Vreau un sfat...

Povestea mea este aceasta: sintem un cuplu despre care toata lumea credea ca ne intelegem perfect si ca ne iubim. Pina si noi ne mindream cu asta. Chiar si la serviciu lucram unul linga celalalt si nu ne plictiseam niciodata, ba chiar ne ajutam reciproc si colaboram foarte bine. Ne spuneam totul si ne hotarisem sa emigram in strainatate.
Apoi ne-am dorit un copil si dupa luni intregi de asteptare chinuitoare am ramas insarcinata. Cele noua luni care au urmat au fost incarcate de fericire. Mergeam impreuna la control si ne emotionam in fata ecografului, cautam nume pentru copil si primeam cu bucurie felicitarile celor din jur. Toti colegii de serviciu ma admirau caci in ciuda faptului ca ma simteam foarte rau (am vomitat zilnic luni intregi iar apoi aveam o burta imensa) am lucrat pina aproape de data nasterii si am fost plina de energie si optimism. El era foarte tandru si mindru de mine. Stia ca nu ne putem astepta la nici un ajutor din partea familiei si imi spunea mereu sa nu fiu ingrijorata fiindca impreuna vom reusi sa-l crestem pe cel mic.
La sfirsitul lui septembrie am nascut un baietel adorabil care ii seamana lui foarte bine. Nu mi-e usor sa-l cresc singura (el a fost avansat director tocmai acum si vine din ce in ce mai tirziu acasa si atunci cind vine se joaca la calculator). Nici nu implinise copilul doua luni si aflu ca in firma se birfeste cum ca el ar avea o aventura cu o colega noua. Socul a fost devastator. Mi-am pierdut si putinul somn pe care-l mai aveam si pofta de mincare. Am slabit cite un kg. pe zi. Plingeam zi si noapte si ma simteam teribil de vinovata fata de copilul meu fiindca si el incepuse sa fie la fel de agitat ca si mine. Imi doream din suflet sa nu-i fac rau dar nu imi puteam stapini disperarea. Nu i-am putut spune nimic lui (inca) din cauza socului iar la citeva zile a fost el cel care mi-a marturisit ca trece printr-o criza de personalitate, accentuata de o depresie datorata venirii pe lume a copilului si de aceea s-a destainuit ei nu mie deoarece eu aveam atitea pe cap. Am incercat sa vorbesc cu el si sa rezolv problema cu lungi discutii. Imi spune ca nu simte nici o atractie sexuala fata de ea si ca discuta lucruri banale. In alta seara se contrazice si marturiseste ca a fost atras de ea si ca s-a gindit la despartire (copilul avea doar o luna) dar ca pericolul a trecut. Dar eu descopar intimplator ca a sunat-o seara dupa orele de serviciu. Minte cu seninatate ca a sunat-o in interes de serviciu (e subalterna lui) dar cind ii atrag atentia ca era seara zimbeste si spune ca a mintit ca sa nu ma agit. Zice ca vorbeste despre un programele de la televizor si alte lucruri banale dar o face intotdeauna pe furis, cind nu sint eu acasa.Refuza cu incapatinare sa inceteze relatia cu ea (considera ca nu e nimic anormal si ca ar fi fost acelasi lucru daca ar fi fost baiat) si imi cere sa fiu prietena cu ea pentru ca asa o sa ma lamuresc si eu ca e o fata buna. Dar in acelasi timp spune ca este atras de ea ...nu stie cum. Si ba ma iubeste pe mine, ba nu stie ce va hotari in legatura cu mine si copilul. Da vina pe criza lui existentiala si spune ca o sa si-o rezolve. Intre timp continua sa vorbeasca cu ea in secret pe internet tot timpul serviciului si stau cit mai departe unul de celalalt in firma din cauza colegilor care murmura tot mai mult despre relatia lor si care se situeaza probabil de partea mea. Voi intelegeti ceva? Cum sa procedez? Va rog din suflet sa-mi dati o mina de ajutor, poate voi reusi sa ies din starea asta de disperare, macar de dragul copilului.

lorelei_19 spune:

E foarte foarte greu de dat un sfat, Mirelusa. Stiu ca nu ti-e usor, dar parerea mea e sa nu cedezi. Multi barbati o iau razna si apoi se linistesc. Ai incredere in Dumnezeu si va fi bine. Of, te inteleg atat de bine... O alta idee e sa-l apropii mai mult de copi, fii "bolnava" si lasa-l pe el sa se ocupe de ala micu, sau cand pregatesti lapticul sau mai stiu eu ce, pune-i-l pur si simplu in brate. Poate ca vede ca faci tu prea multe si se simte in plus acasa, crede ca n-aveti nevoie de el. Dovedeste-i-o fara vorbe, si probabil ca va fi mai bine.
Multa fericire si toate cele bune!

Lorelei & Family

Irinel spune:

Mirelusa, Lorelai mi-a luat vorba din gura. Tot asta era si sfatul meu, usor, si fara sa il certi, sa il atragi la treburile legate de bebe. Daca a fost asa incantat ca va deveni tatic, va fi si acum ca are bebele, dar pentru ca nu sta prea mult pe acasa probabil nu simte foarte mult ca e tatic si ca are responsabilitate fata de bebe. Povesteste-i despre ce face bebe, eventual spune-i ca seamana cu el (daca seamana) ca se bucura cand il vede...treburi din astea, ca sa se apropie de bebita.
Si ma gandesc ca poate si tu il neglijezi, ceea ce e de inteles in perioada asta, si eu ma tem ca atunci cand o sa nasc si o sa fiu atat de preocupata sa invat sa am grija de bebe, plus oboseala, noptile nedormite, poate o sa il neglijez pe sot, si sper sa ma inteleaga, altfel perioada aia va fi grea.
Incearca eventual sa fii zambitoare, adu-ti aminte ce ii place lui la tine si pune in evidenta sa isi aduca aminte in caz ca a uitat. Chiar daca e ocupat la serviciu, nu mi se pare normal cand vine acasa sa stea la calculator si altceva sa nu faca...
Pana la urma tu il cunosti cel mai bine, vei sti cel mai bine cum sa il abordezi.
Iti tin pumnii...
Cu drag,


Irina si bebe(ii?) din burtica

saptamana 15 (DPN 9 iunie)

ruxij spune:

Off, e complicat de dat un sfat. Se pare ca tot mai multe cupluri trec prin asa ceva dupa aparitia copilului. Nu stiu prea bine care este cauza, poate barbatul vrea sa confirme ca el continua sa fie atragator si tanar chiar dc. are copil, nu il multumeste ceea ce gaseste acasa, adica responsabilitati si mai putin "distractie". Cam asa interpretez, ca pe o fuga de responsabilitati. El nu mai este centrul atentiei, acasa nu mai vine pentru a se simti bine dupa lucru, ci pentru a fi solicitat la cresterea lui bb. Legatura cu copilul dureaza ceva timp chiar si la mama ("bonding"), ma gandesc ca la tata procesul e si mai indelungat. Cred ca acum el ar vrea sa fie "ca inainte", adica mai liber si lipsit de griji, iar noua colega ii da aceasta senzatie. Este foarte importanta reactia pe care o ai tu, poate foarte bine sa fie ceva trecator la el, dar intr-adevar este un moment f. periculos. In nici un caz sa nu plangi, sa faci scandal, nu sunt impresionati, ba dimpotriva. Lasa-l in pace si incearca subtil sa te apropii de el. Nu mai discuta despre cealalta. Ma gandesc, am inteles ca nu aveti cine sa va ajute cu bb, dar v-ar prinde bine o iesire in oras saptamanal, sa te vada din nou ca femeie si nu doar ca mama. Poate puteti gasi pe cineva pe care sa puteti plati pentru cateva ore pe saptamana, sau ma rog, din cand in cand. Ceea ce au spus fetele dinantea mea despre apropierea de bb este iarasi f. important, nu stiu exact prin ce metode ai putea face asta, dar ar fi f. important sa inceapa sa simta ca bb e si al lui, nu doar al tau. Asa e, spune-i ca seamana cu el, ca se bucura cand ii aude vocea etc. El nu stie ca orice amanta se transforma pana la urma tot in nevasta si vrea si copii pana la urma si ajunge tot acolo?
Nu stiu, poate este o prostie, dar nu ai putea oare vorbi si cu ea? Cred ca depinde f. tare si de modul in care ea reactioneaza si se poarta.
Sper din tot sufletul sa treaca totul cat mai repede. Sigur aveti nevoie de ceva timp impreuna, singuri, daca s-ar putea.



ruxij

ale spune:

Am trecut prin ceva asemanator acum vreo 4-5 ani: o "ea" care ba era marturisita ca o "ea" ba devenea o colega si atat. Teoretic stiam si eu ca solutia e "nu plange, nu dispera, fa-te frumoasa pentru el, etc". Nu am reusit. Prea epuizata sufleteste si fizic? Poate ... Oricum, important este ca a trecut. Eu nu m-am putut impotrivi 'firii' si am plans. L-am facut sa vorbeasca despre ea, am intrebat 'de ce'. Nu a ajutat prea mult.
Ceea ce a ajutat a fost faptul ca i-a marturisit 'ei' ca mi-a spus. Iar 'ea' a facut o scena, pentru ca era si ea casatorita. De convenienta, zicea ea, si desi nu o plac deloc, o cred, pentru ca i-am cunoscut sotul. Totusi era casatorita. Si a facut o scena. Cu plansete si acuzatii. Ca o nevasta adevarata . Iar el s-a 'trezit' complet - nu mai era nici o diferenta intre amanta si sotie. Dar cu sotia avea un bebe pe care si-l dorise si il iubea. Si, daca s-a gandit un pic, si-a dat seama ca si pe sotie o iubeste. Dupa un timp mi-a spus ca de fapt "ii trecuse" din clipa in care a inceput sa imi spuna despre ea. Ca a vorbit doar pentru ca avea nevoie de ajutor sa 'iasa' din situatia in care ajunsese. Hmmmm...
Ideea, in toata aceasta poveste este - nu dispera. Mai mult ca sigur este ceva trecator. Are nevoie de atentie. Are nevoie sa se simta admirat, iubit, dorit si toate celelate. Trece, daca il ajuti si ai rabdare. Si un pic de noroc. Tu il cunosti pe el mai bine, stii ce ii place, stii ce il dezgusta. Daca o cunosti pe 'colega' vei reusi sa gasesti 'ceva' la ea care lui nu ii place. Acel "ceva" ce el a trecut cu vederea pana acum. Dar nu uita sa ii arati ca il iubesti si ca tu si bebe aveti nevoie de el. Acum si intotdeauna.

Te pup si iti doresc multa liniste in suflet!

Asterix spune:

Draga Mirelus,

Si eu am trecut printr-o situatie asemanatoare cu a ta acu' trei ani, cu diferentele ca nu eram colegi de serviciu si inca nu aveam copil. "Persoana" era tot o subalterna care culmea, nu imi era cu nimic superioara (dimpotriva), divortata si se pare ca nu urmarea decat sa puna mana pe un baiat bun ca sa-si asigure un viitor caldut in companie si bineinteles pe plan personal. Sotul meu care devenise cu totul altul, parca ii luase Dumnezeu mintile: ma mintea, lucru pe care nu-l facuse inainte, parca fugea de mine, nu comunica. Ba i se parea ca e indragostit de aia, ba imi spunea ca pe mine ma iubeste. Chiar el mi-a spus despre "relatia" lor, nu a trebuit sa aud din alta parte si a promis ca a doua zi ii spune ei ca se va termina totul. Sincera sa fiu, pentru a nu ma amari si ma tare nici nu voiam sa stiu detalii despre a fost de fapt sau ce l-a atras la ea, cu toate ca individa tot incerca sa imi spuna la telefon mai multe, sperand ca eu voi ceda usor, ma credea mai tanara si mai naiva )numai ca eu nu puteam sa o aud si inchideam telefonul). Eu am suferit mult, mereu plangeam si nici nu mai puteam sa zambesc, cu greu ma concentram la serviciu, dar nu voiam sa accept sa ne stricam relatia in care imi pusesem atatea sperante (ca si voi ne intelegeam perfect). Ma simteam foarte ranita, dar nu am spus nici parintilor mei, nici alor lui nimic pentru ca nu voiam sa sufere si ei si aveam credinta ca acesta cosmar se va termina. Intr-adevar, tot circul s-a terminat in cateva luni, din fericire pentru noi. El si-a dat seama ca a gresit, chiar mai inainte, dar probabil ca era santajat sau cine stie din ce motive a mai continuat dupa momentul in care mi-a spus (totul a tinut mai bine de o jumatate de an). Dupa ce totul s-a terminat ne-am revenit treptat, eu am inceput sa uit cu timpul si dupa o vreme ne-am hotarat si sa plecam din tara. Acum avem un baietel minunat de 2 anisori si ne este foarte bine, chiar pot sa spun ca avem o relatie mult mai sanatoasa decat inainte, iar eu ma simt acum mult mai iubita, mai sigura si mai rasfatata si consider ca a meritat sa lupt, chiar daca perioada aceea de trista amintire m-a marcat puternic. Pentru sotul meu a fost "lectia vietii lui" si nu cred sa mai intre vrodata in asa ceva. Daca am mai incercat sa il intreb ulterior ce l-a determinat sa faca asta nu vrea sa discute, spune ca ii este rusine, si ar da orice sa stearga "pata" asta neagra din trecutul lui. Mie nu a putut sa-mi gaseasca vreo greseala in comportamentul fata de el, care sa-l fi determinat sa isi doreasca pe altcineva. Deci asta a afost story-ul. A trecut, dar cateodata imi amintesc si ma intristez, apoi ma bucur ca exista totusi uitarea pentru lucruri urate care se intampla in viata.
Vezi, e greu sa-ti dau sfaturi ca depinde foarte mult de caracterele voastre, de cum reactionati in astfel de momente. Eu am adoptat varianta calma, daca pot sa o numesc asa, fara tipete si invinuiri, am insistat mereu sa vobim sa vedem ce se intampla, chiar daca in interior ma macinam si imi venea sa urlu si pe el sa il dau cu capul de pereti sa se trezeasca si sa vada realitatea. Metoda mea a functionat pana la urma. Acum cand imi mai amintesc prin ce am trecut mi-ar place sa fi fost mai dura si sa se termine totul mai repede, fara sa pierdem atata timp pe care l-am fi putut folosi mult mia frumos.
Ca sa nu ma mai lungesc ma opresc aici si iti doresc sa fi tare si increzatoare pentru copilasul tau care are nevoie sa te simta linistita si sa treceti peste problemele astea cat mai repede.
Te pup si iti doresc tot binele din lume.

asterix

A_Iulia spune:

Mirelusa, stiu ca e usor sa dai sfaturi. Stiu ca e infiorator prin ce treci...dar trebuie sa treci de asta!
Fetele ti-au zis deja ce trebuie facut: fara tipete, plansete, fa-te frumoasa, ingrijeste-te, atrage-l in activitatile placute legate de BBul vostru, poate chiar ar trebui sa eviti de acum orice discutie legata de cealalta...E greu, stiu, dar merita. E usor sa rupi legatura intre voi, iar tu si BB veti avea numai de pierdut.
Incearca sa-i arati valorile familiei voastre, care banuiesc ca nu sunt putine...
Toti barbatii trec, mai mult sau mai putin, mai devreme sau mai tarziu, prin asemenea "crize". Fii desteapta, trebuie sa treceti de hop!
Si, cine stie, in viitor va veni si randul tau sa-i "scoti parleala" si vei avea tu nevoie de putin ajutor din partea lui...

Adina+BB29W

val77 spune:

ceea ce nu inteleg din toate astea :este de ce noi mereu trebuie sa fim alea intelegatoare si dragute? el cum ar proceda daca ar fi in locul tau?

ancasoare spune:

Mirelusa, spre deosebire de celelalte fete, eu nu pot sa-ti impartasesc din experienta mea, dar iti voi povesti din experienta unui cuplu de foarte buni prieteni; singura diferenta este ca ea a fost cea care s-a lasat prinsa in mirajul chat-ului si apoi al intalnirii cu un alt barbat, care nu era cu nimic mai bun decat cel pe care il avea acasa, ba din contra.
La fel spunea si ea: ca la inceput n-a atras-o nimic la tipul respectiv, ca a iesit cu el numai de curiozitate, ca nu e nimic intre ei ... dar vorbea in continuare cu el pe chat non-stop, sms si desi spunea ca nu are nimic cu el, a ajuns sa se indragosteasca si sa se culce cu ala. In timpul asta a incercat o data sa se desparta de sotul ei, pt. ca se simtea vinovata, dar insistentele lui au adus-o inapoi, insa asta nu insemna ca renunta la celalalt. NU! atata vreme cat n-a constientizat ca il pierde pe sotul ei, nu a ales!
A mers asa si cu unul si cu celalalt, pana cand i s-a spus verde in fata de catre sotul ei: Pa, puiu! si asta a functionat ca un dus rece. In momentul cand a vazut ca iese pe usa i-a venit mintea la cap. Norocul ei mare a fost ca sotul e un tip extraordinar si a facut ceea ce poate putini barbati ar face, adica sa o ierte si s-o ia de la capat.
Asa ca parerea mea e ca nu e foarte bine sa nu faca "presiuni" asupra lui si sa nu se increada in povestile de genul nu e nimic, doar vb, etc pt ca o sa ajunga in pat cu tipa aia incet-incet si atunci cred ca se schimba multe lucruri. Trebuie sa inteleaga ca daca nu se potoleste pierde TOT.

Ancuss

ruxi spune:

Stiu ca voi face nota discordanta cu aproape tot ce s-a spus pana acum, dar nu ma pot abtine. Nu spun ca as avea eu dreptate,, eu vreau sa spun ce as simti eu si cum as proceda eu, daca as fi in situatia asta. In primul rand imi depaseste intelegerea faptul ca relatia voastra a fost atat de perfecta inainte si deodata, dupa nasterea copilului totul se schimba intr-un mod atat de negativ. Cum se poate schimba astfel un om, mai ales un om care iubeste si si-a dorit atat de mult un copil? M-as simti tradata si murdarita. Nu as putea trece cu vederea asa ceva si nici nu as putea sa-i gasesc circumstante atenunate. Mi-as indrepta intreaga atentie asupra copilului, as incerca sa ma linistesc pentru binele copilului, m-as face frumoasa pentru MINE, nu pentru el, si i-as spune eu vreo 2 apropo de criza lui existentiala. Eu stiu ca-s mai iute la manie si ca la capitolul diplomatie stau cam prost, insa dupa asa ceva, tot eu sa fiu cea care sa-l inteleg si sa fac totul sa-l atrag catre mine? Nu!!! Daca eu, cea cu care a avut o relatie atat de frumoasa si copilul, daca noi familia lui reprezentam atat de putin, atunci duca-se! M-am infierbantat, draga mea, si cred ca nu ti-am fost de nici un folos, insa situatiile de genul acesta, ma oripileaza. Tu retine de aici doar ca trebuie acum sa-ti indrepti atentia asupra copilului si asupra ta, sa te linistesti si sa analizezi situatia la rece, pe cat posibil. Poate intre timp, isi va depasi criza existentiala si isi va da seama ce comori are acasa. Daca nu, pierderea lui!


Ruxi si Clara pisicuta, 1 an si 2 luni
Implinirea cea mai mare pentru o femeie este acea de a fi MAMA

A_Iulia spune:

Multe din astfel de reactii categorice duc, inevitabil la divort. Felicitari barbatilor care constientizeaza, chiar si in ultimul ceas, ce pierd. Insa trebuie sa fii sigura ca va fi atat de rational incat sa ajunga aici...
Mie nu mi s-a intamplat nimic de genul acesta...(inca!), dar stiu ce inseamna sa provii dintr- familie "destramata" (parintii mei au divortat cand aveam 3 ani). Am avut tata vitreg, dar care a fost ca un necunoscut pentru mine...desi era un om destul de bun...Nu spun ca mai bine ar fi ramas impreuna, nu-mi permit sa judec; dar ce imi permit este sa lupt pentru o casnicie pe care si eu am dorit-o la fel de mult ca si celalalt.
Si, in afara de asta, interesul copilului meu are prioritate.
Sigur, cand nu se mai poate...nu ai alta optiune. Dar nu cred ca e cazul la tine.

Adina+BB29W