Cand viata trece pe langa tine...

Nu stiu daca vreau sfaturi, pareri, incurajari sau pur si simplu scriu doar ca sa ma descarc, dar simt ca am ajuns la capatul puterilor.

Am doar 36 de ani, dar ma simt si ma comport de parca as avea 50. Vad cum trece viata pe langa mine, si nu fac nimic sa schimb asta. A inceput cu vreo 4-5 ani in urma, si pe zi ce trece e mai rau, iar sanse de mai bine nu vad, sau nu gasesc in viitorul apropiat. M-am saturat sa tot "supravietuiesc" de la o luna la alta, vreau o viata normala, fara atatea griji si probleme, vreau sa fug undeva sa o iau de la capat, sa vand tot si sa plec in lume. Undeva unde sa nu stau cu securea deasupra capului in fiecare zi, undeva unde sa pot face macar o parte din lucrurile la care am renuntat in ultimii ani.

Cumva e si vina mea ca s-a ajuns aici, m-am transformat intr-un om posac, am indepartat incet incet din preajma mea putinii prieteni avuti, m-am izolat si m-am inchis in carapacea mea, si m-am trezit ca viata pe care o am acum nu e cea pe care mi-o doresc. M-am trezit fara vise, fara idealuri, fara prieteni, cu singurele griji fiind de cum impart bani pe luna asta, sau cine culca copii/ii duce la scoala/face temele cu ei, etc. Viata mea se imparte intre job si familie, si nimic mai mult. Mi-am refuzat micile placeri ale vietii, m-am salbaticit, nu mai stiu sa interactionez cu oamenii din jurul meu. In afara mediului virtual, singurii oameni cu care vorbesc sunt barbatul, copii si bona. Si poate colegii de munca, insa chestii strict legate de job.

Totul e o permanenta lupta de supravieturie, dupa o perioada neagra, cu aproape 2 ani in care barbatul nu a avut job. Iar cand intr-un final si-a gasit si el locul, datoriile acumulate in trecut, creditele care nu se mai termina, copii care cresc si au din ce in ce mai multe nevoi.....fac imposibila o viata normala. M-am saturat sa ma gandesc ca maine va fi mai bine, nu, nu e! Mainele ala e atat de indepartat, ca probabil vor mai trece ani buni pana cand voi putea spune si eu in sfarsit, gata, am scapat de stres! M-am saturat sa ma compar cu cei care mor de foame si sa ma bucur ca am inca un acoperis deasupra capului, ca am suficienti bani incat sa pot sa le ofer copiilor o masa decenta sau o haina normala.

Stiu, am copii sanatosi, frumosi, destepti, ar trebui sa fiu mandra de ei! Da e ca in bancul ala cu ion naufragiat pe o insula cu claudia schiffer. Degeaba am daca nu am pe nimeni cu care sa impart putinele lucruri bune din viata mea.
Insa pe cat sunt de frumosi si destepti, pe atat sunt de obraznici! Si iarasi e vina mea ca s-a ajuns aici. Mijlocia este extrem de dificila, are o personalitate puternica, si e foarte greu sa comunici cu ea, ne face zile fripte tuturor (si noua ca parinti, si surorilor, si bonei cu care refuza sa isi faca temele, face doar o parte din ele, si alea cu greu). Probabil are nevoie (nu stiu daca ea sau eu) de consiliere psihologica, pentru ca efectiv nu stiu cum sa o mai scot la capat cu ea. Dar e un alt lux pe care nu mi-l pot permite.

Barbatul si-a gasit dupa cum spuneam in sfarsit locul, are un job ok, de care emultumit. Doar ca din nefericire nu lucreaza mereu in Bucuresti, firma are birourile in bucuresti si o fabrica la 60km de bucuresti, unde trebuie sa mearga ori de cate ori e nevoie de el acolo. Si in ultimele 2 saptamani a mers aproape in fiecare zi. Iar asta inseamna plecat de acasa undeva pe la ora 6 si revenit pe la 8-9 seara. Ca sa nu zic ca lucreaza in general si sambata. In conditiile astea, ne vedem o ora-doua seara, si nici atunci nu stam cine stie ce impreuna, ca ba trebuiesc culcati copii, ba facut altceva prin casa....sunt zile in care vorbim 10-15 minute pe zi, probabil mai mult vorbim la telefon. Iar diminetile mele's de cosmar, ramasa singura cu 3 copii, care trebuiesc treziti, hraniti, imbracati, pieptanati (cele mari mai fac o parte din lucruri singure, dar tot au nevoie de mine), 2 pe care sa-i duci la scoala, intr-o directie, altul la gradi, in alta directie, eu sa ajung si la munca teoretic la 8:30, si evident, fara masina. Ca sa pot ajunge cu toti la timp, trebuie s-o las pe cea mica singura in casa vreo 10-15 minute, cat le duc pe cele mari la scoala, si stau cu inima cat un purice, mai ales ca din cauza ca se mansardeaza blocul, mai le vine ideea dimineata sa bage vreo bormasina sau alte chestii care fac zgomot, si mi-e sa nu se sperie. Fugi apoi cu ea la gradinita, si eu la munca, unde evident, ca nu mai reusesc sa ajung la 8:30.

Si chestia asta se repeta zi de zi, cu mici variatiuni e tema asta (in zilele cand e si barbatul acasa, macar impartim copii, duce el unii, eu altii). Dupa job fuga acasa, ca nu imi permit sa tin bona peste program, ca n-am de unde s-o platesc in plus pentru asta, apoi fa mancare, hraneste copii, baga-i la nani, si maine o luma de la capat.
Timp pentru mine - ioc. Timp petrecut cu copii - din ce in ce mai putin. Sincer, nu mai pot/nu mai am rabdare si chef pentru ei (stiu, suna urat, dar asta-i adevarul). Iar ei au nevoie de mine, si atunci se rupe firul, ei devin obraznici, certareti, se iau la harta intre ei, si nu mai am rabdarea sa fac pe arbitru sa vad cine ce a gresit, si sa-l mai pedepsesc, asa ca pedeapsa e una generala (fara televizor de exmplu), si ei se supara ca li se pare ca's pedepsiti pe nedrept, din vina celuilalt, si harta e din ce in ce mai mare, si zgomotul se intensifica, si ajung sa ridic tonul ca sa ma pot intelege cu ei, si totul devine un vacarm general, in care mie imi vine s-o iau la fuga ca nu cumva sa fiu nevoita sa tip la ei sau sa le dau vreo palma, pentru ca ma aduc la limita disperarii. O parte din probleme s-ar rezolva daca mi-as face mai mult timp sa stau cu ei, dar nici atunci nu e bine, ca ele's 3 si eu doar una. Si cum tati seara mai mult nu e acasa, trebuie sa gestionez singura tot balamucul de la noi.

De iesit in oras seara ca sa ma mai relexez? Nici nu stiu cand am facut-o ultima oara! N-as vrea sa mint, dar anul trecut in afara unei iesiri cu colegii de munca, in rest nu-mi aduc aminte de nicio alta iesire, cu barbatul sau altcineva. De stat la povesti cu vreo prietena? Pot numara pe degetele de la o mana rarele momente cand mai trece cate una pe la mine, ca eu sa ma deplasez seara sau in week-end, e exclus.

Ar fi atat de multe de spus....nici eu nu stiu ce mai vreau! Vreau doar sa ma pot bucura de viata acum, nu peste 5-10 ani. Nu mai vreau sa astept ceva ce nici macar nu stiu cand se va intampla. Vreau sa pot zambi cu adevarat, nu doar de forma (fetele chiar au observat ca mami nu rade niciodata). Vreau sa imi pot permite micile bucurii ale vietii, vreau sa le pot oferi copiilor mei macar o mica parte din ce-si doresc. Vreau si altceva, nu doar job, familie, job, familie zi de zi! Vreau sa ma schimb, vreau sa schimb lucrurile, dar nu stiu de unde sa incep. Si nici cum sa o fac .

szivarvany spune:

Eu nu stiu ce sa spun decat sa incepi sa te bucuri de lucrurile mici, marunte si sa incepi sa faci ceva si pt tine, pt sufletul tau ala personal.
Gandeste te cu ce ai vrea sa incepi, o iesire cu prietene, un drum la salon de cosmetica, un film cu husband la cinema, chestii mici dar care te pot face sa respiri :-)

Stii, cam asa e viata de parinte, tu ai 3 fete deci de 3x mai grea ca viata mea, plina de probleme, ganduri, stressuri, dar si bucurii.
Si oricum, daca te gandesti bine n ai ce face decat sa mergi inainte cu speranta ca va fi mai bine.


Copiii crescuti in familii monoparentale sunt la fel de iubiti, ingrijiti si educati,
empatici, inteligenti, isteti, destepti, stralucitori, fantastici si bine-nteles superbi
ca restul copiilor de pe Terra obtinuti natural sau prin FIV sau adoptati,
nascuti natural sau prin operatie de cezariana, botezati sau nu, hraniti cu LM sau LP.
_

Au nevoie de noi:
Copiii Monicai Alex Luca Lorena
U R G E N T: I n i m i o a r a l u i ALEX
Si micuta O L I V I A are nevoie de noi ... acum

mihaela_s spune:

Bucura-te de viata ta alaturi de copii si de familie. Ei sunt cei mai importanti. Uite, eu am descoperit asta de cand sunt plecata peste saptamana de acasa si ne-am vazut timp de mai multe luni doar o zi jumate. E cumplit, e greu, e tot ce vrei numai viata de familie nu e. Dar le iau asa cum sunt, ma bucur de ziua aia jumate ca de ceva extraordinar. iar cand mai prind acasa o saptamana, e LUX de-a dreptul.

Am inceput sa imi doresc sa imi duc fata la scoala, sa o trezesc si imbrac dimineata, sa le gatesc si sa le fac prajituri, sa ii servesc...lucrurile astea marunte care altora li se par corvoade, mie mi se par bucurii. Si nu cred ca se vor schimba, asta vara la fel am simtit si am stat acasa.

Copiii cresc tare repede, ai sa vezi ca intr-o zi nu vor mai fi acasa si te vei mira cand a trecut timpul. Bucura-te de ele acum, faptul ca esti zi de zi cu ele e esential. Faceti lucruri impreuna, mergeti la cumparaturi, la o cina in oras, la bazin, la sanius, o pizza intr-o dupamasa...la un film...petreceti timp de calitate impreuna, eu asta cred ca va lipseste.

ema86 spune:

E trist intradevar ca nu mai ai timp pentru tine, pentru mici placeri sau ca nu reusesti sa petreci prea mult timp cu sotul.
Dar era si mai trist daca spuneai ca una dintre fete are vreo problema(Doamne fereste) sau ca ai probleme cu sotul. Atata timp cat sunteti cu totii sanatosi si cand pui seara capul pe perna sotul e langa tine, te poti considera norocoasa. Fericirea chiar poate veni din lucruri marunte : pune niste plante inghiveci de care sa te poti ocupa, urmareste un serial ( varianta low cost pt mers la cinema :-D ), scrie undeva gandurile tale,atat cele negative cat cele pozitive, pune sotul sa iti citeasca bancuri!

Viata e o continua lupta si trebuie sa fim optimisti pt a putea razbate!
Multa putere iti doresc!

CorinaDani spune:

offf....majoritatea problemelor tale/voastre s-ar rezolva daca ati avea suficienti bani si niste joburi cu program flexibil, cu posibilitatea de a lucra din cand in cand de acasa (on-line) sau chiar propria voastra afacere.

suna pragmatic, dar asta e cruda realitate. multe probleme, necazuri si frustrari pornesc de la lipsa banilor/venituri insuficiente.

nu spuneai la un moment dat ca mama ta ar vrea sa vanda locuinta din pitesti, pentru a se muta cu voi ? ti-ar fi de ajutor prezenta mamei ?

ce pot sa-ti spun : chiar daca viata e grea pentru voi in acest moment, incercati sa aveti cu totii grija de sanatatea voastra, asa cum se poate, atat cat se poate.

pentru ca orice problema de sanatate, minora sau majora, aparuta peste problemele pe care le aveti deja, s-ar putea sa te/va puna la grea incercare...

Mickyyy spune:

offf...chiar crezi ca nu mi-ar place?! Cina, filmul, pizza, costa bani pe care nu am de unde sa-i mai scot acum. Raman activitatile "gratis", dar nu mai am forta pentru ele, pe cuvant. Un sanius (presupunand ca ar fi zapada) cu o singura sanie, ca doar de atata dispunem, ar insemna certuri interminabile pe ea. Cea mare nu vrea sa iasa din casa mai deloc, ar trebui sa o scot cu forta, cea mica daca iese dupa primii pasi incepe sa scanceasca ca vrea in brate, sau ca a obosit. Dar numai ca sa iesim din casa, ne ia vreo ora pana reusesc sa le pregatesc pe toate , asa ca eu ies gata obosita pe usa. Pe drum incep sa se certe ca una vrea ceva, alta altceva, si am varianta sa mergem cu scandal pe strada sau sa le intorc pe toate acasa! Nu e deloc o activitate relaxanta....

Si nu, nu mai pot sa ma bucur de micile bucurii, de ani de zile doar asta fac, ma bucur de o nota buna de-a copiilor, de un desen frumos sau un gest care ma impresioneaza. Nu mai pot sa traiesc doar cu asta, e prea putin, am nevoie de mai mult!
Una e sa te bucuri de familie si alta e sa nu ai parte de nimic altceva decat de ea. Da, stiu, sunt multi care au probleme cu adevarat grave, ale mele's mici pe langa ale lor. Insa m-au doborat, poate am si o perioada mai proasta, ca s-au adunat luna asta atatea pe capul meu ca nu mai stiu de unde sa le apuc, dar chiar simt ca nu mai am puterea sa merg mai departe in acelasi stil. Daca nu schimb ceva cumva acum, in cateva luni o sa ajung o epava!

Mickyyy spune:

doamne fereste sa sa mute mama cu noi , probabil as plange dupa vremurile de acum care mi se par grele! Si mama, si soacra, pe termen scurt, cateva saptamani-o luna, sunt intr-adevar un ajutor binevenit daca ar sta la mine. Dar sa se mute efectiv cu mine, no way, ar iesi scantei.

Ea vrea sa se mute in Bucuresti, dar din fericire la casa ei. Insa e un plan la modul general, ca deocamdata nu a facut nimeni nimic concret pentru asta. Cand o intreb, zice ca vrea, dar cand e sa ii zic sa puna la vanzare apartamentul si sa o anunte pe fata care sta acolo cu chirie asta....aa...pai intai gasiti voi unul de cumparat, si vedem dupa . Si pana o sa se mute de la tara la oras...iar o sa mai treaca o vreme. Si are si niste idei fixe legate de crescutul copiilor, mijlocia e destul de dificila dupa ce sta la ea in vacanta, asa ca e buna pe perioade scurte ca si ajutor. Plus ca e si ea la randul ei destul de bolnava......adica prea mare imbunatatire n-ar fi.

marius spune:

Hai sa iti povestesc ceva...

Inainte de 1989, de sarbatori, mancam banane aproape verzi din dorinta de manca banane avand rabdare limitata pana sa se coaca in ziare. Eram innebunit de ideea de a astepta atata timp.
In martie 1990 am traversat frontiera doar ca sa conduc 15 km in Ungaria sa imi cumpar si sa mananc banane pe saturate.
In 2013 ianuarie, mananc banane cu placere si zambesc la ce am scris mai sus despre acelasi Marius.

Intrebarea este:

Oare sunt bananele de acum mai putin bune decat cele de dinainte de 1989?


....


Deschide-ti ochii. Nu te grabi cu concluziile. Frumusetea si bucuriile vietii trebuie doar culese. Insa uneori au forme diferite, uneori neasteptate.
Cand ti-e sete nu cauta apa doar intr-un pahar pe o masa din bucatarie.

Mickyyy spune:

marius, m-ai facut sa zambesc , mi-aduc aminte si eu de bananele alea verzi pe care eu le tineam pe soba la bunica, si se faceau un fel de terci galben, ca nu aveam rabdare sa se coaca.

Insa trecand peste morala mesajului in sine, ramane problema de baza, tie iti lipseau doar bananele. Ce bine-ar fi daca tot doar un singur lucru mi-ar lipsi si mie!

Laura25 spune:

Mickyyy, poate ideea de a vinde si a pleca nu e chiar atat de prosteasca. o casutza intr-un orasel de provincie nu costa cat un ap. in Bucuresti. Distantele sunt infim mai mici, scoala si gradintia la 2 pasi de casa. Bona nu costa cat in Bucuresti, derdelusul e mai aproape, ziua parca e un pic mai lunga . Sigur ca problemele nu vor disparea in neant, ramane nevoia unui job de unde sa vina bani ... dar, nu stii de unde sare iepurele .

olympia spune:

Mickyyy, eu imi amintesc din postarile tale ca tu si sotul tau ati depasit un hop mare de tot. Ati ramas impreuna, sunteti sanatosi toti, aveti o familie frumoasa.
E firesc ca dupa asa o furtuna sa va reasezati un pic si interior. Ia fetele cu binisorul, incearca sa afli exact care-i problema la fiecare conflict, asculta-le calm. Ele au nevoie de voi la fel de mult cum si voi doi va simtiti lipsa. Solutia nu trebuie sa fie o pedeapsa ci sa inteleaga fiecare ce anume a gresit si cum sa faca, sau sa nu faca data viitoare. De ce au conflicte cel mai des? Se deranjeaza una pe alta, nu impart, incearca sa vezi exact care-i esenta problemelor. Vor invata sa cooepereze si sa se ajute intre ele, dar da-le solutii concrete, nu pedepse. Ce pui pe sine bine acum va functiona in timp. Si da, aveti nevoie sa aveti activitati placute impreuna, cat mai des. Un film simpatic se poate vedea si acasa, un joc, o prajitura, sau un bol cu pop-corn sunt placeri simple.
Noi aseara de pilda ne-am lasat prinsi intr-o tema a celei mici si tare ne-a placut Am facut o macheta de cetate din resturi gasite prin casa si am mesterit la ea, ba taind, ba lipind, ba pictand pana seara tarziu. Io chiar eram nervoasa si nemultumita, fusesem la scoala la fecior sa discut de-o boacana si nu vedeam ziua deloc ca una buna. Cand a rasarit si cea mica cu macheta ei, de care stiam de-o saptamana, da uitasem apoi, puteam lasa lucrurile sa alunece pe-o panta naspa, cu reprosuri si nervi, sau... sa rezolvam treaba.
Daca i-o mai da doamna acasa, o pozez