De-as mai trai doar 1 luna...
Raspunsuri - Pagina 2
conchita spune:
o intrebare: de ce ati astepta pana in ultima luna de viata sa stati cu familia cat v-ar placea, sa le spuneti/aratati celor dragi cat ii iubiti sau sa faceti lucruri pe care nu le-ati facut niciodata?
raspunsul meu l-a dat Buli.
Authority Zero
cl spune:
quote:
Originally posted by conchita
o intrebare: de ce ati astepta pana in ultima luna de viata sa stati cu familia cat v-ar placea, sa le spuneti/aratati celor dragi cat ii iubiti sau sa faceti lucruri pe care nu le-ati facut niciodata?
raspunsul meu l-a dat Buli.
Authority Zero
Din "pana" de timp? Poate ca ne-ar fi teama ca nu le-am aratat suficient cat de mult ii iubim? Nu stiu...
Claudia
conchita spune:
Pana de timp... Claudia, pai mai mare pana de timp decat in ultima luna nu se exista. cand sa le faci, in treij'de zile, pe toate cele pe care nu le-ai facut toata viata? io doar intreb.
Authority Zero
cl spune:
quote:
Originally posted by conchita
Pana de timp... Claudia, pai mai mare pana de timp decat in ultima luna nu se exista. cand sa le faci, in treij'de zile, pe toate cele pe care nu le-ai facut toata viata? io doar intreb.
Authority Zero
Poate ca nu sunt asa de multe, ci doar cateva...
Claudia
lilanda spune:
conchita, uite aicea un exemplu!!! Acum vreo 10 ani doream sa vad lumea, dar nu prea aveam cu ce. Aveam, in schimb, un apartament si ma gindeam ca daca ar fi sa stiu ca mai traiesc doar o luna, as fi vindut fara nici o ezitare apartamentul si as fi pornit-o in jurul lumii!!! Asa deh, locuinta mi-a fost necesara, iar calatoria chiar a putut astepta!!! 
Apoi, sincer, nu cred ca ai putea trai exact la fel atunci cind iti cunosti deadline-ul (pffu...ce termen!!!) chiar daca esti impacat cu gindul si chiar daca nu te temi de moarte.
Emilia B. spune:
quote:
Originally posted by conchita
o intrebare: de ce ati astepta pana in ultima luna de viata sa stati cu familia cat v-ar placea, sa le spuneti/aratati celor dragi cat ii iubiti sau sa faceti lucruri pe care nu le-ati facut niciodata?
da, asta m-am intrebat si eu.
si am ajuns la concluzia ca daca oricum nu stiu sigur ca voi mai fi aici peste o luna sau nu, de ce sa nu traiesc Acum ca si cum as mai avea foarte putin timp la dispozitie?
De ce sa am pareri de rau daca voi fi in pragul mortii si voi dori sa fi fost alfel, sa ma fi comportat altfel cu lumea, cu neamurile, cu familia, de ce sa regret ca am lasat sa treaca viata pe langa mine?
Mai citeam pe un alt subiect ca cineva ramasese socata de moartea unui prieten tanar, plin de viata, despre care toti ar fi spus ca va trai vesnic ...?!
Asa mi se mai intampla si mie, sa-mi construiesc viitorul proiectat de ca si cum voi trai cat lumea...! Si tot mi se intampla sa aman sa iau unele decizii despre mine insami, de caracter, si ma complac ca fraiera in unele framantari ieftine, si zic ca lasa, o sa fiu mai puternica peste un an, doi...
dar multumesc lui Dumnezeu, sunt doar momente pasegere, si imi revin la axa mereu, cu o rugaciune. Daca tot sunt aici, pe pamant, si daca am viata in mine, si sanatate, de ce sa nu ma bucur la maxim de ea? E un dar viata, mi s-a dat, nu m-am trimis eu aici, cu siguranta trebuie sa fi hotarat altcineva chestia asta (iar maica-mea a fost doar canalul de distributie, cu insarcinarea sa ma faca mare). Si daca vad in jurul meu soare, crini, portocale, mare, curcubeu, rasarit, si zambetul fetitei mele, inseamna ca sunt facute pentru mine, pentru tine, sa ne bucuram de viata!
Si un Big-Bang nu putea sa fie asa de bine intentionat...
Imi place ce spunea cineva: Traieste-ti viata de ca si cum azi ar fi ultima zi din viata ta!
Donia spune:
quote:
Originally posted by conchita
o intrebare: de ce ati astepta pana in ultima luna de viata sa stati cu familia cat v-ar placea, sa le spuneti/aratati celor dragi cat ii iubiti sau sa faceti lucruri pe care nu le-ati facut niciodata?
Conchita, gand la gand cu bucurie
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru viata mea de pana acum, iar viitorul l-am pus tot in mainile lui.
In ultimii 11 ani am invatat despre viata cat invata altii in 80 de ani.
Acum 11 ani mi-am schimbat locul de munca (inainte eram asistenta la spitalul de oncologie) si am inceput sa lucrez la o fundatie pentru bolnavii de cancer aflati in faza terminala. Scopul ingrijirii noastre era sa oferim o calitate a vietii, acolo unde cantitatea era limitata. Am avut norocul sa intru in multe case, case in care altii evitau sa intre, pentru ca in fata suferintei unui muribund si a familiei sale, multi oameni, inclusivi profesionistii din sanatate, sunt sau se simt neputinciosi.
Am avut norocul sa fim instruiti de profesionisti britanici (Marea Britanie e tara in care s-a nascut acest mod de ingrijire), iar in felul acesta am reusit sa alinam suferintele a mii de muribunzi.
Am avut privilegiul sa fiu acceptata de familiile pe care le-am vizitat, m-au facut sa ma simt ca un membru al familiei lor.
Le sunt recunoscatoare pentru ca, indirect, ascultand povestile lor, m-au invatat sa pretuiesc ceea ce am, am invatat sa traiesc din plin, am invatat ce inseamna "calitatea" vietii.
Sa traiesc din plin nu inseamna extravagante, sau aventura, ci doar sa invat sa traiesc si nu sa vegetez in rutina de a astepta ziua de maine. Am invatat ca nu banii aduc calitate vietii, ci lucrurile acelea speciale care imi fac mie placere: sa-mi petrec timpul cu familia mea, sa am timp sa citesc, sa reusesc sa ma plimb prin padure, sa privesc valurile marii, sa fac o baie relaxanta, sa vad un apus de soare, sa ma minunez de tot ceea ce Dumnezeu imi ingaduie sa vad... De la oamenii pe care i-am ingrijit am invatat sa ofer dragoste, sa iert, sa nu judec, sa accept si sa inteleg. Nu sunt o super-femeie, gresesc uneori fata de altii si ma doare ca o fac, dar fiecare greseala e o lectie din care invat si ma rog lui Dumnezeu sa-mi bage mintile in cap.
Poate stiti sau poate nu stiti, dar sunt atat de multi oameni care nu au o calitate a vietii. Nu asteptati un dead-line, pentru ca uneori acesta vine cand deja e prea tarziu.
Elizabeth Kubler Ross, psiholog, a fost prima persoana care a indraznit sa discute cu muribunzii. A recunoscut ca a invatat enorm de la acesti oameni si a spus: "Traieste-ti viata ca si cand ar fi ultima zi din viata ta". Tot ea a spus ca a intalnit oameni care la 18 ani erau mai multumiti de viata pe care au dus-o decat altii care la 80 de ani se uitau in urma lor si nu vedeau mare lucru.
Iar in final spun si eu la fel ca altcineva, mai sus: daca as stii ca mai am o luna de trait, nu as face nimic in plus fata de ce fac acum.
Banti spune:
Raspunsul meu la ce a intrebat conchita este ca daca vreau sa arat cit de mult ii iubesc pe cei din familie nu inseamna ca acum nu le arat si ca nu petrec timp cu ei, ba eu chiar incerc sa fac sa le fie bine la toti atit cit pot. Deviza mea este "sa facem altora ce
ne-ar placea sa ne faca ei noua", si incerc sa o aplic in viata mea tot timpul. Ma refeream la faptul ca nu as face cine stie ce chestii nemaiauzite, ci as dori sa stau mai mult cu ei.
Oricum intrebarea e putin neclara in sensul ca poti mai avea o luna de trait fiind bolnav grav si sa stii ca mori sau mai poti avea o luna si sa fii sanatos, sa pleci din lumea aceasta in altfel decit printr-o boala, si sa nu stii ca vei pleca.
Nu am regrete ca am pierdut ceva in viata, ii multumesc lui Dumnezeu pentru dragostea ce mi-a aratat pina acum si daca El imi mai da zile ii multumesc pentru ca vreau sa reusesc sa imi cresc copilasii si sa Il slujesc pe El prin tot ce fac.
Ioana
korinna spune:
deprimant...zau asa!!!
ce subiect!!
Corina mamika de 2 baietzi !!!
http://community.webshots.com/user/korinnay
conchita spune:
mie nu mi se pare sinistru subiectul, si nici deprimant. e un moment de pauza pentru reflectie in goana vietii. spre ce alergam? nu putem alerga fara o pauza mica din cand in cand. uite asa, gandindu-ne macar sporadic la cine suntem si ce vrem, ne redescoperim sensul si locul in viata, langa cei dragi, etc. mi-e si nu mi-e frica de moarte. nu regret ca n-am sarit din avion, ca nu mi-am dorit niciodata, deci am avut prilejul. in schimb, am zburat cu balonul, se pune? :)) mie mi-e teama ca, si daca am apucat sa fac unele lucruri, poate ca nu le-am facut tocmai grozav din perspectiva lui Dumnezeu, iar de refacut nu mai am chef si timp, nici n-ar mai avea sens. ma gandesc ca nu intamplator mi s-a schimbat cursul vietii la 30 de ani spre o viata de familie adevarata dinspre o viata carieristica la fel de adevarata :)) nu e inutil sa ne intrebam cum traim, este lectia vitala pe care trebuie sa o transmitem copiiilor nostri. vorbele nu sunt la fel de puternice ca si faptele. daca ne vor vedea ca ne traim viata ca si cand maine ar fi deadline-ul, vor face si ei la fel. mi se pare cea mai importanta mostenire. vorbeam cu sotul meu nu demult cum vedem noi educatia pe care trebuie sa o transmitem pruncilor nostri si imi pare bine ca nu a mentionat cele mai tari universitati din lume si casa personala la 18 ani plus milionul in banca. visul lui este sa reusim sa trasmitem copiiilor pofta de viata si calea de mijloc in toate, sa stie sa se bucure de o masa incropita la focul de tabara, dar si de o carte buna si o convorbire cu oameni inteligenti. sa nu-i fie rusine sa munceasca ccc cu bratele daca asta ii va placea si sa o faca onest, cu demnitate. sa iubeasca oamenii si sa-i respecte, sa invete de la cei mai buni si sa le fie de ajutor celor mai slabi. dupa mine, cea mai importanta lectie pentru copiii mei va fi aceea ca mai bine amana pentru maine o fapta rea, ca poate te razgandesti, dar fapta buna fa-o acum, ca poate nu mai apuci ziua de maine .
Authority Zero