Nu vi se pare ca timpul trece prea repede?

aida_o spune:

pfua! nu-mi mai aduceti aminte, ca nu mai dorm in noaptea asta! niciodata nu am timp!

Danelutza spune:

quote:

---

Originally posted by mispas007@yahoo.com

Am 37 de ani si deja impresia ca timpul trece prea repede a devenit o obsesie pentru mine. Ma gandesc ca poate nu mai am timp sa fac tot ceea ce mi-am propus. In adolescenta, tinerete, fiecare ne-am facut tot felul de planuri pentru... cand vom fi mari. Acum, analizand, nu cred ca mi-am implinit nici 25% din ce mi-am dorit. Mai am oare timp pentru restul? Ma consolez cu cea mai mare realizare a mea (care nici nu era in planurile de-atunci) - baiatul meu de 15 ani. In rest... sa fim sanatosi la minte si la trup...
Madalina

---

Of, of, of si eu am 37 de ani si ce ma nelinisteste cel mai mult, e ca timpul trece si e trist ca Dumnezeu inca nu mi-a dat un bebelus.
Cel mai rau e ca parintzii sint in virsta, bolnavi si eu sint departe de ei. Nu pot sa-i mingii decit cu o vorba buna la telefon.

laurajr spune:

De ce nu ganditi pozitiv si nu incercati sa va amintit ce frumos a trecut timpul pana acum ?
Eu ma gandeam acum 2 zile ( apropo am 33 de ani !)ca a trecut vara asta dar ce frumos a trecut , cu concedii, deplasari in interes de serviciu dar in locuri pitoresti, cu noi poezii ci cuvinte invatate de fetita mea, cu izbanda unei reusite f. mari ( interviul pt Canada), etc...
Trebuie sa gandim pozitiv si sa privim cu placere inapoi ca timpul ce a trecut nu se mai intoarce...

monaz. spune:

Timpul. A fost o perioada in care credeam ca am tot timpul din lume sa fac ce imi doresc. Era vremea copilariei, aveam timp sa dorm cit vroiam, sa visez cit doream, sa ma joc in voie, sa pling in voie cind eram necajita , sa ma bucur de trecerea lui pe indelete fara sa imi pun nici o problema existentiala. Si cel mai mult dintre toate, aveam timp sa visez cum voi fi mare. Si incercam sa "zoresc" timpul sa fuga, sa curga cu repeziciune prin ochii mintii ca sa ma imaginez trecuta de 20 de ani, cum spuneam pe vremea aceea, de abia asteptam sa ma vad in anul 2000. Si ma imaginam frumoasa (deh, fata, cu simtul esteticului dezvoltat), si activa. Ma intrebam adeseori in vreme ce ma pierdeam in ginduri de copil cum voi fi insa, cu familie, cu studii (asta sub impactul dorintei parintiilor care spuneau ca trebuie sa invat constant si cu familie,pt ca asa imi iaginam eu viata, tot prin prisma lor) si preocupata de viata aia de "om mare" inaccesibila la vista la care visam? Cu parul lung sau scurt? Si timpul a trecut, pina viata nu mi s-a prezentat in toata splendoarea ei, nu am realizat trecerea lui, nu am realizat cum am devenit o adolescenta cu frustrarile inerente, o tinara care incerca sa nu se lasa dominata de vise, insa care esua de multe ori in asta, o copila care nu stia ce vrea... A trecut si asta.Pe atunci nu aveam vreme decit sa fiu intr-o continua lupta cu lumea. Stiti si voi asta, la adolescenta ne intoarcem impotriva tuturor.Nu cred ca scapasem de ideea de a fi mare cit mai repede, numai ca imi exprimam dorinta in alt mod. Cautam o independenta anume, eram revoltata si de cei mari nu prea imi placea sa ascult. Doar cind cei mari au stiut sa se strecoare in sufletul meu. Si iata-ma luata de virtejul vietii. Nu am simtit cu un impact anume anii de facultate. Nu au trecut nici repede nici incet. Au fost acolo, i-am simtit, dar nu m-am bucurat de ei. Poate unde traiam cu sentimentul unui vid acolo undeva in mine. Sa fi fost oare pt ca ma grabisem sa cresc? Departe de casa, intr-un oras strain, am fost obligata sa cresc. Nu stiu daca sa ma maturizez (uneori simt chiar si acum ca nu sunt suficient de matura), sau pt ca atunci cind a fost cazul, nu aplecasem urechea la ce spuneau cei cu adevarat mari Nus tiu, sau nu vreau sa ma reintorc la acea etapa din viata. Uitasem cu desavirsire de visul meu de copil, cind cind la 23 de ani (anul 2000)terminam facultatea si realizam ca eu nu stiu efectiv ce vreau. Grijile si temerile m-au coplesit si ma intrebam de ce chiar de ziua mea atunci la 23 de ani, a trebuit sa pling cu suspine. Ce se intimpla? Nimic concret ca sa pot explica cuiva ce simt, doar asa o neliniste si o stare ambigua. Am inteles apoi, crescusem cum visam de mica, si problema nu era daca aveam parul lung sau scurt, ci daca stiu ce rveau sa fac in continuare. De ce atita deruta? In graba mea, nu avusesem timp sa analizez si sa imi planific viitorul, ma doborisera toate ca o avalansa si nu stiam cum sa ies la lumina. Am iesit, atunci cind gindurile ma apasau mai tare, un suflet mic s-a infiripat in mine si dintr-o data am inteles: bucuria de a-l simti acolo mic dezvoltindu-se, a anulat orice temere ca am crescut fara sa stiu cum fugise timpul si ca nu realizasem nimci pina atunci. Si am trait revelatii sublime pt viata mea de la dragostea ce se definitiva intre mine si cel ce avea sa imi fie partener pt totdeauna si dragostea ce se nastea pt cel mic. A fost o perioada de acceptare, a timpului ce trecuse, a faptului ca nu trecuse fara impliniri. Acum e momentul prezent, iar arunc fugar o privire in urma. Nu mai sunt la fel de indulgenta. Maturitatea (daca ea e cauza) sau orice mi-a dat mie mai multa intelepciune in ultima vreme, m-au facut mai severa, autoritara. Mai rigida oare? Asta nu stiu sigur. Analizez in profunzime, ma intorc in trecut , acolo unde stiu sigur, ca daca as fi insitat, realizarile mele ar fi fost mai spectaculoase. M-as mustra daca ar fi posibil sa ma cert singura. Uite cum visam eu micuta fiind sa treaca timpul si nu realizam ca sunt bucurii pt fiecare virsta. Ce bine era sa fiu copil! Ce lipsa de griji! Ce seninatate in gunduri si in suflet! Unde s-au dus acum? Responsabilitatile , tumultul vietii mi-au rapit din toate astea, sulfetul meu e mai plin (desigur, iubirea pt copii mei, pt frumoasa mea familie, dar si de neguri adunate, de timpul acesta care a umplut locul, dar l-a si golit de anumite sensuri), seninatatea o gasesc doar in ochii copiilor mei, in care ma pierd de fiecare data ca sa iau o "gura" de aer proaspat , sa pot respira in voie ca sa uit ca timpul fuge si nu il mai pot recupera nicicum. Nu l-am pretiut, l-am neglijat si l-am comprimat ca sa cresc , acum as vrea sa il tin in loc, sa nu mai fuga, sa ma pot bucura in voie de fiecare lucru marunt din viata mea. Inapoi nu il pot da, ca sa imi arat mie insami ce bine era pe atunci, cind in nestiinta mea ma imaginam mare si imi plingeam de mila ca sunt mcia si sub autoritatea parintilor. Dar ce greu e acum sa fiu stapinul meu, al deciziilor mele,ce multe implica sa fiu mare! Dar cum spuneam, timpul acesta prezent e fructuos, e frumos, asta pt ca umple goluri, dar si sunt intr-o continua alergare ca sa tin pasul cu el. Uneori uit sa respir, uit sa exist , pt ca el fuge-fuge si eu ma simt depasita . Insa acum nu mai vreau sa "cresc", vreau sa ramina sa, ca sa am timp sa fac tot ce trebuie, cind trebuie. Tot acum fiul meu de 3 ani ma intreaba ce e timpul. Am ezitat. Ce este, chiar? Cum sa ii explic? Stiti cum am incercat: timpul , hm, uite dragul meu, s-a facut dimineata, a iesit soarele si tu te trezesti sa maninci si sa pleci la scoala. Trec citeva ore si vine mami sa te ia, mai trece o vreme, ne jucam, citim, ascultam povesti si soarele apune. Toate evenimentele acestea sunt timpul, el insusi le deruleaza. Nu se vede, intervin eu iar cind el ma bombardeaza cu intrebari, se simte (adaug melancolic , privind fugar spre oglinda, incercind sa ma imaginez iar copil, insa vazind o femeie "mare" cu copii...). Zilele trec, lunile se scurg, anii fug . Toate astea sunt timpul...

Numai bine.
M

tora97 spune:

si pentru mine Domnul Timp trece infernal de repede si nu dintr un motiv anume, ci pur si simplu acum este dimineata pt ca parca in secunda 2 sa fie deja seara... Mai rau este cind timpul zboara la nivele "mai inalte"... acum sarbatorim intrarea in noul an si muult prea repede sarbatorim pastele, trece concediul si ne pomenim iar facind cumparaturi pt sarbatorile de iarna... Vorba lui Marin Preda "timpul nu mai are rabdare cu oamenii"
Nu ma tem ca imbatrinesc, ca Thea creste vazind cu ochii, ca nu am realizat tot ceea ce mi am propus, samd ci pur si simplu viteza cu care se scurge ma ingrozeste Iar de cind mi am cunoscut jumatatea ma sperie cit de putin timp mai avem de petrecut impreuna...

Pina acum dadeam vina pe virsta, dar daca si unei persoane de 22 de ani i se pare ca timpul zboara mult mai repede, m am linistit...

Mi ar fi placut sa aflu un raspuns la intrebarea aceasta, de ce trece timpul mai repede cu zi ce trece?

Va pupacesc

http://community.webshots.com/user/tora97

"da aripi unui copil, dar lasa l sa invete singur sa zboare" Marquez
"Sunt doua feluri de a-ti trai viata...
Unul - de a crede ca nu exista miracole
Altul - de a crede ca totul este un miracol" Albert Einstein

Irimell spune:

Timpul...eu cred ca este vorba doar de sistemul de referinta la care ne raportam....Cind eram mica si vroiam sa fiu independenta si sa cresc cit mai repede, mi se parea ca timpul nu se misca din loc si ca o sa ramin mereu pustoaica. Apoi, adolescenta fiind am inceput sa vad altfel lucrurile si clipele mi le-am trait cu intensitate. Au trecut anii, dar in suflet am ramas aceeasi adolescenta...Si acum fiind de obicei 'conectata' la timpul prezent, nu simt clipele alergind pe linga mine. E adevarat ca mi se intimpla de sarbatori sa stau si sa rememorez trecutul si cum din marea familie de odinioara am ramas doar trei, dar lucrul asta il fac cu placere...

Cred ca sintem mai consienti de 'timp' in momentul in care avem copii...pentru ochii nostri copilul reprezinta 'prezentul' in continua schimbare...

Sorinadraga, cum vei ajunge acasa si te vei adapta schimbarilor, probabil ca nu vei mai simti atit de acut trecerea timpului si totul va fi un 'prezent' minunat...Si cred ca e important si cum il lasam noi sa treaca, daca facem tot ce putem ca sa nu avem ce regreta, remember?

Pupici si numai bine,
Irimell

PS: "Se zice ca timpul trece. Timpul nu trece niciodata. Noi trecem prin timp." (Garabet Ibraileanu)

mitub spune:

Eu cred ca depinde de sistemul de refrinta la care ne raportam.

Cum zicea cineva inaintea mea, cateodata ne dorim sa treaca timpul mai repede (de exemplu cand suntem departe de cei dragi) alteori sa treaca mai incet (cel putin in weekend).

oricum, e important sa nu lasam timpul sa treaca pe langa noi, sa incercam sa facem din toate lucrurile ceva placut si sa evitam banalul. de exemplu mereu cand ne intrebam ce-am mai facut: nimic deosebit, servici - acasa - servici - acasa, eu cel putin ma straduiesc sa mai adaug cate ceva pe langa asta care sa ma scoata din vartejul timpului.

Si sa ma bucur de un curcubeu atunci cand ploua, sa plang la un film, sa rad la teatru, sa ma plimb pe strada de mana cu sotul si sa-mi imbratisez copilul si sa dau la toate astea o dimensiune in afara timpului.

Va sarut cu drag,
Boga

Anina_n spune:

Foarte mult depinde cum iti petreci timpul. Cand esti o persoana foarte activa, ti se pare ca zboara. Dar daca realizezi ceea ce ti-ai propus, cel putin zboara cu folos.
Insa, cand nu prea sti ce sa faci cu timpul liber prea mult, timpul parca sta in loc.
Cum scrie si Irimell, "Cred ca sintem mai consienti de 'timp' in momentul in care avem copii...pentru ochii nostri copilul reprezinta 'prezentul' in continua schimbare..." sau cand vedem schimbarile ce le lasa pe fetele celor dragi trecerea anilor, as adauga eu.
Asta este ciclul vietii ! Important este sa traiesti fiecare zi din viata frumos, sa nu lasi sa treaca timpul pe langa tine degeaba.

Nina, mami de www.babiesonline.com/babies/n/ninacristina" target="_blank"> Nina-Cristina (10.01.2002) www.desprecopii.com/forum/topic.asp?ARCHIVE=true&TOPIC_ID=19346" target="_blank">Povestea nasterii !


Paul are nevoie de noi:
http://www.ana-design.ch/paul/paul.htm

aura 1974 spune:

E adevarat ca timpul trece foarte repede mai bine zis zboara,parca ieri aveam 18 ani iar acum am 30.Insa stiu ca nu a trecut pe linga mine , am trait totul din plin, am amintiri frumoase, am reusit sa fac tot ceea ce mi-am propus, am scopuri pentru viitor. Cit despre dormit ce sa va spun, ca ma culc la 2.00-2.30 iar la 6.00 suna despertatorul.

oanaXandy spune:

Eu zic ca timpul are o viteza constanta pe care a avut-o si in vremea stramosilor nostri! Totul pare a fi atat de rapid incat noi percepem ca atare! Depinde asa cum ati zis si voi de "bagajul" nostru psihic! Timpul poate trece fulgerator de repede sau dimpotriva cateodata pare a fi apropae static! Un lucru e clar, atunci cand suntem fericiti avem impresia ca timpul isi bate joc de noi avand o viteza maaaaaaaaaare, insa aduceti-va aminte si de momentele mai putin placute ale vietii cand ne dorim sa zburam in timp pentru a depasi starile respective!