Ma infurie situatiile in care altcineva incearca sa ma faca sa ma simt vinovata. Nu ca nu le-as gresi cu nimic altora, dar nu intr-atit incit sa ma simt vinovata.

energy spune:

quote:

---

Originally posted by miau-miau

Ma infurie situatiile in care altcineva incearca sa ma faca sa ma simt vinovata.

---

si eu clocotesc din plin in asemenea momente. Doar nu suntem roboti! nu exista mama perfecta, ce v-a apucat?? de ce sa complexam copilul cu "perfectiunea noastra" si sa nu-l facem sa inteleaga ca si noi suntem umani??? copilul ar trebui sa stie ca si mama poate fi nervoasa, ca si mama nu se simte bine intr-o zi, ca tata e mai obosit joia, ca "ästia doi care topaie ca apucatii in sufragerie pe muzica" sunt parintii lui......poate gresesc, asta si urmaresc - greseli si imperfectiune, VINOVATIE
dar o viata am si vreau s-o traiesc cum imi dicteaza constiinta, nu cum ar vrea altii sa fiu (soacra, vecinii si restul lumii)

asa ca, Ina draga mea, rasfata-te linistita, cui nu-i place transmite-i un "calduros mesaj" si gata.

"Copiii au mai multa nevoie de modele decat de critici"
nechezol

Ina Stan spune:

N-as vrea sa credeti cumva ca-s un robotel care mereu cauta ceva de facut, si toata ziua lustruieste prin casa! Nici pe departe! Tot ce mi-a trecut prin cap(desigur cu unele limite ) am facut, cam asa cum spui tu draga Energy, bucurandu-ma pe cat posibil de viata. Cred insa ca acum, si aici, au iesit la iveala limitele mele, pe care acasa nu le-am vazut, sau nu le-am avut. Am probabil acum mai mult timp sa gandesc si sa vad unde gresesc, am poate si varsta la care ma uit mai mult in urma decat inainte...desi stiu foarte bine ca solutia e cea data de tine gabdyd.
Pe de alta parte ma bucur ca in sfarsit am timp sa si gandesc, nu numai sa stau... Stiti bancul?
Iar sentimentele astea nu mi le induce nimeni, cred ca erau acolo la pastrare, si acasa fiind mai activa, au stat ascunse! Acum ies, si-mi dau cu tifla. In Ro nu ma laudam veci cu problemele rezolvate decat doar in vreun duel cu sotiorul. Aici sa ma laud cu orice mica realizare, parca as fi copilul care face primii pasi. Incercare de autoincurajare? Nevoia de recunoastere?
Senzatia de nesiguranta uneori, lipsa de prieteni aici, poate ca au si ele rolul lor in mica mea ecuatie.
Probabil ca n-am stiut niciodata pana acum ca nu tu controlezi viata, ci viata te controleaza pe tine, sau cel putin asa-mi pare mie acum...Si poate pentru lectia asta m-a adus Cel de sus aici.
Multumesc mult de raspunsuri si sfaturi, ca doar aici e Cabinetul de Psihanaliza cum spunea "tata lui Toma".
pe toate.

Donia spune:

quote:

---

Originally posted by Ina Stan
Aici sa ma laud cu orice mica realizare, parca as fi copilul care face primii pasi. Incercare de autoincurajare? Nevoia de recunoastere?

---

Ma regasesc in cuvintele tale... si parca nu ma prea bucur.
Ba chiar ma intristez. De fapt intreaga situatie e foarte asemanatoare. Singura consolare e sa vad ca mai exista cineva care isi pune aceasta problema. Singura deosebire e ca nu ma simt vinovata, dar e drept ca inca mai am timp.
Chiar imi aduc aminte cum m-am mandrit cand am fost prima oara cu autobuzul aici, cand am platit cu banii locali, cand am folosit cardul la cumparaturi... intr-un fel chiar asa si e, suntem ca niste copii care fac primii pasi intr-o viata complet noua.
Le mai spuneam si celor de acasa ca ma simt ca un bebelus, noroc ca in primele zile m-au purtat in brate niste prieteni. Si am impresia ca sotul, care lucreaza, a crescut ca Fat-Frumos, intr-un an cat altii in trei, iar eu parca merg inca de-a busilea.
Ce zici, Ina, poate ar trebui sa facem un club al copiilor care s-au renascut intr-o tara noua si sa ne mandrim cu primii dinti, cu primii pasi, cu iesitul din Pampers?

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L. Blaga)

Ina Stan spune:

Adevarul e ca noi am vrut-o! Deci suportam consecintele! Oricum, nu-s o fire depresiva, si sper sa nu devin, sunt doar realista si poate uneori prea obiectiva cu mine insami. De aici si felul in care-mi analizez "realizarile". Si ma mira ca acum ma uit in jur ca un copil de dupa poala mamei. Poate ca si inceputul asta are ceva frumos in fond! Senzatiile astea nu le-as fi avut niciodata in Ro, pentru ca acolo am invatat totul treptat si toate au devenit firesti fara sa ne punem nici un fel de intrebari.
Suflet de copil...o melodie frumoasa cantata de Anda Calugareanu. Aici am simtit din nou aproape copilaria, pentru ca am experimentat din nou!
Ma inscriu in Club Donia!

conchita spune:

ma inscriu si eu in clubul Doniei :)
cred ca din frica apare sentimentul de vinovatie. si cum frica se asociaza oricarui plonjeu in necunoscut...frica de a nu face fata asteptarilor personale si ale celorlalti, poate...