Cand sa spunem copilului ca este adoptat

aissa spune:

Liliana, jos palaria, ai argumentat al naibii de bine. Citind ce scrii tu, nu pot sa nu iti dau dreptate si tie, dar in mine e inca un razboi....Intr-adevar ma tem de reactie. Si e un semn de lasitate, recunosc. Poate asa gandesc in momentul asta, asta-vara cand am inceput actele sustineam sus si tare ca ii voi spune dintotdeauna, adica se va vorbi deschis oricand pe teme asta in casa, astfel incat sa "prinda" din zbor ideea si sa nu i se para ceva ciudat. Acum gandesc altfel, mai egoist. Dar sunt sigura ca la intrebare directa nu pot minti. Nu am mintit in viata mea, nu pot ascunde ceva. Si probabil ca ar fi extrem de greu (ca sa nu zic imposibil) daca m-ar intreba de unde a venit sa-i zic ca de la mine din burta. Poate vom adopta si un fratior, inca nu am discutat asta, si atunci va fi momentul oportun ca si la tine. Sper ca la momentul respectiv sa fiu cu mintea clara si sa fiu la inaltime cu raspunsurile.

---

Cristina si Alexandra (30.09.2004)

valiburu spune:

Buna fetelor
Interesant subiect si referitor la el am citit tot pe internet pe un site o chestie interesanta. Un art. scris de un psiholog. El spunea ca pt copilul adoptat este bine sa i se spuna despre adoptie de la varsta la care intelege si cand incepe sa puna intrebari. Asta inseamna 3-5ani, maxim 6. Pt ca va merge la scoala, va merge la joaca si de oriunde poate afla acest lucru si va fi mai grav pt el.
Tot in acest sens se spunea acolo ca in discutii trebuie amintit mereu faptul ca el (copilul) i-a ajutat pe parintii adoptivi sa treaca de anumite perioade rele din viata lor si nu ca parintii au fost cei care l-au ajutat pe el. Caci pt copil poate suna ceva in genul: "si-au facut mila de mine". Totul trebuie sa fie in cealalta directie in care copilul este cel care i-a ajutat, i-a stimulat pe parinti sa fie mai iubitori, mai muncitori, mai buni.
Sunt si cazuri dificile in care copilul nu mai asculta si am cunoscut, dar consider ca este vina parintilor si f rar vina copilului. Noi suntem abia la inceput cu adoptia si v-am ascultat sfaturile si cred ca cel mai bine pt parintii adoptatori este sa nu faca diferente intre copii si dragostea fata de noul membru al fam sa scada in favoarea altui membru. Cred ca aici este dezastrul cel mare.
Pe de alta parte tb sa ne gandim ca odata si odata tot vor pleca de langa noi spre facultati poate chiar si spre licee din Europa (vremurile se vor schimba), spre locuri de munca din UE. Trebuie sa fim impacati noi cu gandul ca inaintea lui D-zeu si a oamenilor am facut tot "pt interesul copilului".
Salutare si un sfarsit de saptamana tuturor

Rozi spune:

Liliana, pai eu exact asta vreau sa fac: sa nu mint. Ori daca eu ii spun: mama te-a dat pentru ca nu te-a putut creste (saracie, mama adolescenta etc), ar insemna sa mint. Pentru ca, din pacate, eu stiu ca mama lui Victor l-a dat pentru ca i-a fost rusine cu el! La 40 de ani, cu 2 copii de 20 de ani, i-a fost rusine sa apara cu un bebelus. Poate nu e asa, dar asa mi s-a spus cand am intrebat despre mama lui Victor! Pentru mine asa e.

Stiu si eu ca ne asteapta vremuri grele. Inainte de a depune actele pt atestul de familie, stateam in masina cu Mihai si ne gandeam cum va fi, la acele vremuri grele. Am hotarat sa-i spunem adevarul, pentru ca orice om are dreptul sa-si stie radacinile (chiar daca doare). De aceea am hotarat si sa-i pastram numele si copii dupa toate hartiile pe care le avem acum pt el (certif de nastere initial, adeverinte cu care a iesit de prin spitale). Este viata lui.

La adolescenta va pune intrebari grele si va face reprosuri, va spune cuvinte care ne vor rani tare in suflet. Dar este un om, o individualitate, nu este posesiunea noastra. Noi il vom sprijini si-i vom suporta acuzele si cuvintele (sunt convinsa ca vor fi multe nefondate) si vom incerca sa-l ajutam sa iasa EL mai usor din asta. Noi vrem sa-l pregatim pt viata, nu sa ne fie noua bine.

Si ne-am gandit si la clipa cand va implini 18 ani si, conform legii, va avea acces la arhive si va putea sa afle date pe care poate nici noi nu le stim (adresa mamei, de ex). Vom strange din dinti si-l vom duce sa o caute, sa o cunoasca. Vom fi, si de data asta, alaturi de el.

Asta e scopul nostru: sa-l ajutam pe el sa fie OM, sa-l indrumam si sa-i fim alaturi (aproape) orice ar face.

Dupa aceea... depinde doar de el cum va fi viitorul. Oricum, mereu am spus (din experienta personala) ca orice copil e al mamei sale pana incepe sa gandeasca singur. Dupa aceea poate avea ganduri, idei, sentimente pe care sa nu le mai impartaseasca (poate da, poate nu). La un moment dat pleaca din cuib. Asta e soarta tuturor, nu numai a copiilor adoptati. De aceea eu am spus: acest copil nu-mi apartine; isi apartine sie insusi.

Ma gandesc acum si la Hellena, care prefera sa nu stie ca e adoptata. Ca aceasta informatie nu-i foloseste la nimic. Ca a suferit. Nu pot sa-mi inchipui ce-as simti eu. De suferit oricum eu cred ca fiecare om sufera. Dar eu as prefera sa stiu. Probabil depinde de om si nu este un comportament unic in aceasta situatie. Mai stiu cazul unei fete (de aici de pe forum, acum e cu bb acasa si nu are acces la net), care a aflat la adolescenta, isi iubeste foarte mult parintii si isi vede de viata ei cu incredere si bucurie. Dar tot asa am aflat si cazul unui tanar (din State) care a plecat de-acasa, s-a mutat aproape de parintii biologici si a vandut toate articolele de uz casnic cu care ii inzestrasera parintii adoptivi locuinta pe care i-o cumparasera. Nu avem de unde sa stim ce a fost acolo, in familia aceea. Stim insa ca e posibil, oricat de buna educatie i-ai da copilului.

Insa ne-am zis ca, de frica sa nu patim si noi asa, sa nu ne privam de bucuria macar a catorva ani buni de iubire si fericire cu copilasul nostru, nu se merita. Mai bine ne chinuim si ne bucuram cati ani ne-o da voie bunul Dumnezeu (care El ne-a ales copilul, deci stie el ceva :) ), stim ca am facut tot ce am putut si am stiut ca sa fie bine si ... oricum, poate vom fi prea batrani sa ne mai plangem ca suferim. Am ajuns si eu la "carpe diem"... :)

Victoras (24.08.2004)

liliana csaki spune:

Lasa Rozi, nu mai fii asa pesimista, vedem noi cum le-om descurca pe toate ca suntem fete mari si destepte. Si daca ajungem asa cum zici tu(in final) si vrem sa ne plangem de mila, ne gasim tot aici s-o facem.

Pozele noastre
Poze noi

adjadyn spune:

parerea mea ca un copil are dreptul sa stie ca e adoptat...el va creste astfel cu ideea,mai tarziu poate fi socat aceasta

adjadyn

aiuras spune:

Buna fetelor,

Subiectul este de milioane!
In lege scrie ca trebuie sa ii spunem coplilului si oricum sunt foarte multe sanse ca el sa afle de la binevoitori sau accidental. Asa ca mai bine afla de la noi si incercam sa controlam informatia si diminua impactul. Copilului meu ii dau toata atentia, energia, preocuparea dar mai ales dragostea mea dar din nefericire nu pot fi niciodata mama lui naturala.
Am citit si eu despre momentul adevarului si despre faptul ca trebuie sa stie ca a fost mereu iubit chiar si de mama naturala care l-a abandonat si ca nici macar nu trebuie sa afle ca ea nu era casatorita, nu avea casa, etc...
Dar ce m-a descurajat pe mine cel mai tare a fost sublinierea ca el se va intoarce mereu la acest subiect si ca cel mai probabil va incerca sa isi caute mama naturala sau familia. Se va intoarce mereu la acest subiect si va cere lamuriri pe masura ce creste si intelege altfel lucrurile iar la cautari sfatul specialistilor este sa stai alturi de el si sa ii respecti dorinta...
Am citit despre acest lucru inainte de a adopta si aproape ca nu am dormit cateva nopti.
Apoi am privit lucrurile in alta perspectiva: eu iau un copil ce se afla intr-un impas si are nevoie de o familie iubitoare, de un pat cald, de o sansa a educatie. El oricum nu era un copil intr-o situatie obisnuita, eu incerc sa il aduc cat mai aproape de normal si sa ii fie bine, dar mereu va avea aceasta particularitate.Trebuie sa invatam sa traim cu aceasta realitate si sa ne iubim si apreciem asa cum suntem. Voi fi mereu alaturi de el neconditionat si ii voi repeta acest lucru mereu in fapte si vorbe.
Pentru a fi mai echilibrat in viatail voi tine cat mai aproape de morala crestina si de biserica ca la momente de rastriste daca nu va crede in mine sa se sprijine de ceva si nu de o gasca de amici...Acesta este motivul pentru care mi-ar place sa se stie copii nostri,sa se intalneasca si frecventeze, ca sa vada ca nu sunt niste ciudati, sa se simta apartinand societatii. Eu o sa ii spun ca nu toti oameni sunt la fel: unii sunt inalti, altii scunzi, unii blonzi altii bruneti, unii au 2 parinti, altii sunt din familii monoparentale iar unii sunt adoptati...
Fetelor noi am ales acest drum si stim ca prin inima noastra vor trece si sabii dar sa ne bucuram de fiecare moment si cu iubire vom trece peste toate!

dannyd spune:

Rozi: stai linistita, un copil este al mamei sale/ tatalui sau toata viata. Eu cred ca ca noi parintii trebuie sa constientizam cat mai devreme ca prin educatia pe care le-o dam noi chiar vom "trai" undeva inauntrul lor si mai tarziu, chiar departe fiind si pe picioarele lor, noi suntem acolo si parte din deciziile lor sunt chiar ale noastre...

Lasand asta la o parte, sunt foarte mult alaturi de ceea ce gandesti tu. Sinceritatea e cheia. Fireste asta pentru noi, altii s-ar putea sa gaseasca alte solutii.

Problema stii care este? Hotararea asta eroica a mea a primit deja o lovitura. Am dus-o la cresa si in concordanta ceea ce am decis eram pregatit sa le spun celor de-acolo ca am adoptat copilul. Dar atunci maica-mea mi-a spus ca mai bine sa nu le spun, ca daca o trateaza diferit pe urma sau cine stie ce-i baga in cap. Sincer sa fiu nu prea mi-a placut ideea, dar rescunosc ca am cedat. Daca are dreptate... Daca sufera gaza mea? Asa ca am lasat-o moale...O fi oare ultima oara?

In orice caz, ca sa-l citez pe cel mai bun prieten de-al meu, indiferent cand ii spunem, probabil ca nu vom scapa de "tu nu esti parintele meu" - macar pe la pubertate asa ;). Asta nu insa inseamna ca trebuie sa-l si luam in seama. Nu tinem copilul alaturi de noi (sufleteste nu geografic) cu forta ci il tinem cu dragostea. Ce dam aia capatam...

oricum, eu cred ca noi putem si trebuie sa definim notiunea de parinte pentru copilul nostru si mai ales sa o facem inaintea celor din jur. daca noi suntem etalonul cuvantului parinte pentru el probabil ca nu va conta prea mult pentru el daca e adoptat sau nu...
ah teorie, teorie ce bine arati...

Numai bine,
Dan

PS. m-am cam ambalat azi ;)

Rozi spune:

quote:

---

Originally posted by dannyd

Hotararea asta eroica a mea a primit deja o lovitura. Am dus-o la cresa si in concordanta ceea ce am decis eram pregatit sa le spun celor de-acolo ca am adoptat copilul. Dar atunci maica-mea mi-a spus ca mai bine sa nu le spun, ca daca o trateaza diferit pe urma sau cine stie ce-i baga in cap. Sincer sa fiu nu prea mi-a placut ideea, dar rescunosc ca am cedat. Daca are dreptate... Daca sufera gaza mea? Asa ca am lasat-o moale...O fi oare ultima oara?

---

Pai stai asa, Dan, ca partea cu sinceritatea se referea la copil, nu la restul lumii! Eu n-o sa spun nimanui, neintrebata, ca e adoptat. Numai atunci cand e nevoie (la medic, de ex, cand ma intreaba de antecedente in familie ), numai atunci voi spune, pt ca are importanta. Altfel, NU AM DE GAND sa spun intregului sat povestea lui Victoras! A, ca zice el la gradi si ma intreaba educatoarea, da, n-o sa neg, dar din proprie initiativa nu le zic!

PS Faza cu ambalatul e ca fazele lunii: ne apuca asa, cateodata, pe rand

Victoras (24.08.2004)

dannyd spune:

... mda, eu ma gandeam cumva ca e-o chestie normala si nu vad de ce as ascunde-o, dar tu ai dreptate, n-are rost nici sa mergi si sa te spovedesti in stanga si-n dreapta fara sa te intrebe nimeni. La urma urmei daca tot n-are importanta pentru mine, de ce-ar avea pentru ceilalti. Absolut corect.