La France (23)
Raspunsuri - Pagina 7
oana cretu spune:
Va scriu pe fuga, si ma bag iar in pat, la caldurica. Am un radiator, Otilia, dar nu face caldua deloc, si se mai si invarte contoarul cu viteza TGV-ului, macar de ar face caldura. E vechi si nu mai e bun. Asa ca stau si fac goblen sub paturica. Dar din cand in cand mai intru si va citesc. Va pup pe toate! Sunteti niste dragalase ca va ganditi la noi.
oana si bebitza din burtica 
(33s+)
"Si maine mai este o zi..."
http://community.webshots.com/user/oanacretu
liliprejbeanu spune:
Buna fetelor,
Cum este vineri astazi ma bat tot soiul de gânduri. Am o întrebare nitelus, mai delicata sa zic asa, legata de parintii vostri ramasi in Roamnia. Cum vedeti voi vietile voastre peste 10 ani?
Acum toate merg bine: noi activi cu munca, cu beblusi care aveti, dumnealor mai au poate pâna la pensie, sunt înca tineri. Dar peste 10 ani lucrurile se mai schimba. Dumnealor vor aveam mai multa nevoie de noi si stiti cum se zice "roata vietii se invârteste". Ar accepta dumnealor sa va urmeze definitif aici prin strainataturi? Sincer eu nu am avut curajul sa-i intreb direct pentru ca nici in capul meu inca lucrurile nu sunt clare. Nu am puterea nici sa ma gândesc cum as reaction daca (Domame fereste) s-ar intampla ceva grav cu parintii nostri.
Mii de scuze daca v-am indispus dar parca simt nevoia unor sfaturi..of, of,..
Numai bine Liliana
Corina spune:
Lili ,mama mea e pensionara de 10 ani!!!iar de cind am plecat,e singura si se descurca cu o pensie de 3 milioane!!!!!
Eu nu pot sa o aduc aici,pentru ca nu imi permit financiar si nici ea nu cred ca ar ramine definitiv!De ajutat,o mai ajut atunci cind pot cu ceva bani(nu atit cit as vrea)!Vine la noi o data pe an,si atunci pot sa zic ca se rasfata,pentru ca e plimbata cu masina si maninca tot ce are chef si nu isi poate permite in Rom(mai ales fructe si legume,care iarna sint f scumpe pt ea in Romania)
Iar acum are o artroza care o chinuie si nu prea au gasit medicii de acolo un medicament care sa o ajute,eventual cind o veni sa mergem aici la vreun doctor,dar mi-e frica sa ma gindesc cit costa ,cind nu esti asigurat!!
Cam asta ar fi,eu ma rog sa o tina Dumnezeu sanatoasa si pe picioarele ei cit mai mult timp,pentru ca eu sint departe!
Pupici
Corina si Anna nazdravana!!
lu.more spune:
Noi suntem doua surori si trei frati. Sora mea locuieste de 10 ani in Canada si de 10 ani nu s-a mai intors in Romania. Mama (doar ea mai ramasese, fiindca pe tata l-am pierdut cu si mai multi ani in urma) a fost la ea, 6 luni, din octombrie pana in aprilie, acum 3 ani.
Pana atunci nu a vrut sa plece, fiindca avea gospodarie la tara si, desi fratele meu o ajuta, nu voia sa-l lase cu o grija pe cap. Dar acum 3 ani ne-am pus toti pe capul ei, am convins-o sa vanda vaca si vitel, sa mai imputineze din animale, sa „lichideze” porcul inainte de vreme... Am convins-o (ca a fost mereu incapatanata, facea numai dupa capul ei) si-a plecat. Dupa ce s-a intors de acolo, dupa ce a vazut cum se traieste prin alte parti, isi pusese in gand sa mai mearga, ori la sora mea, ori aici la noi, in fiecare an cate putin. Anul urmator a renuntat, fiindca noi i-am invitat la noi in vara pe fratele meu cu familia, mama a zis ca ea mai asteapta, si a preferat sa-i lase pe „cei tineri” sa vina sa se odihneasca in concediu. In anul care a venit – 2003 – a zis ca sotul meu e obosit, are nevoie de odihna, asa ca sa venim noi in Romania, sa ne destindem. Si-am fost.
Ne-am luat ramas bun in august, cu promisiunea ca la anul urmator mama va veni la noi.
In octombrie am aflat ca e suspecta de cancer. In noiembrie am avut confirmarea. In decembrie docorii au zis ca poate sa mai traiasca cateva luni. Tot atunci i-am trimis niste bani, pentru medici si medicamente, ziceam eu... Ea zicea ca-i pune deoparte, sa repare un gard in primavara...
La inceputul lunii ianuarie, mama a murit. Fratele meu a fost langa ea pe tot parcursul acestor cateva luni si pana in ultima clipa. Eu imi amintesc doar de vocea ei la telefon, din ce in ce mai stinsa. Mi-am reprosat mult atunci ca n-am putut fi langa ea, din cauza unui serviciu de la care nu puteam lipsi mai mult de cateva zile... Si apoi, nu stiam cand „se va intampla”. As fi mers acolo, sa fiu si eu la capataiul ei, sa ne vada, sa ne mangaie o ultima data, asa cum si-ar fi dorit... Am ajuns la 10 zile dupa, sa aprind o lumanare pe un mormant inghetat, unde, sub patura groasa de zapada, odihnea mama.
Nu stiu de ca m-am apucat sa scriu asta. Nu am raspuns la intrebarea lui Lili...
Dar un sfat pot sa va dau, daca-mi permiteti. Relatia mea cu mama ar fi fost mai buna daca ar fi stiut sa ma apropie cand eram mai mititica. Da, pot sa spun ca ma temeam de mama, desi batai nu-mi amintesc sa fi mancat in cale-afara. Dar avea o gura.... Incet-incet prapastia s-a cascat intre noi, desi niciodata nu am fost in conflict „declarat”. Crescand, n-am mai avut nevoie de alintare, sau am plecat s-o caut in alta parte. In schimb mama, a inceput sa aiba nevoie de noi, cand a simtit ca ne pierde. De cand am venit in Franta, am invatat s-o pretuiesc pentru ceea ce reprezenta, nu pentru cea care era. Relatiile intre noi deveneau aproape normale.... si-am pierdut-o chiar atunci!
Fetelor, nu stiu ce zic parintii vostri, daca vor sa vina la voi, sa stea aici, sau doar in vizita ... Daca puteti face ceva pentru ei, ceva ce le-ar face placere, nu ezitati! Cand e prea tarziu, remuscarile vin toate gramada si e foarte greu de trait normal. Bineinteles, cu timpul durerea se estompeaza, dar sunt zile cand amintirile revin, ca azi, si dor...
« C’est une grande folie que de vouloir ętre sage tout seul. »
La Rochefoucauld
oana cretu spune:
Uite cum m-ai facut tu sa plang, Lulu...M-a facut Corina sa plang la ceea ce a scris despre mama ei, ca e bolnava...dar la tine m-am gandit prima, cand am citit intrebarea Lilianei, stiind ca parintii tai nu mai sunt, si imi era frica ca asa ai sa raspunzi. Si stiu ca dincolo de cuvinte se ascunde si o mare suferinta, lacrimi multe...Cred ca nu este zi sa nu ma gandesc la ai mei, desi tineri, cu frica ca nu i-am vazut de mult si nu am sa-i mai vad. De multe ori explodam sufleteste si ii spuneam lui George ca am impresia ca asa mi-a fost sortit, sa fiu departe de ei si sa nu-i mai vad niciodata. Si, nu stiu daca ma credeti sau nu, desi ei vor veni de sarbatori mi-e frica ca pana atunci sa nu se intample ceva cu ei. Poate am devenit paranoia in privinta asta, dar sa sti ca, undeva, departe sunt persoanele care ti-au dat viata si care te-au crescut cum nu se poate mai bine, si ca nu ii poti vedea, ca te desparte o distanta, niste imputite de acte...Nu poti exprima durerea in cuvinte, mai ales cand auzi, cum a fost si cazul lui Lulu, ca o mama care era sanatoasa s-a stins asa repede...ti-e frica. Si imi imaginez cate regrete apar supa aceea, cand ar fi prea tarziu...Nu mai scriu, ca nu prea se leaga ceea ce scriu, si asta din cauza durerii si a lacrimilor. Si da, eu as face tot posibilul sa-i aduc langa mine si pe ei si pe surori. Sper ca nu prea tarziu.
Va pup!
oana si bebitza din burtica (33s+)
"Si maine mai este o zi..."
http://community.webshots.com/user/oanacretu
Samsara7 spune:
Eu o mai am doar pe mama (si bineinteles tot familionul, dar ma refer acum la parinti). Tata nu mai este de doi ani, care mi se par doua zile, rana e inca proaspata. Dupa divortul meu si pana la a doua castorie nu stiu de ce, dar s-au starnit tot soiul de certuri prostesti! Eram suparata rau pe tata si desi lucrurile au intrat in normal, aveam asa o rana pe suflet si nu intelegeam multe lucruri. La un an jumatate de la stabilirea mea aici am aflat ca tata are cancer. Era ceva inimaginabil, intotdeauna mama fusese cea bolnavicioasa, si pe tata mi-l imaginam -daca nu vesnic- cel putin de o longevitate care sa bata recordurile. Dupa diagnostic a mai durat un an si cateva luni si s-a stins. Atunci, stand la capataiul lui (am facut vizite dese in perioada aceea) mi-am dat seama cat de orbita fusesem de ...nci eu nu stiu ce! Greu imi imaginam ceva ce i-ar face placere tatei, mereu ii duceam cafea cadou, cateva gadgeturi (colectiona tot soiul de chestii,d e la brichete pana la medalii si insigne) dar nu cine stie ce. Nici nu l-am chemat in vizita, ca stiam ca toata viata calatorise in lung si in lat si vazuse si Europa. Nu m-am gandit fraiera de mine ca nu avea nici o legatura! Mama, da, venise de mai multe ori dar nu si tata! Atunci pe patul de moarte am vazut ca si-ar fi dorit sa vina aici, sa vada unde locuiesc, sa se odihneasca de fapt! Caci inainte fusese vorba de munca lui, nu de placerea de a calatori!Iar noi copiii credeam ca este timp berechet, e greu de imaginat ca intr-o zi parintii se vor stinge.
E drept ca trebuia mereu impins de la spate, momit, rugat! De fapt asta astepta si acum stiu ca nu ar fi zis nu! La ultima vizita a acaparat dulciurile (ciocolata Mars, Bounty, etc) pentru cei mici. In fiecare zi deschidea dulapiorul de langa pat si manca cu pofta o ciocolata (pofta pe care inainte nu o cunosteam). A asezat brichetele in forma de stingator, de camera video, etc, pe un raftulet sa le vada! Ma ruga sa fac o cafea si sa o asez langa el, chiar de nu ii era pofta, doar in amintirea vremurilor bune! Ii placea sa imi taie el rosii si ceapa cu slanina, si sa mancam amandoi (abia putea manca legumele bucatele, insa asta a mancat ca altadata in ciuda neincrederii mamei). Nu se mai putea barbierii singur dar a pus de o parte samponuri si aparate sofisticate de barbierit, cu o placere de copil. Cand faceam cumparaturile la Carrefour la Bucuresti, ii crestea inima sa priveasca cum scot din plasute si ii spun "uite, am cumparat pentru tine si asta, si asta, si asta". Chiar daca rontaia ceva si nu mai putea manca. I-am luat plapumioara ca pentru copii cu tot soiul de desene si culori vii, si pernute ca sa se mai inveseleasca. Am facut o gramada de lucruri pe care altadata le-as fi considerat inutile, gesturi cazute in gol! Si am avut surpriza sa vad ca starnesc incantare. Avea nevoie de mai mult decat ideea ca e iubit de copii, si orice gest cat de mic nu facea decat sa constientizeze, sa aprofundeze sentimentele noastre. Si cred ca asa ar fi fost (poate mai putin vizibil din partea lui ) si daca aceste gesturi ar fi fost facute mai devreme.
Cand m-am despartit de el, o luna inainte de a intra in coma, am stat in genunchi si i-am spus (desi stiam ca nu mai are mult)ca ii trimit invitatie sa vina sa imi ingrijeasca gradina cand isi scoate ghipsul (a cazut caci facuse o metastaza cerebrala si faptul ca si-a rupt piciorul ne-a ajutat sa il facem sa creada ca isi pierde fortele din pricina statului in pat). Si jucam teatru rugandu-l sa il convinga pe fratele cel mic sa o lase pe nepoata sa plece odata cu el! Nu o sa ii uit zambetul incantat! Si speranta ce se nastea de parca lucrurile erau normale, ca viata isi va continau cursul.
Acum stiu ca sunt multe cu care l-as fi putut rasfata! Nimicuri! Doar ca ar fi trebuit sa incerc sa patrund mai departe de spiritul lui incapatnat si sa nu ma iau dupa refuzuri "lasa tata, ca nu imi trebuie!". De fapt parintii asteapta, si se bucura cand le infrangem rezistenta, cand le aratam cat tinem s-i fericim cu ceva!
Mama vine din cand in cand, o rasfat, pleaca iarasi sa isi vada propria mama, rudele, casuta ei la care nu poate renunta! Are nevoie de un loc al ei, dar are nevoie si sa imparta cu copiii altceva! Sa i se daruiasca, asa cum si ea a daruit. Acum sunt mai atenta si nu imi mai zic ca mama nu va pretui un hamburgher la Mc Donald, faptul ca ii fac o masca de fumusete, ca o scot la o prajitura, ca o pupacesc ca atunci cand eram mica sau doar ca ma asez cu capul in poala ei si tac.
Exista mereu o solutie de mijloc, putem sa ii rasfatam o perioada, sa ii ajutam sa se simta utili si totodata sa nu ii dezradacinam. Sa le dam sfaturi pentru a-i scoate din responsabilitati, din grija de a pune bani de o parte pentru zile negre, sa ii dezobisnuim de grija zilei de maine, sa le permitem o recreatie binemeritata.
Nu stiu daca am raspuns sau nu, dar nu asteptati sa va prinda regretele taraganand! Faceti ceea ce voi simtiti ca ar fi o bucurie, chiar daca uneori credeti ca nu va fi gestul cel mai apreciat!
Michaela
Chuny spune:
Eu nu stiu ce sa zic pt ca ma confrunt cu sentimente contradictorii...si e destul de greu sa le suport. O data sunt cele fata de mama mea careia îi port pica pentru foarte multe lucruri si pt toata copilaria mea dureroasa...pe de alta parte tin mult la ea si îmi provoaca mila si un sentiment de vinovatie si frustrare fiindca nu simt mai mult...
Din alt punct de vedere am doi parinti (de suflet) pe care îi iubesc enorm...pe care i-as vrea alaturi si pentru care îmi doresc sa ma întorc acasa. Carmen si Ioani !
liliprejbeanu spune:
Multumesc, fetelor, pentru sfaturi. Invatamintea pe care pot s-o trag nu este alta decât : nu lasa pe mâine ce poti face astazi.
Va pup si va doresc o noapte faina,Liliana
oana cretu spune:
Michaela, uite ca si tu m-ai facut sa imi aduc aminte de ziua cand am plecat, iar bunica lui George imi spunea ca nu o sa mai traiasca sa-si vada nici baiatul si nora (unchiul lui George si sotia) si nici pe noi doi. Si eu, de fapt toti, radeam de ea, caci era o femeie sanatoasa, alerga in toate partile.Eu ii spuneam mereu: "hai, mamaie, lasa-ne cu propozitia asta, ca sti foarte bine ca nu e asa!" si o luam in brate. Si dupa 4 luni de cand eram eu aici (George de vreo 9 luni, matusa de 1 an, iar baiatul ei de 3 ani) primim un telefon de la socrul meu care ne anunta ca mamaie a murit lovita de o masina. Atunci, acel moment nu am sa-l uit niciodata, cand baiatul ei a inceput sa urle si sa zica ca nu e adevarat. Noi la fel, dar imi imaginez ce era pentru el, care nu a apucat sa o vada di ea la fel, caci mereu zicea ca o sa moara si nu o sa-si vada copilul care e plecat departe. In fine, evit sa imi aduc aminte de acele momente, asta pentru ca ma iubea si o iubeam enorm si doare. Asta ca sa va zic, cum ai spus si tu, Lili, fetelor, care imi sunteti dragi, NU LASATI PE MAINE CE PUTETI FACE AZI!
Sibylle, sa sti ca important, consider eu, nu este cine ti-a dat viata, important e ca, acolo, departe ai niste parinti (chiar daca sunt de suflet) care te iubesc si care te-au crescut ca pe copilul lor. Stiu ca te doare cand te gandesti la comportamentul ce l-a avut mama ta buna, dar, poate, cu timpul si cu ajutorul iubirii ei, ranile se vor vindeca usor.
Va pup!
oana si bebitza din burtica (33s+)
"Si maine mai este o zi..."
http://community.webshots.com/user/oanacretu
oana cretu spune:
Michaela, o de la mine pentru gestul care l-ai facut fata de alinas!
oana si bebitza din burtica (33s+)
"Si maine mai este o zi..."
http://community.webshots.com/user/oanacretu