Cand sa spunem copilului ca este adoptat

Bine v-am gasit dragi mamici si tatici (mai multe mamici vad ;) ). Sunt taticul unei fetite de 1 an si 9 luni. Am adoptat-o impreuna cu sotia mea de la varsta de 2 luni, suntem foarte fericiti cu ea si o iubim enorm. Intrebarea, in special pentru psihologul (psihologii) de serviciu - dar orice parere este binevenita desigur - ar fi: cand credeti ca este cel mai potrivit sa-i spunem ca este adoptata, si cum.
Numai bine,
Dan

Rozi spune:

Buna, Dan, si felicitari pentru fetita!

Daca nu primesti aici prea multe raspunsuri (din cauza ca subiectul nu este de interes general), poti incerca sa citesti si sa scrii la http://www.desprecopii.com/forum/forum.asp?FORUM_ID=67 unde "combatem" mai multi parinti adoptatori. E si acolo un subiect pe tema care te intereseaza, as pune si eu un citat dintr-o carticica pe care am luat-o de la DPC (dar sa am timp s-o transcriu).

Toate cele bune!

Victoras (24.08.2004)

karmen spune:

Dan,
nicaieri in literatura de specialitate nu este specificata vreo varsta anume pentru anuntarea unei asemenea vesti. Copilul trebuie pregatit dinainte, inca de mic, de cand incepe el sa inteleaga o serie de lucruri, cand pune intrebari. Inca de la varsta prescolara poate sa afle diferenta intre parintii biologici si cei adoptivi (care-l cresc cu multa dragoste). Trebuie evitate expresiile de genul "noi nu suntem parintii tai" ci mai degraba formulat "chiar daca parintii biologici (care te-au conceput) nu suntem noi, asta nu inseamna ca nu ai parinti, noi te iubim, te crestem cu mult drag, esti copilul nostru, suntem o familie). Aceste lucruri implica o anume maturitate in gandire, deci cam in jurul varstei de 6 ani copilul poate sa inteleaga aceste lucruri.

Carmen Ghilescu

DianaVig spune:

Salutare Dan,

Asa cum a spus si Carmen pe la 6 ani incep sa inteleaga si ar fi bine sa-i spuneti. Si fratele mamei a infiat o fetita cand avea 1 an si un pic si pe la 5 ani au inceput sa-i zica copii din bloc (sti ca copii pot fi foarte cruzi, involuntar, dar si din vina parintilor caci nu puteau auzi ca fetita e adoptata doar din gura parintiilor lor) ca tu nu esti fetita lor ca ei nu sunt parintii tai, ca tu nu ai parintii si chestii de genul acesta. Fetita a fost dezorientata si i-a intrebat pe parintii ce vreau sa spuna copii. Ei i-au explicat cum au putut mai bine care e situatia. Ma gandesc ca a inteles din moment ce a intrebat "Atunci o sa ma iubiti si acum ca inainte?" ceea ce i-a dat gata pe bietii parinti de emotie. Acum are 15 ani si trece printr-o faza adolescentina mai grea si s-au ivit si iesiri de genul - nu va convine trimiteti-ma inapoi la casa de copii - deci ii santajeaza cu situatia ei. Ei spera sa-i treca si asta. Asa ca noroc, oricum tu mai ai destula vreme.
Sanatate la bb si voua.

carmens spune:

Buna Dan, si bine ai venit in clubul nostru !
Si noi suntem abia la inceput, Otilia are abia 1an si doua luni, si noi ne punem intrebarea cand sa-i spunem. Asistenta sociala care o avea in grija pe Otilia ne-a povestit despre mai multe familii care au adoptat si care au spus sau nu copiilor ca sunt adoptati. Ea ne-a sfatuit sa incepem de timpuriu, de la 3- 4 ani sa-i explicam cam asa "Uite , vezi pisica asta( sau ma rog, alte animalute)are multi pui, dar nu poate avea grija de ei asa ca trebuie sa-i dea la o alta familie. Ea isi iubeste mult puiutii, dar trebuie sa renunte la ei ca sa le fie lor mai bine. Asa si mamica ta care te-a nascut nu a putut avea grija de tine ( nu avea bani, era bolnava, etc)si ni te-a dat noua iar noi te iubim foarte mult."
Cam asa ar incepe la mine prima discutie. De fapt cred ca aceasta discutie ar fi cam atunci cand va intreba de unde vin copii.
De ce am ales varsta asta ? Pentru ca acesta ar fi momentul cand copilul intra intr-o colectivitate si acolo poate afla( uneori intr-un mod cam brutal) de la ceilalti copii adevarul si este mai bine sa-l stie de la noi. Avantajul nostru este ca in jurul nostru mai sunt doua familii cu copii adoptati si o familie pe cale sa adopte asa ca nu va fi un unicat si poate va accepta adevarul mai usor.
Sper din tot sufletul sa fie asa!
La sase ani, asa cum spune Carmen, va putea intelege mult mai bine, dar zic eu ca trebuie pregatit din timp.
Liliana ar putea sa-ti spuna mai multe pentru ca ea deja se confrunta cu aceasta problema cu Laura.
Asa ca sfatul meu e sa ne vizitezi la adresa data de Rozi si vei primi mai multe raspunsuri.
In speranta ca nu te-am plictisit si ca ti-am fost de folos cat de cat, iti urez multa fericire alaturi de comoara voastra!



carmen
Otilia

Rozi spune:

Hai ca daca tot a inceput discutia - sa pun si eu o intrebare care ma framanta de mult, ori de cate ori ma gandesc ce sa-i spun: daca ii spun ca mama nu l-a putut creste (bolnava, n-a avut bani, poate chiar a fost obligata sa plece departe) - oare nu i se va face mila de ea? Cu prima ocazie nu va voi s-o caute, cu mila si compasiune in suflet ("saraca, ma iubea si vroia sa ma pastreze, dar n-a putut") cand, de fapt, realitatea e alta (de cele mai multe ori). Nu cred ca e corect s-o punem intr-o lumina favorabila, in fond, pe cea care l-a nascut si apoi l-a abandonat... Nu judec pe nimeni, dar sa recunoastem "realitatea istorica"

Victoras (24.08.2004)

hellena spune:

Eu am fost un copil adoptat si am fost tare nefericita cand am aflat ca sunt adoptata. Asta m-a marcat pe viata si nu am incredere in mine , mi-e teama ca voi fii abandonata etc.
Parerea mea e ca parintii mei sa nu imi fii spus niciodata sau sa o fii facut-o dupa ce m-am casatorit , asta insemna ca sunt indeajuns de adulta sa accept situatia.Daca un copil afla la varsta frageda sau la adolescneta adevarul, atunci i-ai stricat tot echilibrul psihologic.Orice gest ai face, daca o certi sau ii reprosezi ceva , copilul il va interpreta " tu nu ma iubesti ca nu sunt a ta"
Din propria mea experienta eu cred ca ar fii bine sa tii secret pana la vasta adulta. Ce castiga ca afla ca e adoptata? Cu ce o incalzeste si ce motivatie ii da in viata?
Asta e parerea mea si vorbesc din proprie experienta.

dannyd spune:

Va multumesc foarte mult pentru raspunsuri tuturor. Mai ales pentru bunele intentii si primirea frumoasa.

Cam asa gandeam si noi ca pe la 4-6 ani ar fi varsta potrivita de la care am vrea sa incepem sa-i spunem. Mai tarziu cand va intelege exact ce inseamna asta, lucrurile vor fi devenit de mult obisnuinta.

Eu nu cred ca exista parinti "adevarati" si parinti adoptivi, eu cred ca parintii "adevarati" sunt cei care cresc copilul si as vrea ca si gazutza mea sa inteleaga si sa creada acelasi lucru. De fapt aici e cheia zic eu... Parinti biologici pot fi in extremis ceva cu totul abstract - ganditi-va la donatorii anonimi de exemplu.

Am gasit sectiunea pebtru copii adoptati si am citit foarte multe lucruri interesante pe-acolo. Poate n-ar fi rau daca administratorii ar muta subiectul acolo. Imi pare rau ca nu am gasit de la inceput sectiunea potrivita. Promit sa fiu mai atent pe viitor.

Va doresc numai bine tuturor si ma bucur sa va cunosc,
Dan

qsar spune:

Dan,

Deoarece Carmen Ghilescu (karmen), psihologul nostru "de serviciu" ti-a scris deja un raspuns, voi muta subiectul de la Cabinetul Psi la sectiunea dedicata adoptiilor unde putem continua discutiile daca doresti.

Q

aissa spune:

Credeam ca o sa fiu prima cu parerea asta, dar vad ca si Rozi gandeste cam la fel (nu ar fi prima data).
Eu stiu ca trebuie sa explicam copilului astfel incat sa nu se simta respins. Dar daca eu ii spun "mama ta te-a iubit mult...." nu o sa creada ca eu sunt aia rea care am despartit-o de mama ei? Sau nu o sa fie impinsa sa o caute din mila, ca doar o iubeste asa de mult....
Eu am 2 cazuri in familie. Am mai spus-o. Mama mea a fost data spre adoptie, oarecum in familie. A fost luata de un unchi, dar rupta de mediul ei si adusa in Bucuresti. Avea deja cativa ani, nu stiu cat, dar oricum sufera si acum pentru ca nu intelege de ce mama ei a dat-o pe ea. Mama ei spune ca a vrut sa-i asigure o viata "de doamna" la Bucuresti dar mama duce si acum dorul "apei de la budur" (nu ma intrebati ce e aia, asta spune ea mereu. Si nu se poate apropia de fratii si surorile ei desi a incercat. Si nici pe bunica mea care a adoptat-o nu a iubit-o prea tare. Daca o intrebi, ar fi preferat sa fie saraca langa ai ei.
Tony, sotul meu, a fost crescut de a 2-a sotie a tatalui sau. Care l-a crescut intr-un spirit de genul: "alta in locul meu nu te-ar fi crescut". Dar in agenda telefonica unde a scris numarul mamei lui adevarate scrie "dusman" in loc de nume.
La amandoi pot spune ca au de ce sa-si urasca mama naturala (pentru ca nu au avut o viata cu mult mai buna). Si de aici intrebarea mea, departe de mine sa-i inspir ura fata de familia naturala. Dar nici dragoste pentru altcineva decat noi doi nu vreau sa-i inspir.
Si, ca sa fiu sincera, daca as stii ca nu va afla din alta parte (cum e la bloc, deh...ca ai mei vecini ma tot comenteaza) NU I-AS SPUNE DELOC!!!! Mi se pare mult mai traumatizant, orice forma de invaluire psihologica am cauta noi sa dam informatiei. Copilul, indiferent de varsta, va intelege un singur lucru, "mama nu m-a vrut".

Cristina si Alexandra (30.09.2004)

liliana csaki spune:

Rozi si Aissa, aici nu sunt eu de acord cu voi. Pt. acesti copii noi nu suntem niste femei oarecare care le dau sa manance, ii imbraca si-atat, noi suntem mamele lor, ei asta trebuie sa stie si sa-nteleaga. Nu poti iubi pe cineva pe care nu cunosti dar poti sa te-ntrebi de ce a facut un anume gest la un moment dat. Daca alegem sa le spunem adevarul, mai devreme sau mai tarziu tot se vor intreba cum arata mama aceea care nu i-a putut creste din x motive si poate vor dori s-o vada. Ce-o sa facem atunci? In ce ma priveste, stiu raspunsul, desi probabil c-o sa ma doara sufletul, daca se va intampla asta o sa le dau tot concursul. Si cred ca desi vor fi momente grele o sa trecem peste ele si copiii mei or sa-si spuna in final ca eu sunt mama.
Am mai spus-o si cu alta ocazie, in dragoste nu e loc de minciuna, eu nu vreau sa-i mint cu un lucru atat de mare pt. ca la randul meu nu vreau sa fiu mintita. Stiu ca ne vor astepta vremuri grele, anii adolescentei, cu problemele lor, poate c-or sa ne auda urechile, lucruri pe care nu le dorim, dar cu totii am trecut prin perioadele astea. Eu imi amintesc ca am avut momente cand ma gandeam ca mi-ar fi fost mai bine cu alti parinti(si-ai mei au fost naturali). Si eu am traumele mele din perioada copilariei si adolescentei dar poate ca parintii mei atat au putut/stiut sa ma educe. Cred ca stiu unde-au gresit si cred ca eu pot sa evit aceste greseli. Imi spun ca pot sa le insuflu copiilor mei credinta ca ei sunt buni, frumosi, ca se pot descurca indiferent de situatie(chiar daca uneori e al naibii de greu), ca trebuie sa arate intelegere si bunatate fata de semeni si sa-i ajute cand pot. Si daca voi reusi sa le insuflu toate astea atunci vor deveni adulti siguri pe ei si capabili sa inteleaga de ce femeia aceea a facut acel gest la momentul respectiv. Pana la urma indiferent ca vrem s-o recunoastem sau nu, datorita lor noi ne simtim azi mai implinite, suntem fericite ca ne strangem puiutii in brate si ca ei ne striga cu atata dragoste "mama!".
Si ca sa-i raspund lui Dannyd, Laura va face 6 ani in iunie. Stie deja ca este adoptata de mai bine de un an, mai precis de cand l-am adoptat si pe David, a fost atunci momentul sa-i explic. Nu stiu cat a inteles la vremea aia, acum insa intelege mai mult(cred eu) si spun asta si pt. ca, de pilda, ea isi mai doreste un fratior dar de data asta vrea sa cresca la mine in burtica. Eu mereu ii explic ca ar fi posibil sa mai aiba un fratior(si eu as vrea), dar imposibil sa creasca la mine, si-apoi nu conteaza unde-ar creste, mami ii iubeste la fel de mult, ei oricum sunt si vor fi mereu copiii mei. Stie ca si daca ne mai certam uneori, n-o iubim mai putin. Deocamdata o multumesc explicatiile, nu se simte altfel decat ceilalti copii si cred ca avem o baza pt. viitoarele discutii.


Pozele noastre
Poze noi