cand parintii dezamagesc

mackaroo spune:

Scuzele autentice,venite din suflet pot sterge cu buretele o viata intreaga de suferinta.Mie daca mi-ar fi zis mama vreodata ca ii pare rau pt rezultatul actiunilor ei,cred ca i-as fi ridicat statuie.Pe bune.Nu mi-am dorit nimic altceva de la ei(apropo si de faza cu banii),decat intelegere si afectiune.

Iar faza cu 'trebuie sa te impaci'..ce faci cand tu vrei,dar ei nu? ii fortezi,sau cum?

Tilia spune:

Scuze autentice si constientizarea pe bune a esecului tau ca parinta ar trebui sa distruga psihic orice om normal. Stiu ca pe mine m-ar termina definitiv sa inteleg cu adevarat ce i-am facut copilului meu, daca as fi in locul mamei.

De-i sistemul de autoaparare e atat de bine activat, pentru ca vina ar fi imposibil de suportat.

mackaroo spune:

Tilia,n-as zice..eu totusi cred ca se poate.Altfel,ar fi ciudat sa fim condamnati sa ramanem in greselile noastre 'pentru ca doare prea tare ca sa ni le recunoastem'..Pana la urma inclin sa cred ca totul se rezuma la mandrie.Pentru ca doar asta te impiedica sa 'vezi' in jurul tau..iar in momentul in care ai vazut si inteles ca ai gresit,deja s-a produs si schimbarea.

bird70 spune:

Asa cred si eu. O vina atat de mare te poate rapune. Cum poti sa traiesti fiecare zi cand admiti ca ai distrus copilul tau, ca l-ai abuzat, ca l-ai facut sa sufere, ca ceea ce ai facut il afecteaza pentru restul vietii?

Eu vad la soacra-mea, pe o scara de la 1 la 10, chestii pe care le-a facut copiilor, recunoaste vina pentru 1 si 2 si se blameaza pentru ele. Chestiile cu adevarat serioase nici nu poate sa le proceseze.

Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation
I'm not insane, my mother had me tested! Dr.Sheldon Cooper

Selene_Bunny spune:

Madanic, ba pe mine ma incalzesc scuzele sincere. Daca sunt sincere, arata ca persoana aia constientizeaza ceva. Singura nu am reusit sa trec peste ele, din contra, de-abia acum, de maximum 1 an, mi-am dat seama cat de mult ma afecteaza. Atunci nu le-am acordat atentie, acum sunt ca un turn inaltat caramida cu caramida, una peste alta, pana cand a ajuns prea inalt ca sa nu-l mai observ in "splendoarea" lui.

Si ce ma enerveaza teribil este minimalizarea impactului acestor chestii asupra mea. Sunt mai marunte ca ale altora, cu siguranta, dar daca structura mea interioara de asa natura este, incat sa se sensibilizeze pana la tristete si plans pentru "nimicuri" de genul asta, eu ce sa fac, sa mi-o smulg din mine cu clestele?

Nu stiu, cateodata am impresia ca vremurile de acum sunt de asa natura incat sa-i promoveze numai pe cei puternici, pe cei care au acea fortza interioara care ii impinge inainte mereu, cultivandu-le chiar vanitatea reusitei, dispretul fatza de astia "slabii", "hipersensibilii", "labilii".

Selene_Bunny spune:

Sa traiesti cu vina permanenta ca ti-ai distrus copilul e o viata de iad. Nici eu nu sunt complet pregatita pentru ea, ce ma impiedica sa fug este sinceritatea si zambetul Dariei.

rrox3 spune:

Asa e Tilia
Foarte putini oameni pot ajunge sa accepte asa ceva si numai cu mult, mult suport.

Multi dintre parinti gasesc totusi modalitati sa exprime ideea ca au gresit. Stiu ca au gresit, desi cei mai multi dintre ei nu-si permit sa constientizeze, stiu totusi.

Un exemplu ar fi mandria parintilor lui Maru. A fost modul lor de a admite ca Maru e o mama mai buna decat au fost ei, a gasit solutii mai bune pentru Andrei. Implicit o astfel de lauda spune si "noi am gresit". Probabil ca intr-o forma mai constienta decat atat nu o vor spune niciodata.

Alt exemplu e gradul unora dintre ei de voluntariere in a ne ajuta in diverse moduri. E un gest compensatoriu, stiu ca au ramas datori, desi nu sunt capabili sa constientizeze si sa accepte asta.

Cred ca e nevoie sa ne calibram asteptarile fata de ei la ceea ce ne pot da in mod realist, fara sa-si distruga echilibrul si asa fragil.
Cand nu mai tanjesti dupa scuze si recunoastere inseamna ca ai traversat perioada de doliu pentru pierderea asta uriasa si ai acceptat in sfarsit cine esti. Atunci esti gata sa mergi mai departe.

maru spune:

da, i-am zis tatei ca biletele lor au intoarcere flexibila si ca daca doar ii mai trece prin cap sa se dea la Andrei, la aeroport e ultima data cand il mai vad. Dar am curajul asta cand e vorba de Andrei, nu de mine! (reactia lui a fost: ce stii tu... habar n-ai cum se cresc copii)

Aqai spune:

mackaroo, eu nu o simt trista acum. A fost pana am plecat. Am ales cea mai indepartata facultate, asa ca primii 600-700 km pt asta au fost. sa pun distanta. Ar fi fost teribil de greu si diferit daca as fi ramas, cum a ramas fratele meu, sa vada si sa duca povara tatalui alcoolic, sa-l care noaptea pe scari in casa cand cadea mort de beat pe afara.... sa asiste constant la certurile lor.

In fine. pe mine distanta m-a ajutat mult si ma bucur ca atunci am avut curajul sa pun piciorul in prag si sa plec departe. Acu', e ca o poveste veche, a altcuiva. e un fapt consumat ale caruie efecte asupra vietii mele abia acum incep sa le vad. Multa vreme m-am considerat o adevarata invingatoare si plina de reusite, imi imaginam ca toata povestea nu avusese efect asupra mea. Asta pt ca ma raportam doar la relatiile profesionale si sociale.

dar sufletul meu era un dezastru, emotional eram o carpa care ar fi facut orice pt acceptare. tarziu am realizat, dupa ce mi-am avut primul copil si am inceput sa dau de carti de psihologie, am inceput sa-mi identific mecanismele si sa inteleg ce se petrece cu mine.

o sa inchei spunand ca nu exista parinti perfecti si ca oricum si noi ca parinti trebuie sa fim consitienti ca in orice moment putem sa gresim fata de copiii nostri. Important insa e ce facem cu greselile noastre.

maru spune:

rrox3 si multumesc!

acu mama e dezamagita si nu prea mai vorbeste cu mine la telefon (10 min fata de cel putin jumate de ora) pentru ca "ii spun numai ce vreau eu ca ea sa auda!"