Nastere cu parfum de ghiocei...

Am stat pret de o jumatate de ora in fata colii albe de pe monitor negasindu-mi cuvintele pentru un inceput pe masura a ceea ce simt. Curios lucru pentru ca imi plac tare mult inceputurile si in special cel al povestii pe care urmeaza s-o scriu, cea care a dat alt curs vietii mele, care mi-a parfumat zilele cu cea mai dulce aroma… aceea a dragostei neconditionate!
Nu stiam, pe timpul in care ma uitam cu mai mare jind decat pana atunci la parintii care-si plimbau copiii prin parc sau se jucau cu ei in spatiile amenajate, ca urmeaza sa beneficiez de aceste frumoase experiente, insa, bazandu-ma pe semne evidente, am ales intr-o seara tarzie de august sa merg la farmacie sa-mi cumpar un test de sarcina… Ca o paranteza, intotdeauna mi-am spus ca voi face un asemenea test doar in cazul in care vom dori sa avem un copil si voi fi sigura de rezultat… ori acum nu era vorba nici de una nici de alta… inca mai planuiam sa ne reamenajam apartamentul, sa ne implinim profesional… copilul/copiii faceau parte dintr-un viitor indepartat, desi eu simteam ca nici o implinire de natura materiala nu compensa golul pe care-l simteam in suflet. Insa o data cu rezultatul pozitiv la testului de sarcina toate perspectivele au capatat nuanta roz a sigurantei. Lacrimile imi brazdau obrazul cu repeziciunea gandurilor care-mi treceau prin minte. Am fotografiat testul de o sumedenie de ori, din tot felul de pozitii, parca temandu-ma ca cele doua liniute rosii ca sangele aveau sa dispara fara urma daca inchid ochii. Nu cred ca am mai simtit ceva similar pana atunci in viata. O siguranta fara margini ma coplesise… siguranta femeii in pantecul careia se plamadise o viata… a femeii careia i se „intamplase” sa devina mama si care cunostea o fericire deplina, o fericire pe care nici macar faptul ca trebuia sa-mi anunt sotul nu o putea stirbi. Si l-am anuntat… asteptand, ca orice sotie grijulie, sa se intoarca de la serviciu, aproape de inima noptii, sa manance, sa se aseze in pat si sa pornim vesnicile discutii ce vizau viitorul. Nimic nu parea a avea legatura cu ceea ce ma macina de cateva ore asa ca la un moment dat in toiul discutiei am explodat, cu o fericire ce mi se citea in glas si in priviri… „SUNT INSARCINATA!” Cuvintele au ramas atarnate in neant… ma privea surprins… nu intelegea cum se intamplase, asa cum nici eu nu reuseam sa inteleg. Nu ne protejasem dar avusesem grija sa evitam perioada fertila fara a banui ca o sarcina se poate instala si intr-o perioada, oarecum, „fara riscuri” . Amandoi stiam ca fusese mana providentei si ca din acel moment lucrurile luau o alta turnura. Cu toate astea scepticismul sotului s-a finalizat numai in urma unui control ginecologic, care nu numai a confirmat o sarcina de 6 saptamani si 3 zile dar a facut sa auzim inima micii bulinutze care se deslusea pe ecran. Am mers acasa plangand de fericire, pentru a doua oara in viata.
Nimic nu parea sa-mi strice starea de buna dispozitie ce se instalase. Cu toate acestea la 11 saptamani de sarcina am trait experienta pericolului de pierdere a sarcinii. Sangeram, putin ce-i drept dar indeajuns cat sa stiu ca ceva nu e in regula. Descoperisem deja comunitatea Despre copii si ma bucuram de articolele pentru viitoarele mamici dar si de forumul, deja drag, astfel ca de aici stiam ca acesta poate fi un semn de iminenta de avort. Am mers la spital unde nenorocul a facut ca doctorita la care mergeam si in care aveam cea mai mare incredere sa fie in concediu. Teama de ceva rau m-a facut sa astept sa fiu consultata de un alt doctor care practica de ani multi. Controlul a fost o experienta groaznica, de la modul in care am fost tratata, la dotare si lipsa profesionalismului. Foarte franc doctorul a conchis ca e vorba de iminenta de avort si urma sa-mi scrie fisa de internare. Ceva m-a facut sa refuz acest lucru, nu stiu ce, poate presentimentul ca avea sa fie bine sau poate era tot mana destinului… Cert e ca am plecat buimaca din spital, plangand, dar de data aceasta cu cea mai adanca amaraciune in suflet. Plangeam rugand mica minune ce crestea in burtica sa reziste, sa traiasca… Dupa cateva ore petrecute acasa, intr-o stare deplorabila, mi-a trecut prin minte s-o sun pe doctorita mea care, chiar daca avea concediu putea sa-mi recomande un specialist. A fost o idee inspirata pentru ca in ziua respectiva mergea pentru ultima datala cabinetul dumneaei particular inainte de a pleca in concediu. Consultul mi-a redat lumina in priviri, datorita modului in care am fost controlata dar si pentru ca am fost linistita spunandu-mi-se ca nu e nimic grav. Am urmat cateva zile un tratament si la urmatorul control si ecograf am avut ocazia sa vad ca totul este, intradevar, in regula.
Eram mult mai prudenta, avand grija sa dozez efortul, dar avand grija sa-mi mentin si tonusul prin mers foarte mult pe jos. Am mers la scoala unde profesez pe toata durata sarcinii, m-am implicat in activitati ce ma solicitau atat fizic cat si psihic dar nu se mai intrevedeau nori negri la orizont cel putin pana in noiembrie cand, la 21 de saptamani de sarcina, am mers la Bucuresti pentru morfologia fetala, in urma careia doctorul a depistat o problema la artera uterina, care nematurandu-se, necesita tratament si putea afecta dezvoltarea copilului. Mi s-a recomandat repetarea ecografiei Doppler la un interval de trei saptamani. Eram din nou dezamagita… aparent totul era bine dar indicii velocimetrici indicau o problema. In urma ecografiei respective am aflat ca port un baietel in burtica, un baietel ce-mi bucura zilele de la momentul conceptiei. Au urmat alte nopti nedormite, plansete, o serie de intrebari fara raspuns… intre timp imi schimbasem doctorita, pentru ca celei dinainte nu i se acorda dreptul de a asista la nastere de catre conducerea spitalului, cu care era in litigiu si, dupa o serie de cercetari am descoperit-o pe d-na dr Militaru, de la Filantropia care oferea consultatii si la noi in judet. Am urmat un alt tratament, de data aceasta pentru a ajuta la maturizarea arterei uterine, si, in urma Doppler-ului, am constatat ca acesta daduse roade.
Sarbatorile de iarna mi-au readus linistea sufleteasca de care aveam nevoie, mi-am impodobit singura bradul, acultand colinde, asa cum faceam inca de cand eram copila, si ma delectam in fiecare seara privind instalatia ce imprasia luminite jucause. Imi mangaiam burtica care avea deja o forma rorunda si frumoasa si-i povesteam despre sarbatorile ce le vom petrece impreuna… planuiam din nou viitorul… de data asta pentru trei!
Imediat dupa sarbatori am mai trecut un mic hop. Eram deja in luna a saptea si doctorita m-a chemat la un alt control care stabilea daca baiatul meu a luat in greutate sau a stagnat din cauza arterei uterine insuficient dezvoltate. Stabilisem telefonic ca, in caz de probleme, va scoate copilul mai devreme, pentru ca avea mai multe sanse sa creasca in incubator decat intrauterin. Inima nu cred ca-mi mai pompa sange cand am trecut pragul cabinetului, ma simteam ca si cand lasasem orice speranta afara, in frigul ce incretea fruntile mai abitir ca gandurile mele negre. Insa providenta ne intindea o alta mana, bebelul meu era in grafic deci nu se impunea nici o masura extrema.
Greul sarcinii se instalase insa in ultimele luni pentru ca experimentam greturi si stari de voma in fiecare zi, lucru ce nu marcase primul trimestru, si-mi faceam griji ca ceva nu este iar in regula. Doar miscarile energice ale minunii mele imi indepartau orice urma de indoiala. Vorbeam din ce in ce mai mult cu el, facandu-l partas la orice mi se intampla.
Inceputul primaverii firave m-a surprins intrand in ultima luna de sarcina, planuind o mica serbare pentru mamicile elevilor mei dragi, dar pregatindu-mi si bagajul pentru spital (in care parca gaseam zilnic ceva nou de asezat). Precautia-mi caracteristica m-a facut sa pregatesc totul minutios pentru a nu uita vreun lucru esentiala acasa.
Citeam deja despre nasterile colegelor mele de odisee si-mi asteptam frumusel randul… care trebuia sa vina la inceputul lui aprilie… insa nu a fost deloc asa cum imi inchipuiam eu ca are sa fie.
Zilele calde de primavara mirosind a ghiocei proaspat culesi de micii mei elevi imi inseninau viata si-mi ofereau o alta culoare gandurilor nasterii destul de apropiate. Elevii mei si ghioceii aceia plapanzi imi aminteau de ce iubesc copiii cu forta unei inimi de mama.
Nimic, insa, nu prevestea ceea ce avea sa se intample, nici linistea mea total anormala, nici faptul ca mi-am luat la revedere de la copii si colegi in ideea ca „ne vedem maine”, nici faptul ca planificasem sa ma intalnesc cu tata pentru a mai pune cate ceva la punct… nimic… era o zi obisnuita. O zi in care ticker-ul de la semnatura mea arata 36 de saptamani si 5 zile… Seara m-a surprins in pat mult mai devreme decat de obicei, asteptand ca sotul sa mi se alature si sa ma tina in brate pentru a ma incalzi, pentru ca, paradoxal, desi centrala indica o temperatura de 25 de grade, mie imi era frig la spate… ma durea ,dealtfel, mijlocul. Durerea nu-si pierdea din intensitate, in ciuda schimbarilor de pozitie si a impachetarii in plapuma, astfel ca pe la ora 22, pe 13 martie, imi anunt sotul ca am dureri mari de burta si spate. Si nu exageram cu nimic… durea totul al naibii de tare. Strangand din dinti, mi-am indemnat sotul sa doarma, ca nu e nici o problema, si-i urmaream respiratia care devenea din ce in ce mai ritmica, numarand minutele care se scurgeau intre puseurile de durere. Nu le numeam contractii… ca-n viziunea mea acestea erau precedate de ruperea membranelor, pierderea apei, ar fi fost mult mai regulate contractiile iar durerile ca astea crunte surveneau dupa cateva ore… credeam ca stiu totul despre nastere… atat ma informasem… Dar durerile deveneau insuportabile si nu pareau a avea pauza intre ele fapt ce ma alarma asa ca pe la 2 noaptea, manata de un instinct salvator mi-am inghesuit lucrurile ce alcatuiau bagajul meu de si al puiutzului pentru spital intr-o valiza mare. Imi priveam sotul si oscilam intre a-l trezi si a-l lasa sa doarma si, probabil instinctul de mama protectoare m-a determinat, am ales a doua varianta si am ramas in continuare privindu-l cum doarme fara griji. Nu am putut inchide un ochi toata noaptea, simteam ca partea de jos a corpului face front comun si se dezintegreaza… Asta, dar mai ales frica de a nu afecta viata puiului meu au fost hotaratoare pentru a suna doctorita. Se facuse de ceva timp dimineata si sotul urma sa plece la serviciu. A decis sa plece dupa ce vorbesc cu doctorita (si el, ca si mine, se gandea ca aceasta imi va recomanda ceva telefonic si atat, ca mai era ceva timp pana trebuia sa nasc si in ultimul timp mai avusesem dureri… ce-i drept nu la fel de mari). Insa reactia acesteia care, cu o voce tunatoare, imi replica sa vin asa cum sunt imbracata la spital, avand in vedere ca drumul cu masina dura o ora si jumatate intre Fieni si Bucuresti, m-a trezit la realitate… o realitate vazuta prin ochii unei dimineti ce lansa ceva de bun augur. Nu am putut pleca, insa, inainte de a face dusul de rigoare si a ma pregati pentru o eventuala internare. Eventuala!?!
Drumul la Bucuresti, a fost cel mai lung din viata mea, durerea imi luosese parca si vocea pentru ca, mai bine de jumatate de drum, nu mai scosesem nici gemetele infundate de pana atunci. Fiecare oprire la semafor parea ca dureaza o eternitate. Aproape de spital se blocase cumva traficul si-mi venea sa cobor din masina sa ajung mai repede dar simteam ca nu mai pot face nici un pas. In curtea spitalului mi-a luat ceva timp pana am reusit sa articulez cateva cuvinte prin care ii spuneam sotului sa mearga mai incet ca eu nu mai pot. Am parcurs distanta de la masina la camera de garda cu viteza melcului simtind ca-mi pierd burta cu fiecare miscare. Asteptatul doctoritei mele, care era de garda, pe holul ticsit cu lume, a fost o adevarata piatra de incercare… ma tineam de piciorul sotului aflat in fata mea si-i mototoleam blugul cu mainile. Nu mai aveam rabdare si durerile crunte lasau urme aspre pe fata mea. Eram incordata si incruntata de durere, asteptand sa apara doctorita mea. Intr-un final, dupa o jumatate de ora care mi s-a parut la fel ca un deceniu de lunga, am fost dusa in camera de garda si consultata. Reactia doctoritei a depasit orice asteptari cand, chemand o infirmiera ii spune sa ma pregateasca ca merg la sala de nasteri. Dupa cateva secunde, vazandu-ma, evident, surprinsa dar si pentru a dicta ceva unei asistente care ne urmarea, o aud spunand: „Dilatatie 7… intr-o jumatate de ora nasti” … Imi amintesc perfect panica ce s-a instalat la auzul acestor vorbe si cred ca, daca as mai trece prin exact aceleasi momente acum, as reactiona la fel. Stiam cu certitudine ca-mi irosisem sansa de orice anestezie epidurala (tema indelung discutata cu dr pe parcursul sarcinii) si ca de acum, intradevar, asteptarea pana la intalnirea cu baiatul meu frumos e de ordinul minutelor, dar asta nu-mi oprea corpul sa tremure sub impactul contractiilor dar si al fricii. Am fost insotita la sala de nasteri a spitalului de un asistent tanar care-mi punea tot soiul de intrebari la care raspundeam mecanic. Ma indemna sa nu ma tem ca totul va fi bine si ca sunt pe mainile unei profesioniste. Stiam! Stiam? Desigur… dar spaima ca se poate intampla ceva, orice, ma infiora. Pe patul de travaliu, aflat in apropiata vecinatate a mesei de nasteri, am fost consultata din nou, de data aceasta de una dintre moase, tanara si deosebit de amabila. La scurt timp a mai venit o moasa care mi-a explicat tehnica impinsului… Contractiile erau dese si lungi… simteam nevoia sa imping… asa ca a fost chemata doctorita mea care mi-a spus ca trebuie sa nasc rapid ca va intra curand la o cezariana. Ochii mi-au iesit din orbite de intriga, dureri dar si, omniprezenta, frica. Asa ca, fara a mai astepta ceva, am fost transportata pe masa de nastere, mi s-a aratat de unde trebuie sa ma tin, cum sa tin capul, mi-au infasurat picioarele in niste cerceafuri si mi-au spus sa imping atunci cand simt ca am contractii. In jurul meu erau, deja, trei rezidenti, doua moase si doctorita. Prea multe persoane, gandeam eu, care ma sileam sa ascult si sa respect indicatiile lor. Desi simteam, mi se spunea sa imping tare si, cu toate eforturile mele, primele doua contractii le-am ratat pentru ca impingeam numai in gat. Urmatoarele, prinzand tehnica, am impins cum trebuie si simteam copilul blocat, pentru ca nu mai inainta. Binecunoscuta si indelung utilizata epiziotomie a fost efectuata cu iuteala in ideea ca va facilita nasterea dar n-a fost asa. Inimioara copilului inregistra 70 de batai pe minut si eu nu puteam sa-l ajut prea mult pentru ca aveam o deformatie de bazin, nesesizata ecografic pentru ca nu am facut ecograful prin care se masura capul copilului si bazinul mamei din cauza faptului ca am nascut neasteptat de devreme. Strangeam cu disperare manerele mesei de nastere si impingeam cat puteam de tare dar, desi ma istoveau, nu dadeau randamentul necesar. Fiecare minut scurs punea in pericol viata copilului si ma ingrozea faptul ca i se poate intampla o nenorocire. Fara a mai sta pe ganduri doctorita a luat forcepsul si a tras copilul, aplicandu-l la nivelul bazinului meu. In acest timp am impins si eu pentru ultima data usurand miscarea dr. Cateva secunde mai tarziu l-am auzit tipand pe Luca, care n-a mai asteptat palmuta la fundulet sau sa fie aspirat… imi ura parca „bun gasit”. L-au sters si mi l-au adus pe o masuta de langa mine. I-am privit ochii negri si m-am lasat inundata de dragostea fara cusur… i-am sarutat manuta dreapta cu inima tresaltand de cea mai tainica fericire. Eram mama unui copil perfect, pe care forcepsul nu-l schimonosise defel. A fost dus imediat in sectia de nou-nascuti, lasand in loc un gol deja…. Atat in burtica cat, mai ales, in inima.
Cum sa nu crezi in dragoste la prima vedere?


Rebiana, mami fericita de Luca-Andrei (14 martie 2007, 11:30)

www.totsites.com/tot/deiutz" target="_blank">Eu sunt Luca-Andrei!
Poze, Varsta lui Luca

Rebiana poate insemna asta dar si asta sau chiar www.bicoshops.de/ShopsAngebote.asp?frmPageNo=15&frmListSize=10&f_IDTyp=5&f_Typ=Trekking-/Tourenbike&frmIDLink=&frmMarke=&frmIDKGS=&frmKGSName=" target="_blank">asta

Mihael@ spune:

Draga Rebiana, am citit cu lacrimi in ochi povestea ta si am retrait citind toate acele sentimente amestecate de teama, nerabdare, durere si mai presus de toate fericirea de a-ti vedea puiul pentru prima oara.

Va doresc multa fericire si micutul Luca sa creasca mare, sa fie sanatos si sa va aduca numai bucurii

Mihaela siStefania (19 martie 2007)

poze

Varsta Stefaniei

www.desprecopii.com/info.asp?id=1199" target="_blank"> Povestea nasterii

claudela spune:

Rebiana, tocmai ce am citit si eu povestea ta...povestea noastra...M-a impresionat...Va urez din suflet multa sanatate, fericire deplina si cer insorit mereu-mereu...
Sa va traiasca baietelul!

http://s204.photobucket.com/albums/bb58/jidovuclaudia/

Rebiana27 spune:

Mihael@, Claudela multumim pentru aprecieri si pentru urari. Intradevar, sentimentele de care spuneai Mihael@, revin cu aceeasi intensitate fie cand imi rememorez povestea fie cand citesc o alta... in fond, desi unice, ele (povestile nasterilor) au in comun implicatiile fizice dar mai ales cele sufletesti ale fiecareia dintre noi!

Rebiana, mami fericita de Luca-Andrei (14 martie 2007, 11:30)

www.totsites.com/tot/deiutz" target="_blank">Eu sunt Luca-Andrei!
Poze, Varsta lui Luca
Nastere cu parfum de ghiocei...

Rebiana poate insemna asta dar si asta sau chiar www.bicoshops.de/ShopsAngebote.asp?frmPageNo=15&frmListSize=10&f_IDTyp=5&f_Typ=Trekking-/Tourenbike&frmIDLink=&frmMarke=&frmIDKGS=&frmKGSName=" target="_blank">asta

desprecopii spune:

draga Rebiana, sa iti traiasca ghiocelul! Sa fie sanatos si sa iti aduca numai bucurii.
Povestea nasterii lui Luca este acum pe prima pagina la www.desprecopii.com

cu drag,

---

Desprecopii.com - Asa se naste o mare iubire.
iubesc:www.supereva.ro Blog: http://mirelablog.supereva.ro/dblog/

monalac spune:

rebiana,povestea ta se aseamana oarecum cu a mea...si eu tot profesoara sunt,tot un baietel minunat am,tot in provincie stau si drumul pana la bucuresti mi s a parut un calvar....si parca si maniera de a scrie e aceeasi.felicitari pt baiatul minunat,sa dea domnul sa fie sanatos si sa va umple inimile de bucurie!

Mami de Cris

Poze Cris

A_Iulia spune:

Rebi, !

Te asteptam cu povestea nasterii fetitei!

Adina + Olivia 04.03.2004

alba spune:

Sa va traiasca micutzul pestisor si sa fiti fericiti pina la adinci batrineti
Frumoasa poveste!!!




Alba,mami de
Darian Valeriu *17.09.1999
https://fotoalbum.web.de/gast/corinastella/Darian
&
Cassian Teodor *04.06.2005
https://fotoalbum.web.de/gast/corinastella/Cassian

ina78 spune:

Rebiana mi-au dat lacrimile. atita emotie, atitea sentimente si trairi... emotionant.
Mai ales cind nu ai trait o astfel de experienta.

eu - Ina

- puiutul meu

Rebiana27 spune:

Dragele mele, mi-ati facut o zi deosebita!!!
Trebuie sa recunosc ca zilele trecute nu am mai intrat pe forum dar motivele au fost foarte obiective: am avut de pregatit si sustinut lucrarea de disertatie. Abia ieri am terminat definitiv si m-am linistit.
Surpriza a fost foarte mare sa ma descopar alaturi de iubirea vietii mele, Luca, pe prima pagina a site-ului. Multumim mult desprecopii pentru cadoul minunat!

Rebiana, mami fericita de Luca-Andrei (14 martie 2007, 11:30)

www.totsites.com/tot/deiutz" target="_blank">Eu sunt Luca-Andrei!
Poze, Varsta lui Luca
Nastere cu parfum de ghiocei...

Rebiana poate insemna asta dar si asta

Rebiana27 spune:

Fetelor, cuvintele voastre frumoase mi-au mers la suflet!
Alba sa-i traiasca si tie baietii! Sa fiti sanatosi si sa va bucurati de fiecare clipa impreuna!
Ina vei trai si tu propria poveste foarte curand, astfel ca vei simti emotiile in adevarata lor valoare si vor fi cu atat mai puternice cu cat materializarea lor va fi cel mai frumos cadou al tau!
Adina, multumim! Sa-ti aduca Vivi numai bucurii!... Si, poate chiar ai gura aurita si voi scrie curand si povestea nasterii fetitei mele!
monalac, am citit si eu povestea ta si-mi amintesc ca ma tinea cu sufletul la gura, asteptand cu nerabdare sa citesc un final fericit! Si asa a fost... Cris este dovada!


Rebiana, mami fericita de Luca-Andrei (14 martie 2007, 11:30)

www.totsites.com/tot/deiutz" target="_blank">Eu sunt Luca-Andrei!
Poze, Varsta lui Luca
Nastere cu parfum de ghiocei...

Rebiana poate insemna asta dar si asta