Mamicilor,nu le rapiti copilaria!

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Raspunsuri - Pagina 6

gugushtiuc spune:

De nervi am uitat ca vroiam sa mai spun ceva. Soacra mea are patru copii. Toata viata ei a trait ca tine, in urlete si injuraturi, iar la desert mai lua si niste palme. Toate pana acum cativa ani. Si-a luat inima in dinti si a divortat. A fost lucrul cel mai bun pe care l-a facut. Acum ea e bine, realizata material. Copii o iubesc si o respecta, iar dobitocul care i/a fost sot e un ratat. Eu am sa o admir toata viata pt curajul pe care l-a avut.

glont10 spune:

diana, iti admir f mult intelepciunea si puterea de care ai dat dovada! la fel si daruirea si faptul ca, asa cum se intampla deseori, nu ai pus dragostea fata de sot inaintea celei pentru copil!Ma bucur mult ca s-a rezolvat si ca este bine acum .

Si eu am fost un copil abuzat...ma doare mult sa spun asta si mi-a luat mult sa vorbesc despre asta.De fapt e prima oara cand o fac.Parintii mei sunt foarte severi si au considerat ca un copil nu poate intelege ce e bine pentru el de vorba buna.A trecut timp de cand am ascuns toate intamplarile urate undeva intr-un colt al sufletului meu.Le readuc la lumina acum, pentru ca am citit si povestile voastre, precum si ceva psihologie a copilului si am gasit raspunsuri despre mine si comportamentul meu care inainte se reduceau la "asa sunt eu".
Am luat si bataie, am indurat si tipete si multe jigniri si cuvinte dure care mi-au ros increderea in mine, nu am auzit niciodata te iubesc, nici laude, nici imbratisari.Tatal meu a considerat ca unui copil nu trebuie sa ii lipseasca nimic..material pentru a se forma ca om intreg si bun.Asta pentru ca in copilaria lui, fiind foarte saraci, a suferit foarte mult.Au uitat un aspect...sa isi arate dragostea..pe care stiu ca mi-o poarta.
Intra-devar nu mi-a lipsit nimic, aveam de toate imbracaminte, incaltaminte, o masa incarcata.A muncit mult sa ne asigure bunastarea.Si grija asta ii aducea deseori amagire, nervi, stress...pe care si-l varsa pe noi.
E inutil sa ai masa incarcata..cand inghiti cu noduri si lacrimi ti se inoada in barba.

Bataile au durat pana la 18 ani.De atunci nu am mai primit nicio palma.
Nu i-am reprosat niciodata violenta din copilarie...o singura data i-am strigat bataile...m-a durut si mai mult vazandu-l cu a lasat ochii in jos si mi-a spus sec"pentru asta mi-am lasat serviciul din timpul acela.Eram stresat si imi varsam naduful pe voi!"Atatia ani.
Imi formasem insa deja poersonalitatea: eram introvertita, fara pic de incredere in mine, nu puteam duce un lucru la bun sfarsit-imi ziceam ca oricum nu voi fi in stare sa fac il fac bine.... si acum imi minimalizez realizarile.Tindeam tot timpul sa fiu pe placul celorlalti, lasandu-ma pe mine pe locul 2.Asa cum faceam cu parintii mei....sa nu ma mai certe/loveasca.Aveam o parerea proasta despre mine, imi repetam asa cum am auzit de atatea ori ca nu sunt buna de nimic si de aici lipsa de incredere, indarjire, indrazneala. O persoana slaba.Foarte slaba.

De cand am terminat facultatea si mi-au mai acordat un pic de libertate am inceput incet-incet sa ma schimb.Am inceput sa contez eu pentru mine, sa ma mobilizez, sa ma ambitionez.Am terminat facultatea fara nicio restanta, acum am un serviciu bun si tintesc pentru mai sus.Imi repet ca pot si ca trebuie sa fiu puternica sa ma autoimpulsionez.

Sau cel putin asa eram pana cum cateva luni...cand l-am intalnit pe...EL si am intrat intr-o relatie abuziva din care imi este greu sa scap.Citind mesajele voastre si ceva psihologie am aflat si de ce.
Mi-a ramas in minte fraza cum ca fata se indragosteste de un om asemanator tatalui sau.Asa este cel pe care il iubesc acum.... tiranic, rau, imi minimalizeaza orice realizare, are porniri violente, tinde sa ma domine, imi spune tot timpul ce sa fac, ma distruge ca individ...si eu suport.Nu astept de la EL nimic, il ascult si il urmez orbeste in schimbul unui strop de afectiune.Asta am primit de cand ma stiu si am suportat cu stoicism, dand vina doar pe mine si urandu-ma ca il fac sa fie asa.
Ma interiorizez din nou, sunt timida, supusa, umila, fara pic de incredere, nu mai lupt pentru ce mi-am propus..oricum nu are rost-dupa cum imi spune si EL.
El este cel care face totul perfect(imi repeta asta constant), nu greseste niciodata, nu este niciodata vinovat, numai eu sunt de vina pentru tot(asa cum imi spuneau si ai mei odata-de ex. daca ieseam la joaca si cineva ma lovea sau mai stiu eu ce...vinovata eram indiferent ca..ce cautam acolo?Vinovata eram tot timpul chiar daca stateam pe loc si nu miscam niciun deget).
Este modelul tatalui meu, din copilarie. Nu ma simt bine, ma simt distrusa ca individ,vad cum ma trage in jos, dar ...suport.Am redevenit copilul dinainte si mi-a aratat ca de fapt imi impusesem sa fiu altcineva, mai puternic, mai increzator in fortele proprii.Si functionat un timp.
Acum...mi-a aratat cum sunt de fapt si simt ca ma duce in jos lipsita de putere sa fac ceva impotriva.Din contra, alerg spre el cu atata daruire si pasiune, calcandu-mi in picioare orgoliul si tot ce inseamna individulalitatea mea..fac totul si las totul sa fie multumit.

Acum se da o batalie inlauntrul meu, o crampeie din ce a fost odata ,un rest din instinctul de autoconservare care ma macina cu fiecare zi inca mai pulseaza.Sa scap dintr-un hau in care ma abandonez cu placere.

Nu ii judec insa pe ai mei,nu ii invinovatesc pentru nimic,refuz sa imi amintesc de toate cate s-au intamplat.Iiiubesc si stiu ca ma iubesc. Acesta a fost modul in care ei au crezut ca imi va fi bine. Totul au facut pentru binele meu.Sunt factori care au concurat la teoria asta adoptata de ei...cultura, mediul, educatia, timpurile...nu ii invinovatesc. Imi seveste ca lectie insa pt mine si copiii pe care o sa ii am.

Cand inima e in flacari, creierul e invaluit in fum.

glont10 spune:

quote:
Originally posted by dianaintruder

Glont10, sper sa realizezi ca eshti stapana propriului tau destin si tu, indiferent de el, stii ce vrei si lupta sa-tzi atingi scopurile, nu mai trai prin el, nu lasa vointza lui sa devina vointza ta, nu gandi prin prisma gandurilor lui, caci ai sa pierzi ani frumoshi in care ai sa te ofileshti in van.
diana

asa cum m-am intarit odata, sper sa reusesc sa o fac din nou.
Insa vad ca imi ia ceva timp sa ies la liman

si mi-e rau al naibii de mult.

Cand inima e in flacari, creierul e invaluit in fum.

MissParker spune:

quote:
Originally posted by monjum06

buna,
as dori sa intru si eu in discutie desi nu vreau sa cred ca ceea ce se intampla in familia mea este un abuz emotional.
dar ma ingrijoreaza posibilitatea ca acesta sa devina unul cu consecinte asupra copilului.
Intai sa incepem cu sotul meu. tine la familie ne iubeste si pe mine si pe fetita. dar.... este foarte nervos. nu era asa intotdeauna dar acum nu mai reusim sa purtam aproape nici o discutie fara nervi si tipete din partea lui.

Poate ca tu nu vrei sa crezi ca e vorba de un abuz emotional, dar in sinea ta stii ca de fapt despre asta e vorba, altfel nu postai aici. In plus, oare ce sunt tipetele si descarcarea nervilor decat o forma de abuz din partea lui? E bine ca realizezi ca s-a schimbat in rau si ca esti constienta ca trebuie facut ceva. Poate il ajuti sa-si dea seama care sunt adevaratele motive pentru care e nervos, altfel va continua sa se descarce pe voi pt. simplul fapt ca ii sunteti la indemana...

quote:

este OK, imi fac programul cu fetita. mergem prin parc, ne plimbam. nici asa nu e intotdeauna bine pt ca nu vrea sa ramana singur.
Cred ca ideal pentru el ar fi sa trimit fetita cu bunicii la plimbare iar eu sa raman cu el sa il ajut la ce are el chef.
in week-end nu prea accept pentru ca este singurul timp in care pot si eu sa stau cu fetita sa avem momentele noastre impreuna.
alt motiv de suparare este orice firmitura cazuta prin casa, jucariile fetitei, pretentiile ei de a ma juca cu ea, de a sta cu ea.
de regula incerc sa ma retrag in alta camera cu fetita si sa il las in pace. dar nu este intotdeauna de ajuns. Incepe si bombane, injura, tipa singur.

De aici reiese clar pt. mine gelozia lui pe faptul ca tu iti petreci mai mult timp cu fetita, timp care el considera ca i se cuvine lui, ceea ce il determina sa va trateze pe amandoua agresiv. Cum era inainte si de ce s-a schimbat asa brusc? Ce relatie a avut el cu fetita de la aparitia acesteia in viata voastra? El si-a dorit copil?

quote:

de catva timp fetita imi spune "tata e rau, vorbeste urat".
uneori i se adreseaza si fetitei cu cuvinte pe care ea nu le intelege acum dar in curand ma va intreba ce inseamna una sau alta.

Deci fetita ta deja a inceput sa simta agresivitatea din limbajul tatalui. Asta nu e bine, fiindca nu va duce decat la o indepartare si mai mare.

quote:

uneori, nu am mai rezistat si am inceput sa plang, chiar si de fata cu fetita. el ma face proasta, fetita ma mangaie si spune ca "tata vorbeste urat cu mama si mama plange".
apoi dupa un timp vine sa ne impace sa ne ia in brate. eu ma gandesc ca a gresit, e si el obosit. In schimb fetita pleaca sau ii spune sa plece, nu sta sa o ia in brate.
La insistentele mele ii da un pupic si gata.
El se supara ca nu il accepta copilul, ca eu il indepartez, ca ma vede pe mine ca sufar.
Pai ce sa fac? sa rad in hohote? sau sa injur si eu?

Dar propria lui responsabilitate el nu o vede? Tu nu ai putea sa-i atragi atentia - cu tact si cu calm - ca de fapt situatiile pe care ti le reproseaza el sunt doar niste reactii la comportamentul LUI??? Eu sunt de parere ca nu e bine s-o obligi pe fetita sa-i dea tatalui un pupic dupa ce acesta va bruscheaza verbal, in felul asta ii transmiti indirect mesaje contradictorii: ca ceea ce face el este bine, iar ea mai trebuie sa-l si recompenseze, sau eventual ca trebuie sa-si "cumpere" prin pupicuri afectiunea unui tata nervos... Ea e mai autentica decat tine si simte ca el o respinge, deci n-o forta sa actioneze impotriva sentimentelor ei. Incearca sa clarifici cu el lucrurile, caci el este cel responsabil de situatie.

quote:

Instinctiv ma indepartez de el cu copil cu tot caruia incerc sa ii acord si mai multa dragoste si afectiune. Nu pot sa am alta reactie.
Astfel de scene se intampla cam o data la 2 saptamani. apoi urmeaza perioada de liniste, pace voie buna, program in comun, fetita merge cu tati de mana se duce sa se joace cu el, totul pare OK.
pana data viitoare.
Ultima data a amenintat-o ca daca mai sta pe langa el o bate mar. a tipat la ea a smucit-o ca e prea rasfatata si ca eu ii cant in coarne eu am indepartat-o de el, nu poate sta fara mine. a doua zi cand am vrut sa plec la serviciu, fetita nu m-a lasat, a inceput sa planga si sa se agate de mine sa stau cu ea pana vine bunica.

Nici acum nu vrei sa crezi ca ceea ce face el se cheama abuz? Si ce daca se intampla o data la 2 saptamani?? Se poate intampla si o data pe an, tot abuz se cheama, iar fetita ta tot sufera, fiindca se simte nu numai respinsa si ignorata sufleteste, dar si amenintata pentru simplul fapt ca exista, ca este acolo, incepe sa simta ca tatal ei ar fi mai fericit daca ea ar disparea, pentru ca mami sa-i apartina din nou numai lui. Iti dai seama ce consecinte va avea asta pentru fetita ta? Si astea in conditiile in care vine bb2, Dumnezeule!

quote:

Nu am putut sa o las cand am vazut-o asa speriata. El s-a suparat ca intarzii la serviciu, ca fac numai ce vrea ea, iar tipete si scandal iar amenintari ca o bate.

Te manipuleaza pe tine (ca faci numai ce vrea ea) pentru a te indeparta si pe aceasta cale de fetita si pentru a te "recastiga" el, sa faci numai ce vrea EL ! Incearca sa-i deschizi ochii referitor la modul cum se reflecta asupra ta si a fetitei acest comportament al lui. Parca e dl. Goe, trebuie sa stea lumea pe loc pentru el. Ce naiba, el e adultul si fetita e copilul, el chiar nu realizeaza ca aceasta rivalitate a lui cu propriul copil risca sa va distruga familia? Si cand va aparea bb2 ce va face? Il baga in punga si-l ascunde undeva ca sa ai tu timp numai de el? Sau o pune pe fetita sa aiba ea grija de bb2 si in felul asta scapa de amandoi copiii?

quote:

Nu stiu ce sa mai fac. Vreau (ca toata lumea cred)sa fie pace in familie, liniste, bucurie sa ne simtim bine impreuna.
Vreau sa fie multumit sa ii faca placere sa stea cu noi si sa fie apropiat de fetita lui. pana acum o saptamana erau in relatii foarte bune. nu suport sa tipe la ea si mai ales sa dea in ea si de aici ne certam mereu. tipa ca nu o mai suporta, pe nici una.

Nu pricep cum se poate schimba un om atat de radical peste noapte. Eu te cred ca tu vrei pace in familie, insa sper ca nu cu pretul ca fetita ta sa ajunga cu sufletul mutilat, sa invete sa suporte raceala, agresivitatea si amenintarile tatalui si sa-i mai dea si pupici pentru asta

quote:

Ca sa gasesc explicatii psihologice ale acestei stari:
- de cand am reinceput serviciul cele cateva ore de dupa amiaza trebuie sa le impart intre copil, sot, treburi pe acasa. fiecare ar vrea toata atentia mea. Sotul ar vrea sa stau cu el pe acasa sa il ajut la diverse proiecte, eu am tendinta sa acord cea mai mare parte din timp copilului si abia dupa ce o culc mai stau cu el.
- faptul ca ii iau apararea fetei il face sa se simta marginalizat, undeva in afara noastra;

Nu e suficient de matur ca sa inteleaga ca el se automarginalizeaza si ca el provoaca indepartarea dintre membrii propriei lui familii? Pacat, mare pacat... Parca fata ar fi o straina si el iti reproseaza ca va coalizati impotriva lui ("victima"), cand de fapt in constelatia asta el este agresorul!! Trist...

quote:

- este atmosfera pe care a avut-o la randul sau in familie, si acum se ingrijoreaza ca parintii lui se cearta din orice;

Deci a trait pe propria piele asa ceva. Acum incep sa inteleg. A fost traumatizat de parintii lui si - din cauza ca nu constientizeaza propriile traume - simte constrangerea de a le transmite mai departe si de a face altuia mai slab exact ce i s-a facut lui.

quote:

- peste cateva luni voi intra in concediu pt ca vine bb2 si acest lucru ne va afecta financiar destul de mult si responsabilitatea va fi pe umerii lui;
- bb2 va fi tot fetita si el dar mai ales tatal lui isi dorea foarte mult baiat, asa ca subiecte gen cum o va chema sunt tabu pt ca iese un mare scandal.

Of, Doamne, parca am fi in secolul XIX sau in China, unde fetitele nu valoreaza nici cat un peste mort.

Ce-i aia, tatal lui isi dorea baiat? Tatal lui are deja un baiat, pentru numele lui Dumnezeu! Parca ar fi casa imperiala japoneza si se teme ca ramane poporul fara "fiul cerului" care sa-i imparateasca... Of, Doamne...

quote:

nu stiu cum sa mai reactionez, dar as vrea sa fie "bine" pur si simplu. pentru toti, dar mai ales pentru copii. nu este un tata rau dar are momente cand parca innebuneste.
dati-mi un sfat va rog.

Acele momente sunt suficiente pentru a traumatiza un copil pe viata. Iar daca el si tatal lui sunt atat de nemultumiti si frustrati de perspectiva ca si bb2 va fi tot fetita incat provoaca scandal doar la gasirea numelui, nu va vad bine, pe tine si pe copii. Incearca sa faci ceva pana nu e prea tarziu.

Uite sfatul meu. Daca te intereseaza sa-l confrunti pe sotul tau cu consecintele orbirii emotionale, ca sa inteleaga cat de important este sa-si rezolve propriile lui problemele din trecut pt. a nu le transmite mai departe copiilor lui, intra pe serverul cu carti puse la dispozitie de noi, fetele de pe forum, si downloadeaza-ti cartea scrisa de Alice Miller - "Desteptarea Evei", vei gasi acolo toate explicatiile de care are nevoie pentru a intelege mecanismul care-l face sa actioneze astfel.

Uite linkul, contul si parola:
http://www.4shared.com
login este: desprecarti@yahoo.com
Password este: romania

Iti doresc mult succes, curaj, rabdare si puterea de a ramane mereu ferma de partea copiilor tai (fiindca sotul tau e adult, dar copiii nu se pot apara singuri).

Felicia

Poze cu noi si vacantele noastre

************************************************
Pentru a-ti cuceri libertatea nu trebuie sa ajungi in America, e suficient sa pleci din Spania.

monjum06 spune:

felicia iti multumesc mult pentru raspuns si rabdarea cu care ai citit si analizat problemele mele.

Mie aceste probleme mi se par foarte importante atunci cand se produc efectiv, si 1 zi sau doua dupa, apoitotul reintra in normal si imi spun ca exagerez, o iau razna... etc.

Multe din ceea ce mi-ai spus stiu ca sunt adevarate fiindca in sinea mea si eu m-am gandit de multe ori la asta.
Poate trebuia sa ma gandesc la aceste probleme acum 7 sau 8 ani. Stiam ca are momente cand face crize de nervi, cu mine sau cu altii, ca interpreteaza orice cuvant si poate foarte usor cauta nod in papura pentru un ton folosit, un zambet sau un cuvant.

Insa am fost ingrozita de ideea de a fi singura. Adevarul este ca inaintea lui, orice relatie in care intram se termina. eu ramaneam cu sentimente ranite, lacrimi si..... singura. credeam ca "pe mine nimeni nu ma vrea". Ca nu sunt suficient de frumoasa, sunt prea cuminte, nu stiu sa "joc baietii pe degete". Ideea asta aproape ma obseda. asa ca atunci cand l-am gasit pe EL, care ma iubea asa cum eram, ma ocrotea, nu putea sa stea fara mine.... am zis ca l-am luat pe D-zeu de un picior.
Am inceput sa ma bucur de viata, sa am partener la petreceri, in parc, sambata seara etc.
Si am trait ani buni fara sa ne certam, sa ne suparam, vu momente minunate si vacante de neuitat. Am facut orice compromis pentru el, fara sa mi se para ca am renuntat vreodata la ceva important: prieteni din liceu si facultate (care oricum erau mai mult fete si nu prea faceam gasca cu ele), cand ne-am casatorit am acceptat imediat sa stam la ai lui (ca doar imi doream independenta fata de ai mei). si tot asa. azi una maine alta, pana m-am trezit ca nu mai am prietene cu care sa ies, cu parintii mei nu se prea intelege ca mai stiu eu ce cuvant au folosit, sau gest sau ton, care nu are nimic iesit din comun sau ostentativ doar ca el nu vrea sa se apropie de ai mei.
Incet incet mi-am dat seama ca incerca sa ma atraga spre familia lui, care era excelenta din toate punctele de vedere, pe cand ai mei aveau fiecare in parte diferite cusururi, ala nu-i placea, ala castiga mai mult ca el si il facea sa se simta inferior... etc.

Si am zis, STOP. Necazurile au inceput cand am inceput sa ne cautam casa, acum cativa ani. in ciuda insistentelor mele nu a aceeptat niciodata ideea de a ne muta singuri.
pana cand i-am zis ca o sa avem un copil, o sa stau cu el acasa si nu vreau sa stau cu ai lui sa ii aud toata ziua cum se cearta si sa ma innebuneasca de cap.

Mie imi placea orice, lui nu ii placea nimic.
in cele din urma, parintii mei ne-au luat apartamentul fara sa ne mai intrebe, ca mai aveam un pic si nasteam si eu umblam de nebuna prin toate blocurile si ne certam zilnic din acest motiv.

dupa ce ne-am mutat, a fost un an de liniste.
dupa ce am reluat serviciul au inceput iar discutii: ca mama lui nu stiu ce a facut si mie nu imi convine. ca in fiecare zi ma intreba daca e totul in regula cu fetita ca parca e prea agitata, se duce prea des la olita, plange, e rece, e calda.
Plus altele care au generat permanent discutii.

In aceste momente evident ca ma simt singura si abandonata suparata, iau copilul in brate si imi vine sa plec in lume.

dar a doua zi dupa ce vine si ne ia in brate, imi trece instantaneu, parca imi arunca un val pe ochi, si imi doresc sa fim o familie fericita.
Intervine iar acea frica de singurate, de a nu avea "pereche".

am sa citesc acea carte. abia astept.

De ce vine bb2?

Recunosc ca a fost 80% dorinta mea. A fost o intamplare si nu ceva dorit neaparat in acel moment.
cand mi-am pierdut tatal, am suferit foarte mult. dar numai in mine. Mu m-am exteriorizat. Pe mama trebuia sa o sustin moral. Ea ramasese singura, pe cand eu aveam sot si copil.
pe sot nu puteam sa il intampin trista si plansa si cu un noian de amintiri si de ce- uri? copilul nici atat?
Atunci cui sa ma plang?
Am simtit nevoia unui frate sau mai mult a unei surori care sa simta exact ce simteam eu. Am niste rude mai indepartate care trecusera prin asa ceva, dar cine mai vrea sa reia aceasta durere si sa incarce din nou cu tristete si problemele altuia?
Uneori imi venea sa plang la servici, dar ar fi fost jenant asa ca ieseam putin pe afara, ma linisteam si ma intorceam zambind.
Toti m-au admirat ca sunt "puternica", "tare".
dar era doar suprafata, ceea ce lasam eu sa se vada si ceea ce vroiam sa vada altii la mine.
asa cum vreau ca altii sa ma vada fericita, implinita, desteapta... de bubui.
dar ceea ce stiu doar eu nu am cum sa spun. decat asa pe net, ca nu ma cunoaste nimeni.
la servici... nu as putea discuta asa ceva desi am niste colege extraordinare care m-au inteles si ajutat intotdeauna, pe mama nu o mai pot incarca cu problemele mele si sa isi faca griji pentru mine, desi simte ceva, iar prietenii sunt prieteni comuni, sotiile povestesc sotilor, iar baietii intre ei...
De fapt imi este rusine "sa am probleme", de orice natura.
sau neg ca as avea vreuna.

si multe altele, dar deja nu mai aveti loc de mine.
Va pup si va multumesc.
monjum

MissParker spune:

Monjum, se vede treaba ca nici tu nu ai avut o copilarie perfecta, altfel nu ai fi devenit nesigura, convinsa ca pe tine nu te vrea nimeni, complexata, obsedata de a te face placuta de altii, codependenta si fixata pe armonia cu altii, preocupata de a purta masca perfectiunii (ma descriu aici si pe mine insami, in caz ca nu ti-ai dat seama ). De aceea esti susceptibila la manipulare, teama de a nu ramane singura te sileste la multe compromisuri si tot asa. Pe de alta parte, si sotul tau pare a fi un suflet vatamat, dar atata timp cat nu constientizati de unde va vin adevaratele probleme (adica din trecut), veti continua sa va distrugeti viitorul (copiii).

Reactia ta de a "uita" incidentele dupa cateva zile e normala, tu inconstient fugi de orice conflicte, insa va trebui sa inveti ca aceste conflicte nu se rezolva daca le ignori, ba se vor agrava. Trebuie sa te confrunti cu realitatea, chiar daca ti-e frica, trebuie sa comunici deschis cu sotul tau si sa faci tot posibilul sa rezolvati in doi problemele. Altfel vei avea parte doar de acea "liniste" de dinaintea furtunii, iar furtuna s-ar putea sa-ti rastoarne corabia definitiv.

Citeste neaparat acea carte si poate-l convingi si pe el s-o citeasca. Poate va reusi sa iasa de sub influenta negativa a exemplului parintilor lui si va intelege ca el trebuie sa fie altfel cu copiii lui daca nu vrea sa repete ceea ce i s-a facut lui.

Din pacate nu am ce sfaturi concrete sa-ti dau cum sa-l implici pe sotul tau mai mult in familie cu tine si cu fetita sau cum sa-l sensibilizezi putin fata de situatia fetitei care se simte neglijata si respinsa emotional, eu am fost doar in situatia copilului abuzat si inca nu sunt mama, dar sunt convinsa ca exista multe fete pe acest forum care au trecut prin asemenea situatii, de la ele vei primi cu siguranta sfaturi.

Vezi ca pe serverul acela vei gasi foarte multe carti folositoare! Iti mai recomand Jacques Salomé ("Mami, tati, ma auziti?"), poate ca daca o va citi si sotul tau, va reusi sa inteleaga ca ceea ce face el cu fetita ta risca sa aiba consecinte nebanuit de grave.

Tin'te tare si ai grija de tine! O nastere cat mai usoara iti doresc!