trist, sarbatori fara cei care au...plecat
Acum 2 ani, tatal meu mai traia...medicul ii daduse doar 2 luni-2 luni jumate de trait, in iunie 2002 cand am aflat ca are cancer si ca nu se poate face nimic, nimic. Nici operatie, nici chimioterapie, care l-ar fi chiniut in zadar.
Pe 23 decembrie 2002 s-a internat in spital, dr. a zis ca e mai bine asa, ca nu mai are mult....nu puteam crede, a mers pe picioarele lui desi era foarte slabit. Eu nu eram langa el, stam in alta localitate...
De Craciun am fost la ai mei, l-am vizitat in spital, era slabit dar spera ca va fi bine, ca e in spital si se va face bine. Spera sa petreaca Revelionul acasa. Mama l-a intrebat pe dr cum e mai bine, el a incurajat-o sa-l lase acolo, ca va fi mai bine pentru el, ca va trece mai usor.
In 3 ianuarie la ora 22 m-a sunat mama ca e la spital, ca au sunat-o asistentele sa mearga la tata ca a cazut de 2 ori vrand sa mearga la baie, ca e rau si sa stea cu el. Ne-am urcat in masina si am ajuns si eu pe la 23.30 acolo...plang acum cand imi aduc aminte de acele momente...nu va povestesc mai mult decat ca a mai trait 24 de ore, am fost langa el cand s-a dus, l-am tinut de mana...a fost constient pana in ultima clipa si i-au curs lacrimile cand a suflat pentru ultima oara...stia ca se duce...
E trit, foarte trist cand pentru noi sarbatorile de Craciun vor fi de acum inainte aduceri aminte despre 2002 cand tata mai traia...
Imi e greu sa vorbesc cu cineva despre asta, pentru ca incep sa plang...acum plang dar nu ma vede nimeni, asa ca mi-a fost usor sa va povestesc voua toate astea...simteam nevoia...
Fetita cea mare intreaba uneori de el, imi spune ca ii e dor de el...iar eu nu pot sa-i raspund decat ca si mie imi e dor de el...si-mi dau lacrimile....
Cea mica era un samburel mic, in burtica, nici eu nu stiam inca de existenta ei, iar tata n-a mai trait sa afle...
Mihaela, Diana(22 nov 1996) siSilvia(10 sept 2003)
poze1 ; poze2 ; poze3
proaspete cu Silvia
bebelusi august-septembrie 2003
Raspunsuri
padi spune:
Mihaela, imi pare rau. Asa cum ti-am mai spus, si eu am pierdut anul acesta doua persoane dragi: bunica si bunicul meu. Stiu, nu doare ca si piederea unui parinte, dar doare... Sunt si eu trista, dar tot sper ca de acolo de unde sunt ei acum ne privesc si nu cred ca ar vrea sa fim tristi. Nu stiu ce sa zic. Sper sa avem puterea sa zambim de Sarbatori si sa ne aducem aminte de clipele frumoase pe care le-am petrecut impreuna.
Adriana
http://community.webshots.com/user/padi_badi
Danna spune:
Mihaela, te inteleg foarte bine pentru ca si eu am trecut prin ce treci tu. In 2000, pe 2 ianuarie, m-a sunat mama ca tatalui meu i s-a facut rau, a cazut ca secerat dintr-o data. L-am internat de urgenta, dupa ce i s-au facut toate investigatiile necesare, medicii au hotarat ca trebuie operat de urgenta. Dupa operatie am aflat ca a avut o tumoare de dimensiunile unei mingii de handbal pe mezenter si intestinul subtire.
Un an si patru luni, urmand tratament radioterapeutic si chimioterapeutic s-a simtit foarte bine, apoi boala a recidivat, cu toate ca medicii ne dadusera speranta ca daca nu au aparut recidivele, era putin probabil sa mai apara. S-a operat a doua oara, in aprilie 2002, iar in august, tumorile deja aparusera, formand si metastaze pe ficat.
Atunci mi s-a spus ca nu mai este nimic de facut. Tata a plecat de langa noi pe 2 noiembrie 2002, a fost tot timpul constient si isi dorea cu inversunare sa traiasca. Se uita in ochii mei, eu nu stiam cum sa nu plang in fata lui, si imi spunea ca el nu moare, ca el mai are multe de facut si e prea devreme sa plece.
Craciunul anului 2002 a fost trist pentru mine si ai mei. Ne lipsea mai mult ca oricand, totul ne aducea aminte de tata.
Nici acum nu ne este usor, mai ales ca pe 27 decembrie era ziua lui onomastica – Sf. Stefan.
Tata era un om vesel, nu-i placea sa ne vada tristi, daramite plangand. De fiecare data ma gandesc ca el este acolo sus printer ingeri, ne vede si vegheaza asupra noastra si parca imi este un pic mai bine.
Podeanu spune:
Am invatat sa uit,daca se poate numi uitare. Plinsul nu mai ajuta la nimic,ramin doar amintirile.
Dar ce faci atunci cind incepi sa uiti si amintirile?
La inceput faceam si eu ca tine Mihaela,la fiecare Craciun si 12 noaptea de Anul Nou plingeam si ma gindeam ca a mai trecut un an fara ea,fara ei.
Mama mea a murit exact cind eu aveam 19 ani,chiar pe 29 nov 1989,inainte de Revolutie.
Plingeam si imi parea asa rau ca nu a mai apucat sa vada si ea schimbarile. Plingeam cind ii miroseam lucrurile,plingeam ca nu mai avea cine sa ma intrebe dupa examene ce am facut,si sa se bucure alaturi de mine.
Peste fix 5 ani se stingea din viata si unica mea sora.Avea numai 29 ani si un copilas de 3 ani.Atunci am urlat de durere. Aveam deja in burta copilasii mei si ea, ele nu aveau sa-i vada niciodata.
M-am intrebat atunci de ce e viata asa de nedreapta?
Cred ca si faptul ca ii amintim ne face sa simtim ca sunt alaturi de noi si nu i-am uitat.
Dumnezeu sa-i odihneasca acolo unde or fii.
Dana si gemenii
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_cat.asp?numeX=Podeanu
isabela spune:
Si pentru mine Craciunul nu mai este la fel fara mama mea. In fiecare an, atunci cand impodobesc bradul,ma gandesc la ea. Iubea tare mult aceasta frumoasa sarbatoare.
Ma gandesc in fiecare an,la ei ,la cei care nu mai sunt langa mine,dar care mereu vor fi in sufletul meu.
craluca spune:
mihaelas, dupa cum stii, pentru mine in mod cert Craciunul acesta nu va fi ca celelalte; bunica mea, cea careia ii spuneam "mama" si care m-a crescut de cand aveam 3 zile, a plecat dintre noi de curand ... nu pot si nu vreau inca sa accept ideea ca nu o voi mai vedea niciodata! este atat de greu incat cuvintele nici nu-si au rostul;
cand aveam numai 14 ani, mi-am pierdut tatal intr-un cumplit accident de masina; au urmat ani grei in care am simtit ca-mi pierdusem cel mai bun prieten ... si mi-a fost foarte greu si mi-a luat mult timp sa ma regasesc si sa dau un nou sens vietii mele; tot ceea ce facusem inainte era pentru el, ca sa stiu ca este mandru de mine, stiam ca apreciaza orice lucru bun sau rau pe care-l faceam ...
nu stiu ce sa spun, este greu, este foarte greu ...
Mama Raluca, baiat Alex si copilita Ioana
http://community.webshots.com/user/craluca100
Llaura spune:
Mai bine nu faceati subiectul asta...si eu am ascultat slujba de inmormantare, o data pentru fratele meu si o data pentru tata. In slujba de inmormantare spune sa rupem legaturile, si tot timpul imi repet asta, chiar si cand dupa totusi ani de zile si mii de kilometri imi suna vocea tatei in urechi ca azi-noapte, pentru ca daca nu mi-as repeta, as urla; si uneori urlu. Nu sunt practicanta si merg la biserica textual din an in pasti; ma duc cateodata sa aprind o lumanare, sa fac o slujba de pomenire si din masa de Pasti si de Craciun dau o farfurie de mancare cuiva care vrea s-o primeasca din inima sau care chiar are nevoie; pe mine ma alina; altfel, exista rani care nu se vor vindeca niciodata.
alinuta spune:
Ca in fiecare an cind impodobim bradul imi aduc aminte de copilarie, de mirosul de mincare asa de buna, cozonac cald tocmai scos din cuptor, colindele copiilor si fericirea noastra si a tatei ca vine Mos Craciun.
Acum e iarasi vremea bradului, dar nu mai miroase a cozonac, colinde se aud doar pe cd, iar tata nu mai este. A ramas doar amintirea lui, iubirea pentru el si o imensa durere.
Ochii mari si plini de atita fericire ai micutei mele ma fac sa traiesc din nou, ma fac sa rid din nou si sa simt iarasi bucuria Craciunului!
Mi-e dor de tine tata, mi-e dor de brazii din copilarie si de Craciunul de-acasa!
Alina si Alexandra
carina spune:
E f greu sa iti pierzi oameni dragi, dar mai sfasietor sa ii pierzi inainte de sarbatori mari. Bunicul meu (pe care l-am iubit tare de tot si care m-a crescut), a murit acum 5 ani in noapte de Inviere. Si a fost greu.
Ieri, cu cateva zile inainte de Craciun, am inmormantat un foarte bun prieten, nasul nostru de casatorie si nasul de botez al Carinei. E asa de greu pentru noi, si nici nu ma pot gandi ce-i in mintea baietelului lui (are doar 12 ani, el avea 42).
Anda si printesuca Carina (2 ani)
http://community.webshots.com/user/andamihai
mihaela_s spune:
si pentru toata lumea!!!!
N-am vrut sa intristez pe nimeni, imi cer scuze pentru ca am facut-o, asa cum am spus a fost un mod de a-mi descarca sufletul, de a impartasi cuiva suferinta mea, tristetea mea. Va simt aproape pe toate!
Mihaela, Diana(22 nov 1996) siSilvia(10 sept 2003)
poze1 ; poze2 ; poze3
proaspete cu Silvia
bebelusi august-septembrie 2003
mamaruta spune:
Era 28 octombrie 1990 tata a intrat in coma si 's-a tinut' inca doua zile dupa care a murit. Nu putea pe 28, doar era ziua mea.
Anul acesta pe 18 septembrie aveam parastas pentru el si inainte sa plec la mama am facut un test de sarcina. Nu credeam ca poate sa fie bb, eram convinsa ca e o dereglare. Dar nu, e bb. Un bb pe care ni-l dorim de multi ani, dar care nu mai credeam ca are sa vina.
Exact cum spuneati si voi, ei sunt acolo sus si ne trimit mesaje ca sunt alaturi de noi.