copii adoptati- teama de adevar
Raspunsuri - Pagina 2
furni spune:
Eu zic ca nu ar fi rau daca te-ai consulta cu un psiholog.
Jeff spune:
Roxana,
Vecinii parintilor mei au adoptat un copil cand acesta era inca mic, avea vreo 2 - 3 ani. Mare lucru nu-si dadea el seama dar ceva ceva intelegea din ceea ce se petrecea cu el. Parintii acestuia decedasera intr-un accident de masina.
Parintii adoptivi l-au iubit nebuneste, nu puteau avea copilul lor, si s-au comportat foarte bine cu el, chiar dupa ani si ani a inceput sa semene cu ei...
Copilul a stiut de mic ca a fost adoptat, a crescut cu ideea aceasta in minte, si nu i s-a parut niciodata ceva iesit din comun.
Practic nu a existat nici un soc emotional pentru el, se dezvolta normal, este un copil talentat, vesel.
Cred ca ar fi oportun sa-i spui acum ce a fost adoptat, dar ca-l iubiti foarte mult si ca el este copilul vostru pentru totdeauna orice s-ar intampla.
Am auzit si alt fel de povesti de viata: de exemplu, altcineva mi-a povestit despre sora sa ca a infiat o fetita pe care a divinizat-o si s-a ferit de frica sa-i spuna ca este adoptata. La 16 ani fata a aflat adevarul, ca de obicei de la o persoana binevoitoare, si pur si simplu a sters cu buretele toti acei ani in care parintii o iubisera ca pe copilul lor. I-a distrus pur si simplu.
Apreciaza tu ce crezi ca-i mai bine, noi nu putem decat sa-ti dam cateva sugestii.
O sa fie bine, ai sa vezi, conteaza foarte mult si cum iti apropii copilul.
Melania & Anna-Luciana
melania
Alina spune:
Draga Roxana,
Eu am o finuta infiata de la Casa de copii,a fost nascuta si abandonata in tufe asa ca nu i se cunosc parintii naturali.Acum are aproape 14 ani dar cind era prin clasa intiia,cum toata lumea stia situatia ei, au inceput colegii de scoala sa o sicaneze ca cel care vine sa o astepte la scoala nu e taticul ei,ca mamica ei a aruncat-o,etc.Florina a suferit foarte mult atunci asa ca i-au spus adevarul ca este infiata dar ei o iubesc foarte mult si nu merita sa dea atentie copiiilor rautaciosi.Se pare ca a inteles foarte bine pt ca de-atunci sunt vreo 6 ani si ea nu a mai intrebat niciodata nimic despre asta,se comporta absolut normal si invata foarte bine.
Eu iti doresc multa rabdare si tact,o sa simti tu cind e momentul sa-i spui.Important e ca se simte un copil iubit si dorit.
Alina
Oana_B spune:
Roxana, niste unchi ai mei au infiat o fetita din Romania, au adus-o aici cand avea 3 ani. Cand au crezut ei ca fetita poate intelege situatia i-au explicat ca este infiata. Nu stiu amanunte, banuiesc ca au cautat si momente propice. Acum fetita are 12 ani, daca o intrebi daca e curioasa sa mearga in Romania sa-si cunoasca mama care a nascut-o spune ca nu, ca daca e mama ei de ce a dat-o.
Oana_B
mr_baz spune:
Dragostea le uneste pe toate
In timp se creeaza o legatura stransa si daca copilul a fost crescut cu multa dragoste adevarul spus mai tarziu i se va parea impsosibil si nimic nu se schimba in relatia copilului/adolescentului infiat cu parintii.
Pesonal nu cred ca e bine de spus la varste fragede ci in momentul cand copilul intelege lumea mai bine.
Marea arta si daruire sta in parinti care nu fac diferente.
Parintii bilogici raman la urma urmei niste straini.No ofense!
gandacelu spune:
quote:
Initial creeata de roxanaherlo
Am nevoie urgenta de ajutor. Avem un copil minunat , ii daruim toata dragostea noastra , si speram ca este fericit cu noi. Nu suntem insa parintii lui naturali. Toti prietenii nostri stiu asta , rudele , colegii de serviciu , vecinii , in fine, toata lumea. Acum are 4 ani si ma ingrozesc la gandul ca intr-o zi va veni sa-mi spuna ca eu nu sunt mama lui. Ce sa fac , sa-i spun acum , mai tarziu , cum sa-i explic ? A trecut cineva prin asta ? AJUTATI-MA !!!!!!!!!!!!!!!!
Roxana
n-o sa-ti spun parerea mea, pentru ca nu ma aflu in aceeasi situatie ca tine, si in asemnea probleme delicate nu poti sa zici "io asa cred ca asa cred io"
iti citez din francoise dolto, o mare psiholoaga franceza (iti recomand cartile ei, trateaza si problema copiilor adoptati): ea spune clar ca copiul trebuie sa stie (nu mai tin minte de la ce varsta), dar ca trebuie avuta mare grija cum ii spui, in sensul ca discursul tau trebuie sa sune cam asa: "noi nu suntem mama si tatal tau adevarati (dolto accentua pe cuvantul asta, care apartine vocabularului copilului), dar te iubim f mult (cu accent si pe asta)
mama si tatal tau adevarati te-au iubit si ei foarte mult, dar nu au avut bani (sau au avut probleme) si nu au avut cum sa te tina, asa ca te-au dus la o cresa de unde stiau ca vor veni parinti care nu pot avea copii si isi doresc..."
(ceva de genul asta, nu mai tin minte f bine, mai bine citesti tu cartea, nu? accentul trebuie pus f puternic ca el a fost abandonat nu pentru ca a fost copil rau, sau pentru ca n-a fost iubit, si ca voi il iubiti ca pe copilul vostru!)
cartea se cheama "cand apare copilul" si a aparut mai demult la humanitas
numai bine!
http://www.desprecopii.com/forum/photo_album_view.asp?cname=Album+principal&mid=8697&cid=5405
OtiliaLia spune:
Cunosc si eu cateva cazuri de copii infiati. Unii au cunoscut acest fapt (infiati mai tarziu) unii nu.
Ma refer acuma la cel al unui baietel infiat de o familie de intelectuali, care pana la varsta de vreo 20 de ani nu a stiut acest lucru, aflat intamplator cand si-a facut pasaport (neconcordanta intre data nasterii si data eliberarii certificatului de nastere). A fost infiat la mai putin de 2 ani de la un leagan de copii si avea amintiri de acolo (vagi, dar certe - pe care parintii adoptivi incercau sa le mascheze ca fiind din epoca gradinitei).
Dupa aceea nimic nu s-a schimbat, ba mai mult el era cel care declara "va iubesc si mai tare".
O alta familie de prieteni (tot intelectuali) a infiat o fetita, tot asa pe la 2 ani, (interdictie de a avea copii din motive genetice) care a aflat la 16 ani ca este infiata. Si acest copil si-a schimbat total stilul de gandire. Din nefericire a inceput sa-si urasca parintii adoptivi si pe care i-a "abandonat" odata ajunsa pe picioarele ei. Si nu se punea problema ca n-au faut totul pentru ea.
Celelalte cazuri pe care le cunosc sunt acum la varste sub 10-12 ani, si nu am idee cum vor reactiona cand vor afla (cei care nu stiu) iar cei care stiu deocamdata au un comportament normal.
Mai cunosc un caz "ciudat" - tot o familie de intelectuali, care aveau un copil care locuia cu ei (al ei din prima casatorie, dar si el avea unul din prima casatorie care insa era incredintat mamei). Cam pe la varsta de 22 de ani a copilului natural al ei, ii vine doamnei ideea de a infia un copil (motivul: ca prea semana cu fiul ei cand era mic), iar aici problemele au aparut la fiul natural, care s-a simtit dat la o parte ca un "rebut". Nu stiu cum o sa fie cu reactia celui infiat (care are acum doar vreo 3 anisori si pare sa fie OK, desi nu stie inca ca este infiat) stiu doar reactie celui mare...
lucia_cs spune:
Eu cred ca conteaza mult ce fel de copil este, daca este unul mai matur de fire, atunci poti sa-i spui mai repede, dar daca nu este si ii spui, in el s-ar putea naste niste sentimente urate.
Este bine sa-l pregatesti, sa-i povestesti despre adoptii, dar ma gandesc ca la patru ani este prea mic ca sa inteleaga, poate pe la
6-8 ani ar fi mai potrivit.
Ar putea sa se gandeasca ca nu este dorit, sa se considere dat la o parte, poate ca o data ai sa gresesti cu ceva fata de el, si va zice ca motivul este ca nu esti mama lui naturala, deci eu as zice sa mai astepti, trebuie sa aiba minimul de maturitate.
Si oricum, cum a zis cineva mai devreme (imi cer scuze ca acum ii scapa numele) "Mama este cine te creste!"
Lucia sotia lui Csaba.
liliana csaki spune:
Laura are aproape 5 ani, David face 7 luni.Pe David l-am vazut pentru prima data cand avea 4 zile, la 8 zile l-a vazut si Laura iar la 3 saptamani l-am adus acasa. Laurei i s-a parut firesc, dealtfel nu vazuse in cercul nostru de cunostinte o mamica cu burtica si nici nu-si punea inca intrebari despre "de unde vin copiii".
In urma cu vreo trei saptamani am fost cu ei la medic si in sala de asteptare erau si doua mamici cu burticile deja mari.Laura m-a-ntrebat atunci:
-mami, de ce au doamnele astea burtici asa mari.
-pentru ca au un bebelus acolo care creste si cand e suficient de mare d-nul dr. il scoate de acolo.
-da' tu nu l-ai avut pe David in burtica, de unde l-ai luat?
-de unde l-am luat?
-de la spital, da' el in burtica cui a crescut? de ce n-a crescut in burtica ta?
-n-a putut creste in burtica mea pt. ca burtica mea avea un defect si bebelusul nu putea sa creasca acolo dar a crescut in burtica altel doamne.
-si dupa aia ti l-a dat tie, de ce ti l-a dat?
-nu mi l-a dat mie, dar nu putea sa aiba grija de el, sa-l creasca, pt. ca avea alte probleme si n-avea bani suficienti si copiii ai caror parinti nu pot sa-i creasca sunt dusi la Campina, stii tu,unde mergem noi sa ducem lucrusoare si mancare, acolo alte doamne au grija de ei pana vin alti parinti care-si doresc mult,mult de tot un copil si-i iau si-i duc acasa.Pe David insa nu l-au mai dus la Campina pt. ca eu si tati l-am vazut si ne-am hotarat sa-l luam acasa, sa fie baietelul nostru asa cum si tu esti fetita noastra si uite acum avem doi copii pe care-i iubim cel mai mult si mai mult pe lumea asta.
Deocamdata i-a fost suficienta explicatia asta si n-am mai discutat pe subiect, mi s-a parut insa curios ca nu m-a intrebat inca nimic de ea dar probabil ca in curand o va face.
Laura avea aproape 9 luni cand a venit acasa, era intr-un camin la Campina si de-atunci ne-am pastrat obiceiul ca de sarbatori sa mergem cu totii acolo si sa ducem diverse pt. copii, iar anul asta a fost primul an in care si ea a acceptat sa aleaga cateva din jucariile ei ca sa le duca copiilor "care sunt tristi ca n-au parinti si n-are cine sa aiba grija de ei si le cumpere jucarii".Eu incerc sa-i cultiv ideea ca trebuie sa fii bun cu ceilalti si daca ai mai mult si poti sa-i ajuti si pe cei care n-au.
Desi mica inca, eu cred ca ceva, ceva se-ntampla acolo in creierasul ei pt. ca acum doua zile era la tv. o emisiune despre sarcina si bebelusi, se pare ca, desi nu era atenta a prins cate ceva asa ca mi-a zis din nou:
-mami, stii ce-mi doresc eu cel mai mult si mai mult?
-ce-ti mai doresti, mama(pt. ca ea mereu isi doreste cate ceva asa "cel mai mult")
-sa mai am un fratior, da' unul care sa creasca in burtica ta.
-ei, nu stiu acum, poate ca o sa mai poti avea un fratior peste ceva timp da' tot nu va creste la mine in burtica(cu explicatia de rigoare)
Nu e simplu deloc, ba chiar al naibii de complicat sa explici, sa inteleaga de ce ai facut asta, sa inteleaga ca el e copilul tau indiferent de cum a ajuns in familie si ca il iubesti mai mult decat orice.
Noi am hotarat de la bun inceput ca trebuie sa le spunem adevarul, ca ei trebuie sa stie cine sunt, ca dragostea nu se poate baza pe minciuna.Prefer sa le spun eu, incet, incet pe masura puterii lor de intelegere decat sa afle la un moment dat de la "binevoitori" si sa vina sa-mi spuna "m-ai mintit, toata viata mea a fost o miciuna".
Avem niste cunostinte a caror fetita a aflat la 12 ani de la femeia care-i ajuta in casa, a fost o adevarata tragedie, cu crize de isterie, au mers apoi la psiholog si-acum totul pare ca a intrat pe un fagas normal.
Avem insa si cunostinte, prieteni, straini care au adoptat copii din Romania si care le-au spus la varste relativ fragede, 5-6 ani si totul e in ordine, ba unii chiar au dat copiii sa-nvete romana.Ei ne spuneau ca au preferat aceasta varsta pentru ca sunt deja destul de mari ca sa inteleaga cate ceva si sa le ramana discutia undeva in coltul mintii, dar nu suficient de mari ca sa fie socati de cele aflate. Sigur ca discutiile astea vor reveni pe tapet din timp in timp si-atunci e mai usor sa adaugi date noi la cele deja existente.
Oricum, cred ca daca tot aveti de gand sa-i spuneti, momentul potrivit pentru a incepe o discutie e probabil atunci cand copilul incepe sa intrebe cum a venit pe lume.
http://community.webshots.com/user/lilianacsaki
conchita spune:
Roxana, Liliana si celelalte mamici 
v-am citit cu interes profund ca problema ma intereseaza personal. as avea si eu o poveste reala, dar nu stiu daca v-ar folosi la ceva, m-am abtinut sa scriu pana acum. totusi, in dimineata asta am vazut un film, nu stiu daca va mai aduceti aminte de Jean Negulesco, ei bine a regizat si Scandal at Scourie. este vorba despre o fetita romano-catolica, Patsy, orfana, crescuta de maici si care isi gaseste intamplator niste parinti adoptivi protestanti. cum statea Patsy asa pe marginea unui rau cu mamica ei adoptiva, vine vorba despre problema aici in discutie, si incerc sa va redau explicatia, poate ajuta cuiva macar la stimularea imaginatiei in gasirea unui ton/mod de a spune copilasilor vostri adevarul. oricum, pe mine m-a busit plansul la scena asta: micuta Patsy povesteste cum a luat foc orfelinatul si cum maicutele au adunat toti copilasii in tren si cum au inceput sa ii imparta prin gari la cine se nimerea sa-i doreasca. mai ramasesera 14. si Patsy spune ca pe ea n-a dorit-o nimeni pana acum. apoi intreaba "ce este acela copil orfan" si i se raspunde " este un ingeras care vine pe lume pentru ca doi oameni s-au iubit extraordinar de mult". "si pe mine nu m-au iubit? de ce nu m-au pastrat cu ei?". si aici vine raspunsul care m-a ravasit: " Patsy, stii ce este minunat in situatia ta? nu conteaza ce spune lumea despre tine, caci seara cand mergi la culcare poti sa inchizi ochii si sa iti imaginezi ca mamica ta este o printesa minunata si taticul un cavaler viteaz pe care soarta i-a despartit de tine, dar care te-au iubit si te vor iubi mereu. copiii care au parinti nu au posibilitatea asta, tu o ai! esti libera sa alegi in imaginatie cei mai minunati parinti din lume"...faza la care normal ca Patsy spune "eu doar pe tine te vreau ca mamica dintre toate mamicile de pe pamant"...