Ma simt vinovata

Duminica trecuta mi-a murit catelusul. A fost total neasteptat!
A avut o infectie la ureche, se pare, pe care primul doctor nu a vazut-o, ca nu s-a uitat ca lumea, mi-a dat un tratament gresit.....3 zile mai tarziu, catelusul a murit! In aceste 3 zile am fost si la alt doctor, la urgente, si i-a schimbat tratamentul, dar, probabil, a fost prea tarziu.

Ma simt vinovata pentru ca se scarpina la urechi de ceva timp, dar am zis ca e normal, ca toti cainii se scarpina. Apoi am fost in vacanta, in Romania, si l-am lasat la niste cunoscuti (2 saptamani). cand ne-am intors, am observat ca avea rana la ureche, unde se scarpina, si de-aia l-am dus la doctor.

Imi amintesc ultimele zile, si ma simt oribil ca nu l-am tinut mai mult in brate, desi am facut-o de cateva ori.....ma simt oribil pt ca nu l-am lasat pe canapea, ca o umplea de par si trebuia mereu sa o curat.....ma simt vinovata pt ca, cu o zi inainte sa moara, m-am gandit ca a inteles Max ca nu are voie pe canapea, si se ducea la locul lui (ca sa scape de fi-miu care-l teroriza).....ma simt vinovata pt fiecare data cand l-am pedepsit ca mi-a ros pantofii si mi-a stricat sandalele.......ma simt oribil pentru fiecare data cand l-am pedepsit, pentru orice, in scurta lui viata.....ma simt oribil pt ca nu m-am putut ocupa de el cum trebuie....ca nu l-am scos la plimbari decat in ultima luna.....si tare mult ii mai placea......ma simt oribil pentru ca, poate, a murit din vina noastra.......ma simt oribil pentru ca nu i-am dat mereu iaurtul care-i placea, ......pt ca de muuuulte ori l-am lasat singur, jos, in timp ce eu imi pierdeam vremea pe la calculator.....si, in final, pentru ca nu am apucat sa-mi cer scuze pentru tot, pt ca nu am apucat sa-mi iau la revedere........

Acum mi-am mai amintit ceva.....ca am uitat sa sun la clinica unde a murit, si sa le spun ca vreau sa fie incinerat....si probabil acum e prea tarziu si l-au aruncat la un loc cu restul........

nu-mi trece.....acum nu mai am par peste tot in casa.....si ma simt vinovata....nu mai latra tocmai cand adorm si eu, din cand in cand, in timpul zilei.......nu mai stau cu stres ca poate face pipi si kk in casa, pe perele, ca de obicei......si imi pot lasa pantofii la usa, linistita.....

mi-e dor de el,....imi amintesc cum ma suparam pe sotul meu, pt ca inainte de culcare, in pat, il lua pe max langa el, si-l mangaia, si se juca cu el, iar eu nu-l lasam, pt ca nu vroiam par si in pat.......

m-am jucat cu el si cu Martijn, in fiecare zi, de cateva ori pe zi.....in ultimele zile, cand a fost bolnav, m-am asezat pe jos si l-am tinut in brate, de cateva ori pe zi.....si ce bine se simtea!

cat o sa plang? cat o sa-mi amintesc? cat timp o sa ma simt asa de urat?

nu mai pot

Ancuta & Martijn, (24.10.2003)


http://community.webshots.com/user/Busch_family

Lauraa spune:

Of,saracuta de tine...
Ancuta, in momente din astea toti ne gandim ca am fi putut face mai mult.E normal! Sunt convinsa ca a avut o viata frumoasa la voi si s-a simtit iubit de tine chiar daca nu i-ai permis orice.In definitiv nu asa se arata iubirea. El e acolo in cerul cateilor, nu mai fi suparata!

Mama de Lara Celine

spic de grau spune:

Imi pare tare rau Ancutza

Si eu sunt trista ptr ca mi-au spus ai mei ca mi s-a imbolnavit catzelusha..ieri au operat-o si au scos o punga de puroi cat o varza ..si s-ar putea sa moara si eu nu pot fi langa ea! Te inteleg ca esti trista..imi pare rau ca nu iti pot da o reteta sa nu mai fi, ca si eu sunt tare deprimata

Luminita si www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=spic%20de%20grau" target="_blank">DAVID - 11.03.2004

www.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=34758" target="_blank">Povestea nasterii lui David

"Il y a des fleurs partout, pour qui veut bien les voir" (Henri Matise)

Menna spune:

e trist ce s-a intamplat cu Max,insa amintirile cu el vor ramane vii orice ai face,caci sunt convinsa ca asa cum un om este unicat in felul lui,asa sunt si animalutele astea mici care ne supara si bucura,in acelasi timp.Ceea ce reusesc ei (catelusii) sa faca este pe undeva tragico-comic, in sensul ca te aduc de la agonie la extaz intr-o clipita, prin prisma compartamentului lor fata de persoanele ce ii ingrijesc.
Am si eu la randu-mi un catelus sau sa-i zic cateloi ,caci are deja 7 anisori.E mare,negru si obraznic cat incape.E un cockeras dragalas si alintat si tupeist peste masura. dar e al meu.Tin minte cand l-am dat la insistentele mamei mele unor cunostinte la curte si niste oameni bine voitori mi l-au shutit din curtea lor.O saptamana intreaga n-am mai fost bun a de nimic si l-am cautat in disperare si Slava Domnului l-am gasit, taman la cei care l-au furat, crezand ca e un pui si femela(el fiind mascul-prostie omeneasca -durereeeee ) si vor scoate ceva bani de pe el... in fine,din acea zi nu m-am mai gandit sa-l las la altcineva ,nici de-mi zgaraia usile (obicei de care nu s-a dezvatat nici pana in ziua de azi)
Imi amintesc in schimb cand avea doar 2 luni si s-a imbolnavit brusc,de pe o zi pe alta, nu mai manca ci doar varsa si avea scaun sangerand ... Of Doamne ,suparare mare in familie atunci,insa l-am dus la medic- dimineata la 7 ,2 ore de stat cu puiutzu la perfuzie ,seara la fel si in tot timpul acesta, cat el dormea nevinovat de cele ce i se intamplau ,dormeam cu capsorul pe el sii vorbeam siiii ... dupa 3-4 zile de tratament si terapie de grup si-a revenit.Si-ar mai fi multe altele amintiri care nu mi-ar mai lasa inima sa-l las de langa mine,dar ... stiti si voi prea bine (cei care va impartiti viata alaturi de o "obraznicatura" cu 4 picioare) care sunt acelea .
Ideea e ,ca am inceput si eu sa ma gandesc de ceva vreme, ca animalusul meu nu va avea viata vesnica si atunci am incercat sa-mi mai schimb atitudinea fata de el.Stiu ca atunci cand va pleca de langa mine, va fi (sper) fericit ca si-a petrecut-o aceasta viata cu mine.
Ce sfat as da eu celor care le pare rau ca n-au facut mai mult pt animalutzii lor?! Nu stiu daca prezenta unui alt animalus ar compensa lipsa celuilalt,insa sigur v-ar da ocazia sa oferiti mai mult decat a primit cel de dinainte lui.Orice vorba buna poate nu va reusii sa aline durerea pricinuita de lipsa puiului vostru,dar ganditi-va la alternativa data.Insa pt asta trebuie sa constientizati faptul,ca parul,pantofii rosi,usile zgaraiate nu vor disparea ...caci asta e rolul lor - sa ne supere ca mai apoi sa ne faca sa-i iertam la prima privire calda si la prima labuta data peste mana ,k sa nu mai zic de boticul lor mic si umed cu care te sterge pe unde apuca ... hehe ...sunt niste scumpi ,asta e adevarul ! dar n-au viata vesnica ...

Menna si Pony (catelusu' meu negru si "rau")

gegea spune:

Draga Ancuta,
Esti un suflet cald, sensibil...
Iti inteleg sentimentul de amaraciune, da, stai linistita, odata cu trecerea timpului si ranile tale se vor vindeca.
Asa suntem noi oamenii, supusi greselii si pacatului. Daca am putea da timpul inapoi sau daca am putea sa facem timpul sa stea in loc, ar fi super ok...am putea repara greselile trecutului foarte usor, insa asa ceva nu e posibil.
Eu am avut un catel care mi-a murit din cauze naturale si pe care l-am jelit mult...eram si la varsta adolescentei, cand sentimentele sunt mai adanci, dar m-am repliat pentru ca asta e cursul vietii...cazi si apoi te ridici incet-incet.
Asa ca...capul sus! Va trece si totul va fi bine!
Sarbatori fericite si numai bine!

Geani&pui de om

Cristina_C spune:

Si eu am pierdut, de-a lungul timpului, multe, chiar foarte multe suflete dragi, oameni si animale... Odata cu fiecare am murit cate putin si de fiecare data m-am simtit vinovata. Se spune ca nu apreciem cu adevarat ceva decat dupa ce nu-l mai avem... e trist, dar adevarat. Tot ce putem face e sa devenim mai buni cu cei de langa noi si sa nu uitam ca viata e scurta, plina de neprevazut si trebuie sa ne-o facem cat mai frumoasa pe-a noastra si a celorlalti.
Acum vin sarbatorile, ai inima calda si plina de iubire, arata-le sotului si copilului cat de mult tii la ei. Nu mai plange tot timpul, Martijn nu intelege si sufera si el daca te vede indurerata...
Toate trec, Ancuta. Atata timp cat ne mai ramane ceva de pret, mergem inainte! Dumnezeu sa-l odihneasca pe catelusul tau! Sa stii ca s-a simtit iubit si fericit si numai pentru simplul fapt c-a trait intr-o familie, gandeste-te la saracii catelusi de pe strada pe care nimeni nu-i vrea, mor de foame si de frig. E foarte, foarte greu sa acceptam ideea ca moartea nu cruta pe nimeni. Gandeste-te la ceva frumos, pleaaaaase!

Cristina
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=Cristina_C

ariadne spune:

ancuta, tocmai am postat si eu un subiect la forumul acesta, nu am vazut subiectul tau.
te inteleg si imi pare tare tare rau....
nu-ti mai face procese de constiinta, incearca sa accepti realitatea asa cum este.
alta cale nu este, va mai trece ceva timp pana se va estompa durerea de acum, de uitat insa nu vei uita, noi am pierdut si un motan acum trei ani, imi amintesc inca foarteeeee multe...

ariadna33 spune:

ANCUTA, m-ai facut sa plang... Am si eu un catel, l-am luat pt. ca oameni fara suflet au vrut sa-l omoare (ai ghicit, e maidanez). Nu stiu ce as face daca i s-ar intampla ceva, e primul catel pe care-l am si ne iubeste tare mult.
Incearca sa te gandesti ca l-ai iubit si ai avut grija de el cat ai putut tu, stiu ca te simti vinovata, e firesc, dar gandeste-te ca a fost fericit cu voi, chiar daca l-ai certat cateodata, ei stiu cand sunt vinovati de ceva, al meu daca-l cert suporta cu stoicism, stie ca a gresit. Dar aminteste-ti momentele cand il rasfatai si il mangaiai.

vikinga spune:

Cum Ancuta, Max al tau pe care l-am admirat in poze acum o luna?? Doamne ce cumplit..mititelul de el.. Ancuta cred cae tare greu, nu are rost sa te gindesti si sa invinovatesti, niciodata nu facem destul pentru toti pe cei care ii iubim daca suntem pusi in o astfel de situatie. Si eu fac curateni de nebuna sa scap de parul catelului nostru si sa vezi ce ascunde sub pat cind ma vede cu aspiratorul ca stie ca am draci p el. Asa e viata ne mai suparam si pe animalutele noastre cite odata, dar eu sunt sigura ca ei stiu cit de mult ii iubim.Imi pare sincer rau......PS: de ce nu l-ai luat de la dr sa-l ingropi undeva cu miinile tale?Vikinga& micul viking Aldo(15noi2003) poze cu noi

ancuta06 spune:

Va multumesc, fetelor, pentru mesaje.

da, l-am iubit. L-am luat la 8 saptamani, si l-am luat deja bolnav. nu am stiut. nu vroia sa manance nimic, deloc....am zis ca ii trebuie timp sa se adapteze...dupa 2 zile l-am dus la doctor. -a luat temperatura.....avea 35 grade, si un virus ceva, la stomac. Mi-au zis ca daca avea febra mare, era foarte bine, ca insemna ca organismul lupta.....dar cum avea temperatura mult sub cea normala, mi-au zis ca s-ar putea sa moara, ca e foarte grav. L-au oprit acolo, i-au bagat perfuzii, tratamente, si mi-au zis ca ma suna. M-au sunat spre seara, sa vin sa-l iau, ca e bine....am plans cand l-am lasat acolo, si pana m-au sunat sa-l iau. reactioanse bine la tratamnet, am continuat si acasa tratament, cu mancarica la 3 ore, ca la bebelusi, lapte special, in fine, nu a fost usor.

Cand si-a revenit, nu a vrut sa manance decat conserve Cesar, costau 4 euro/zi.....ca uneori nu avae chef sa manance, si trebuia sa arunc mancarea, si sa-i dau alta dupa o ora.....rugandu-ma sa aiba chef. Era un catelus tare prostut, si tare dulce. Se juca asa de frumos cu Martijn. Si avea atata nevoie de dragoste.

In ultimele 2 luni, pt ca deja incepuse prea rau sa faca mofturi si la Cesar, am trecut pe mancare uscata......i-am luat toate sortimentele, am umblat de mi-a venit rau. le refuza pe toate. Daca-i dadeam cu lapte, bea doar laptele. Il mai pacaleam din cand in cand, ii dadeam cu un pic de iaurt de fructe, amestecam bine de tot....si nimerea si ceva mancarica, incercand sa ia doar iaurt.

Cand imi rodea cate un pantof, si il gaseam la el in cos, era suficient sa iau pantoful de acolo, si se ascundea sub masa. Stia ca a gresit.....dar oare de ce lua din nou pantofii, cum avea ocazia? Numai pe-ai mei i-a mancat, pe-ai sotului meu nu....lui ii rodea doar talpile din interiorul pantofului.....mie mi-i rodea de tot

De multe ori am vrut sa-l dau, pentru ca stiam ca merita mai multa atentie, mai mult timp, mai multa dragoste. L-am iubit, dar nu ma puteam ocupa de el cum trebuie. Nu cred ca as fi putut s-o fac, eu ma atasez foarte repede de animalute...

Am o catelusa, care a ramas la mama, in Bucuresti. Este doberman, si are cam 10 ani acum, sau cam asa. A trebuit sa o dam, ne-am gandit ca ar fi mai bine pentru ea, la matusa noastra, care avea curte. Avea un an cand am dat-o, iar eu 13. O iubeam din tot sufletul, si am fost tare suparata pe mama ca a dat-o. Dupa 3 ani, am reusit s-o conving pe mama sa o luam inapoi...era tare maltratata acolo, tinuta nemancata, batuta....in fine, tare speriata. In timpul zilei, avea un fotoliu al ei la mine in camera, unde o invatasem sa doarma, dar o inveleam mereu. De cate ori se dadea jos si se ducea la loc, plangea sa vin sa o invelesc. Noaptea, dormea cu mine in pat, la mine in brate, cu capul pe perna. Ea prefera la picioare, dar eu vroiam s-o tin in brate. Afara nu o puteam scoate, desi am incercat....ii era si inca ii este tare frica. E foarte dragastoasa, in casa, dar cum iese pe usa, se transforma total. Devine foarte agresiva, ar musca pe oricine si orice. Stiu ca acolo unde a stat, la matusa mea, oamenii aruncau cu pietre in ea, prin gard, si altele, nu cunosc toate detaliile. Deci au facut-o sa-i fie frica afara, si atunci, cum iese, se apara, instinctiv.

Am incercat un an intreg sa o obisnuiesc, o scoteam in spatele blocului, unde nu trecea nimeni...dar tot n-am reusit. Asa ca isi face nevoile in balcon. Si mama spala balconul zilnic. Are atata dragoste de oferit, si are nevoie de atata dragoste in schimb! Am alintat-o cat am putut, chiar prea mult...dar am considerat ca merita. De cand am plecat, ii innebuneste pe mama si pe tata, cu invelitul si dezvelitul, toata ziua si toata noaptea. Nu mai sunt eu, sa o tin in brate cand doarme. O mai tine tata, din cand in cand....

Cand am luat-o, la 4 ani, am vrut sa o imperechez, ca sa aiba si ea puisori, sa fie mamica, si pt ca vroiam un catelus de la ea. Vroiam sa-mi ramana o particica din ea, tot timpul, dupa ce nu va mai fi. cand a venit momentul, am imperecheat-o. Apoi, am fost la spitale sa-i fac ecografii, sa vad puisorii. Prima data, nu s-a vazut nimic, mi-au zis sa revin. A doua oara, au vazut ceva, dar nu puisori, ci o tumoare. Am umblat cam o luna de zile cu ea, la doctori si spitale. Tratamente....degeaba. Au zis ca are cancer, si ca trebuie castrata. Asa ca au operat-o. Nu pot sa uit cum a transformat-o injectia aia cu anestezic. Mi-a fost tare mila de ea.....si cand i-au cazut picioarele, si a adormit, pe jos, i-am tinut mana sub capusor, sa nu stea cu capul pe rece. Am plans pana a iesit din operatie, asteptand pe holuri....si cand a venit asistenta sa ma cheme la ea, si am vazut cum o mangaia pe capusor, iar ea statea cumintica, catelusa mea care de obicei era tare fioroasa cu orice strain!

Am luat-o acasa, si cand a trecut efectul anesteziei, plangea de-mi rupea inima. Pe la 12 noaptea, am observat ca era ceva in neregula....asa ca am sunat salvarea, si am dus-o la spital. Erau ceva complicatii, dar s-au rezolvat. Acum e bine, doar rasfatata, la fel de iubitoare....dar imi pare tare rau ca nu voi avea o particica din ea, atunci cand nu va mai fi. Mi s-a lipit de suflet, cred, pentru totdeauna. Si stiu ca, probabil, nu voi fi langa ea, in ultimele zile, ore, sa o tin in brate. Sper sa pot, totusi, ca m-ar durea sufletul sa nu fiu langa ea macar la sfarsitul zilelor. E atasata de toti membrii familiei, dar de mine cel mai mult. Si eu o iubesc cel mai mult dintre toti. E primul meu copilas.

Alt catelus nu mai iau, desi nu stiu daca o sa ma pot abtine. O particica in sufletul meu e alaturi de catelusa mea, Alma, si alta, alaturi de Max. mai mult de atat, nu cred ca pot suporta. Mi-e tare dor de amandoi.

catelusii sunt atat de iubitori, se ataseaza atat de repede si ofera atat de multa caldura, atata dragoste neconditionata...incat o sa-mi lipseasca tare mult. Simt ca am nevoie de dragostea lor.

Nu stiu de ce v-am povestit toate astea, dar simteam nevoia sa scriu, asa ca am facut-o.

va multumesc ca sunteti alaturi de mine.



Ancuta & Martijn, (24.10.2003)


http://community.webshots.com/user/Busch_family

vikinga spune:

Foarte bine Ancuta ca ne-ai scris, eu te inteleg Si eu tot asa zic ca primul meu copil e Kooper, ams taff-ul care acum e la ai mei. Eu am mare noroc ca eai mei il iubesc la fel de mult cum l-am iubit si eu, el acum e rasfatatul familiei, un iubaret si jumate. Mi-e dor de el in fiecare zi, pe 8 noiembrie a fost ziua lui, a implinit 5 ani, i-a luta mama conserva pt catei pt ca el are voie numai mincare uscate pt hepatici, a avut ceva problmeme cu ficatul, dar acum e bine. E un scump si jumate si mai ales extrem de inteligent. Cind am fost acasa cu Aldo imi era usor teama, ca vorba aia e un ciine mai altfel(imi vine greu sa-i zic agresiv pt ca acasa e un bleg si un iubit, ok numai cu noi), dar pur si simplu noi am avut ce invata de la sufletul lui senin si curat de ciine. Cum statea linga carut si-l pazea, cum se uita cind Aldo plingea, cum venea linga noi sa ne spuna si vai ce l-a mai lins pe Aldo cind avea ocazia. Sau cum ii dadea cu botul jucariile si Aldo il tragea de urechi si buze si Kooper nu zicea nimic ba chiar ii placea. Mi-e dor de el dar stiu ca lui ii este mai bine cu ai mei, eu nu-l pot aduce aici, legile nu ma lasa si apoi mai am un boschetar mic spaniol, catelul sotzului, il are de 10 ani, iar acum e mai mult al meu. Si chiar asa Ancuta amindoi au dormit si dorm numai in pat!Vikinga& micul viking Aldo(15noi2003) poze cu noi