mama trebuie sa fie "prietena"..sau ....

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 3

ruxij spune:

Ruxij"In legatura cu mama mea, avem o relatzie foarte frumoasa intr-adevar, totusi nu cred ca i-as spune chiar tot-tot, in special necazuri, de teama sa nu o supar. Prietenilor nu le spun despre necazuri de teama sa nu se bucure, iar despre bucurii de teama ca vor fi invidiosi :-))"-Draga Ruxij- tu cu cine vorbesti atunci? Si despre ce?
[/quote]

Ei mai, ii spun eu majoritatea intamplarilor, dar nu fiecare prostie, ca m-am certat cu barbatu', ca nu stiu ce, ca ea se necajeste. Lucrurile mai importante i le spun. Noi suntem f. departe una de alta, dar ne scrie e-mailuri zilnice in care ne povestim cu amanunte cum a decurs ziua respectiva. Si asta de patru ani, zi de zi.
Altfel, vorbesc cu sotzul meu. Si cu prietenii, am glumit eu cand am spus ca se bucura de necazuri si le pare rau de bucurii, dar din pacate am constat de multe ori ca asa e. Prietenii adevaratzi cred ca ii potzi recunoaste dupa capacitatea de a se bucura sincer de succesele tale, nu numai daca te ajuta la necaz (desi e important si asta). Foarte putzini pot face asta.

Va pup!

ruxij

mihuletu spune:

pana am devenit majora, am simtit din plin relatia mama - fiica. mama e o fiinta destul de rece si echilibrata, nu e genul sa sara in sus de bucurie, iar cand era sa schimb ceva in viata mea de eleva, liceana... totul trebuia precumpanit si luat in calcul intai aspectele negative ale problemei (si cu toate astea nu e pesimista). asta inseamna ca am folosit pronumele de politete pe toata perioada copilariei si adolescentei. ei, dupa 18 ani, s-a schimbat total foaia, mama a devenit confidentul meu. ea se bucura de toate trasnaile mele, iar cand tata facea scandal ca-mi puneam o fusta scurta sau ma machiam, ii spunea complice ca : "lasa Costica, ca asa se poarta". si acum, de cand sunt mama, imi dau seama ce inseamna sa fii mama si o iubesc mai mult decat o iubeam inainte, cand credeam ca si-a indeplinit rolul aducandu-ma pe lume. si dupa ce am devenit matur, mi-a acordat mult credit lasandu-ma sa-mi aleg singura viitorul. mama mi-a fost si imi este si mama si prietena. a gasit, cumva, calea de mijloc. asa sper sa o gasesc si eu, pentru ca un copil are personalitate unica si o reteta sigura nu are acelasi efect asupra tuturor copiilor. si cred ca exista o doza de adevar si in compatibilitate parinte-copil

www.sara.haihui.ro

moto spune:

Relatia mea cu mama este f.buna ....am avut mici neantelegeri cand am fost adolescenta, dar acum o prietena mai buna ca mama si ca sora mea geamana nu exista,chiar daca ne despart atatia mii de km eu o simt f.aproape,ea este in gandul meu si inima mea tot timpl......mai ales acum cand cunosc sentimentu de... mama ....Delia si bb-ul Sebastian.

puppe spune:

Pentru mine, acest subiect este foarte dureros, pentru ca am pierdut-o pe mama in octombrie anul trecut si mi-e cumplit de dor de ea si acum, mai ales de cand sunt si eu mama.Pe cand traia, nu am avut o relatie grozava, nu am fost prea apropiate, mi-au lipsit dicutiile intime cu ea (mama era o fire foarte vesela, care obisnuia sa faca misto de tot ce o inconjura si mai ales de situatiile delicate,lucru care demult, in adolescenta, m-a facut sa ma indepartez de ea si sa nu mai gasesc apoi calea de intoarcere). Am fost "fata lui tata', cu care discutam aproape orice, de la ciclul menstrual la dezamagirile mele in dragoste.Acum nu-l mai am nici pe el, s-a stins in martie, si uneori simt cum ma prabusesc in interior si mi se frange inima la gandul ca ei nu pot vedea cum nepoata lor face primii pasi in viata...Abia atunci cand am tinut-o pe Andrada in brate prima oara am realizat ce mult imi lipseste mama, cu toate defectele ei pe care le gaseam insuportabile atunci cand traia.Nu vreau sa sune a sfat, dar ganditi-va ca ceea ce facem noi acum cu copilasii nostri, de la sufletul strans cand ii doare ceva pana la bucuria covarsitoare cand ne zambesc, mamele noastre au facut cu noi !Si ele au suferit, s-au bucurat, au plans langa noi. Dupa parerea mea, de mamica fara mamica, acest simplu fapt ar trebui sa ne determine sa ne iubim mamele, cu toate defectele lor, pentru ca va fi prea tarziu sa o facem cand lasa in urma doar o cruce.

kiky spune:

DRAGA PUPPE!...Povestea ta m-a impresionat profund ..mai ales ca si eu am pierdut-o pe cea care imi era ca a doua mama ...e adevarat ca trebuie sa iti iubesti mama asa cum e ...si sa te bucuri ca o ai ..dar uneori e greu sa realizezi ca nu este persoana compatibila cu "sufletul"..tau ....

ruxi spune:

Si eu imi iubesc nespus de mult mama pentru tot ceea ce este ea, pentru mama care a fost si inca mai e (tot fetita ei sunt ), pentru prietena care a reusit sa fie pentru mine, pentru tot efortul pe care l-a facut in permanenta sa ma inteleaga si sa-mi fie aproape. Cei doi termeni, mama si prietena, nu sunt incompatibili, ci dimpotriva. Mici neintelegeri am avut si noi, dar si cu prietenii ai.
Oricum noi ne intelegem foarte bine si ne iubim foarte mult. Este exact mama pe care mi-as fi dorit-o. Si parca de cand sunt mama, o iubesc si mai mult. Voi incerca si eu sa fiu apropiata de fiica mea si voi face tot posibilul pentru ca ea sa ma considere prietena ei.

Ruxi si Clara pisicuta, 1 an
Implinirea cea mai mare pentru o femeie este acea de a fi MAMA

Dana P spune:

Eu imi iubesc nespus de mult parintii. Amandoi imi sunt prieteni, prietenie neconditionata. Va doresc tuturor sa aveti parinti ca ai ei, si sper ca intr-o zi cand voi fi mamica sa fiu cel putin jumatate la fel ca ei.
Au stiut sa fie parinti, prieteni si uneori copii.

ariel_7000 spune:

eu si mama suntem bune prietene, insa lucrurile nu au stat mereu asa...am avut momente cand m-am destainuit altor persoane si tare as fi vrut sa o fac cu mama, insa stiu ca nu m-ar fi inteles, sau daca ar fi parut ca o face nu as fi vrut sa vad licarul acela dezaprobator in ochii ei...asa a fost cand am aflat ca sunt insarcinata. m-am tot gandit cum sa-i zic mamei, afra sa ma dezaprobe. nu i-am zis.m-am sfatuit cu prietenele in schimb.mamei i-am zis cand eram gravida in 4 luni, in urma unor reprize de certuri, care imi faceau rau. i-am zis mai mult ca sa fiu lasata in pace. reactia ei a fost exact cum ma asteptam:"aha, de asta va casatoriti voi?"...desi stiam ca va reactiona asa, tot m-am suparat, pt stia cat de mult ne iubeam noi si stia ca urma sa ne casatorim, doar ca sarcina a urgentat asta.
oricum, acum suntem bune prietene, cu toate ca nu cred ca "imi iarta" lipsa de incredere in acel moment.

ariel
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc1
http://community.webshots.com/user/alinapaveliuc2

adlemi spune:

Eu nu cred ca o mama poate fi prietena, si asta pt ca la mine nu a fost cazul.Asta nu insamnna ca eu nu sper ca pot fi prietena fetitei mele care deocamdata sta confortabil in burtica mea."Mama" mea nu numai ca este o persoana rece si distanta dar are un orgoliu imens(ea nu greseste niciodata, doar copii ei pot gresi)si o rautate dusa uneori la extrem."Mama" mea are niste mici-mari probleme cu bautura, adica e alcoolica de cam mult timp.Nu ma astept sa recunoasca asta nu numai pt ca n-a facut-o niciodata ci pt ca nu e genul care sa accepte ca nu e perfecta. In ultimul timp am stat cam 9 luni fara sa vorbim(inclusiv un Craciun si un An Nou)tocmai pt ca a baut cam mult la un moment dat si a sarit la mine si m-a batut.Nu am atins-o niciodata nici cu un deget, desi uneori tare mi-ar fi placut sa ripostez, dar am zis ca e pacat mare sa fac asa ceva. I-am acordat mii si mii de sanse tocmai pt ca o iubeam nespus si tocmai pt ca era mama.Aveam 8 ani cand am vazut-o prima oara in coma alcoolica si de atunci au trecut 19 ani si nu s-a schimbat nimic. Acum 2 saptamani era bauta rau si am vrut sa o ajut sa ajunga acasa, sa nu pateasca ceva rau. Drept rasplata m-a batut in mijlcul strazii de ne-au despartit oamenii. Nu a contat nici o secunda pt ea faptul ca eram insarcinata si o viitoare mamica. Nu a contat nimic, asa ca din acel moment nici ea nu mai conteaza pt mine. Si de 2 saptamani nu a dat un semn de viata, o parere de rau ceva...Nu ca ar mai conta pt mine asta.
Asadar, v-am spus aceste lucruri tocmai pt a intelege ca nu e de ajuns sa te numesti mama, trebuie sa si simti ca o mama, sa iubesti ca o mama. Pt ca unele femei pur si simplu nu merita sa se numeasca mame. Uita uneori raul pe care l-au simtit in cele 9 luni de sarcina, orele de travaliu si durerile nasterii, noptile nedormite pt ca cel mic nu se simte bine...Si uita ce e mai important:puiul lor de om nu a cerut sa se nasca, sa fie conceput.Si daca ele au luat aceasta decizie, daca ele au vrut sa aiba un copil atunci ar trebui sa pretuiasca, sa iubeasca si sa ocroteasca acest copil care datorita lor exista.
In ceea ce ma priveste "mama": mea a murit. Copilul meu va auzi povesti frumoase despre ea, dar nu o va cunoaste niciodata. Pt ca macar el merita sa cunoasca partea buna si fericita a vietii mele. Si va rog, fara compasiune...Nu mai ajuta nimic! A murit!