cand parintii dezamagesc
Raspunsuri - Pagina 15
dana vio spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui buflea Eu cred ca asa cum exista parinti imperfecti, la fel de bine exista si copii imperfecti si nimeni nu este de vina pentru asta. Conflictele apar insa din decizii de genul "eu n-o sa iert niciodata" sau din orgolii prostesti. Daca inteleg perfect ca de multe or exista o trauma fie ca esti de partea parintilor sau a copiilor, mi-e greu insa sa accept refuzul de a comunica ca metoda de razbunare pentru aceasta trauma. La ce exact ajuta asta, in afara de a plati niste politze ? Dispare trauma aceea, se mai poate indrepta ceva, suferinga celuilat face trauma trecuta mai mica in intensitate ? O legatura cu parintii / copiii se poate mentine si intretine cu intelepciune prin evitarea conflictelor vechi. In relatii de genul asta, un telefon sumar, in care se vorbeste despre vreme face mult mai mult decat o discutie principiala in care fiecare, parte din generatii diferite, isi expune punctul de vedere. Parintii / copiii nostri nu trebuie sa ne fie confidenti, nu trebuie sa ne cunoasca sufletul pe interior daca simtim ca nu sunt in stare sa ni-l inteleaga, cu atat mai putin insa trebuie pedepsiti ca nu ne inteleg. Sigur, ideal ar fi sa ne gasim echilibrul in parintii nostri si sa putem sa ne cuibarim si la 60 de ani inapoi in bratele lor ... realitatea insa ne demonstreaza ca uneori acest lucru nu se poate. Si ce daca nu se poate atinge idealul, de ce trebuie sa respingem tot ansamblul doar pentru ca nu se muleaza pe definitia noastra ? Cat despre bani ... he, he, he. Nu stiu cum au reusit ai mei dar copilul lor nu se gandeste niciodata la banii lor. Eu am foarte clar definita partea materiala - fiecare cu banii lor. Eu nu stiu cati bani au parintii mei si nu ma intereseaza. Nu vreau nimic de la ei, am doua maini si un cap pe umeri ca sa imi castig banii mei si am maturitatea in a ma intinde atat cat castig. Sigur ca m-ar supara sa aflu ca cine stie ce investitie paguboasa au facut dar nu pentru ca am pierdut eu, mostenitoarea lor, ci pentru ca au pierdut ei. Intr-un final banii lor nu sunt ai mei decat printr-o norma legala, nu contez pe ei pentru ca de fapt nu ii merit si daca o sa-i obtin o sa ma bucure mai mult tocmai pentru ca n-am facut nimic pentru ei. In spiritul teoriei de mai sus, eu vad exemplul dat de Maraki ca pe o proasta gestionare financiara. Banii destinati copiilor trebuiau separati de la inceput, astfel incat unul sa nu aiba acces la fondurile celuilalt. Mai departe, ca partea fetei s-a dus pe un zugravit in loc sa aiba cine stie ce alta destinatie, nu este pierderea parintilor, desi da, erau banii lor ... este pierderea fetei, care I-a folosit aiurea. Odata acceptata greseala ca banii nu au fost de la inceput administrati corect, comunicarea devine mai lina, chiar daca exista greseli care i se pot imputa si fetei. Cel mai greu pe lumea asta ii este omului sa isi recunoasca greselile ... multi spun ca o fac si la fel de multi gasesc scuze ca sa nu o faca. Mie imi vine sa musc din pumni cand imi dau seama ca gresesc si mai trebuie sa recunosc asta ... asa ca am gasit metoda de a ma ascunde in spatele autoironiei. Imi este mai usor sa dau eu vina pe mine in public, dand ochii peste cap si strecurand si putin umor, decat sa o faca altii, discutandu-mi greseala mult mai serios si acuzator. |
In public da. e mai dificil fara sa simt ca-mi pierd demnitatea, dar depinde de persoana/persoanele implicate. De ex, cu seful meu imi este mai la indemana, daca-i spun ca am gresit sunt deja pe jumatate iertata (asa e cu toata lumea), cu Alex imi este foarte usor ptr ca ea imi spune imediat "nu-i nimic"
, dar este o alta persoana care-mi scoate peri albi pana la ziua-de-apoi daca recunosc asta. Si atunci n-o fac. 
Alexandra Maria
14.12.2007
buflea spune:
Tila, dar chiar ca alea sunt prostii .. mai ales in situatia ta, atat de departe, o vezi atat de rar, e atat de pacat sa o eviti pentru niste nimicuri.
Eu ii sun pe ai mei cel putin o data pe saptamana, cateodata si de doua ori si nu astept, cu atat mai mult contorize telefoanele lor. Cand apar sfaturi din astea stupide de parinti, caci toti parintii fac asta, incerc sa schimb vorba, daca ma baga in corzi, incep sa spun ca ei cu ironie.
Soacrei mele nu ii place nimic in America, indiferent unde am dus-o si ce a vazut, America este tara care i l-a luat pe fiu-sau (impreuna cu nora-sa 
) si n-o s-o ierte niciodata (nici pe nora-sa ). O prostie cu care m-am resemnat si ca sa nu ma mai enervez, cand vorbim, emit idei pe care stiu ca le aproba - ii dau dreptate ca totul pute in America, toti oamenii sunt urati si hoti, aerul e umed, soarele e prea mare, iarna prea uscata, orasele prea aglomerate ... etc, etc, etc. Adica ce, ma doare gura sa spun ca ea astfel incat sa nu intram in conflict ? De multe ori vorbesc cu ironie si simte si mai comenteaza si asta ... si eu ma distrez ... nu stiu cum sa va explic, este inutil sa ne suparam pe parinti pentru diferente de idei. Apartin unei alte lumi si de multe ori nu accepta asta ... li se pare ca in continuare le stiu pe toate si sunt responsabili pentru actiunile lor si ale copiilor lor.
daniela_b spune:
Nu, nu, nu, imi pare rau dar nu se poate trece spre o relatie corecta si fireasca decit spunind si recunoscind adevarul.
A nu "ierta" niciodata tine si de stima de sine.
Daca un copil s-a simtit tratat incorect, neiubit, abuzat emotional s.a.m.d. intr-un moment vulnerabil, cind fost lipsit de aparare si de mijloacele de a intelege ce i se intimpla sau ce li se intimpla parintilor, pus sub presiunea de a ierta ca sa fie toate bune si viata sa mearga mai departe , traieste un puternic sentiment de scadere a stimei de sine.
E un mecanism din subconstient. La acel nivel, pentru fiecare om, lucrurile sint atit de subtile si atit de delicate incit ORICE il poate rani.
Ginditi-va la subconstient ca la o a doua piele extrem de subtire, sub cea dintii, cea de la exterior.
Imaginati-va citi oameni isi poarta ranile sub armura ( aparente, umor, autoironie, negare, impulsivitate, sarcasm, violenta etc.) fara puterea de a mai putea vreodata sa si le vindece.
Sigur, nu trebuie sa facem din viata o drama dar nici o opera buffa, cu pretul confortului celorlalti.
Nu este corect ca doar o parte sa fie vesnic cea care primeste toata intelegerea din lume.
Va spun, nimic nu poate face mai rau cuiva decit continua negare a importantei sentimentelor lui in favoarea sentimentelor celorlalti.
Nu lasati pe nimeni sa va spuna CE sa simtiti si nu aruncati niciodata "la gunoi" resentimentele fara sa va asigurati ca acestea nu ascund ceva important, ceva ce v-ar putea ajuta.
Cu scuze, in anticipare, o sa ma refer la cazul discutat anterior: si mama si fiica au dreptul sa poarte resentimente.
Este foarte important sa fie inteleasa ASTA, ASA si nu altfel!
Ce nu-i corect, nu-i corect sa fie acuzata doar o singura parte si sa i se aduca o VINA.
Vinovat nu e nimeni dar cel care a fost adult in imprejurarea care a adus probleme are o putere si o responsabilitate mai mare de a repara situatia.
Si cu asta ma opresc din a dezbate cazul.
In mod gresit se considera ca o relatie defecta intre parinti si copii e un razboi. O lupta din care cineva trebuie sa cistige, sa demonstreze ca a invins ca el a avut dreptate.
Nu. O relatie deteriorata este o munca ce trebuie facuta pentru a repara ce se mai poate repara din edificiul familiei.
Scopul este gasirea unei armonii firesti si nu a linistii aparente ( ne prefacem ca totul e ok, viata merge inainte).
Nimic nu merge inainte asa, pur si simplu.
Fiecare trebuie sa repare ce a stricat inainte sa ceara asta, altora.
Altfel, lucrurile ramin cum sint si nimic nu mai poate fi schimbat.
Asta e.
Doar ca ne-am ales cu un edificiu plin de gauri si care sta sa cada.
inbox spune:
Eu cred ca orice comportament are o explicatie...al parintilor al copiilor, totul are o cauza. Eu ca sa inteleg cat mai bine, m-am dus departe in urma( am ajuns cam pana pe la strabunici ) si am urcat usor pe fir pana am ajuns la mine :), am luat in calcul toate informatiile care le aveam inclusiv contextul : istoric, economic, social, familial, am luat in calcul credinte, obiceiuri, tipare si cam tot ce am putut eu sa deslusesc...cele mai importante sunt evenimentele care i-a afectat direct pe fiecare : o dragoste pierduta, decesul cuiva drag, o norma incalcata .... si in final am ajuns la mine, si mi-am dat seama ca lucrurile nu aveau cum sa stea altfel, ca oamenii aia nu puteau fi altfel tinand cont de personalitatea fiecaruia.
Asa ca un mic rezumat: pana la mine, familia mea a trecut prin razboi, bunica povesteste de transee, de grija avuta de frate, strabunicii au fost partizani, au pierdut persoane dragi, au fost preoti, militari de cariera, au tinut la eticheta, eticheta a mai fost sifonata, s-a ajuns la consum de alcool in unele cazuri, la depresii in altele, eu m-am analizat din prima secunda de viata nascuta prematur si toti se fereau de atasament fiindca se gandeau ca nu o voi duce mult.... fiecare a trecut prin viata cum a putut ... am ajuns sa-i inteleg si imi este bine.
Legat de partea materiala, si eu gandesc ca si Buflea, mie imi era rusine sa le cer bani si cand eram in intretinerea lor. Acum, maica-mea are casa si apartament si le inchiriaza, treaba ei ce face, habar nu am cati bani castiga...insa sunt ataia binevoitori care au tinut sa-mi spuna ca nu este normal. Nu mai zic, cand au divortat ai mei cati au putut sa se bage...mai ales la chetsiile materiale, cum ramaneam eu pe drumuri... cum daca se marita maica-mea ramane apartamentul care ar trebui sa-mi revina mie, sotului si toate mizeriile. Adolescenta fiind, eram influentata, acuma, ma gandesc ca face ce vrea cu casa ei, ca sotul ei are tot dreptul la apartamentul ala ( desi este al mamei) dar cu el a impartit o bucata de paine ani de zile, el i-a redat echilibrul, cu el s-a sfatuit, ma bucur sincer pentru parintii mei ca au alaturi fiecare oamenii cu care chiar se potrivesc. Da pentru mine, lucrurile materiale nu au valoare( adica au valoare in masura in care am investit bani si energie, dar niciodata nu vor avea valoare mai mare decat o relatie cu parintii sau copii mei- sper sa se inteleaga ce am vrut sa spun), daca maica-mea maine vinde tot si pleaca intr-o croaziera in jurul lumii, eu as fi foarte fericita pentru ea, sincer! Dar nu cred ca va face nebunia asta niciodata, mie imi place sa cred ca in viata trebuie sa ne permitem sa facem nebunii :D ( bine, nebunii pe munca noatra) . Parerea mea.
inbox spune:
daniela_b si eu vad lucrurile tot ca pe o evolutie de ansamblu a omenirii.
Buflea, eu nu ma gandeam la comunicarea cu parintii care sa ne devina confidenti in toate ( desi in unele aspecte ar fi bine), odata ce ii intelegi, automat ii accepti si totul devine sincer si firesc, ei o vor da inainte cu problemele si nemultumirile lor,cu aceleasi idei, noi cu ale noastre, dar stim ca nu avem nimic de impartit unii cu altii, exact cum spunea cineva, nu avem un razboi ci ne descarcam intr-un fel...
Mai cred ca de la o anumita varsta toti devenim mai receptivi :), mai maleabili, mai dispusi sa intelegm. Si cred ca, sa spui ce ai pe suflet, este de bine, ca fiecare om are si el "sinea lui" si chiar daca nu recunoaste, acolo undeva, cand ramane singur se gandeste daca a facut bine sau nu. Risti reprosuri, invinuiri si altele, te pregatesti pentru ce este mai rau si cat poti duce si iti castigi linistea, ba poti chiar sa fi placut surprins...
Si mai cred ca sunt variante soft si variant de abuzuri, abandon etc...si daca nu esti intr-o astfel de situatie nu poti sa iti dai seama ce simte omul respectiv.
daniela_b spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui buflea Tila, dar chiar ca alea sunt prostii .. mai ales in situatia ta, atat de departe, o vezi atat de rar, e atat de pacat sa o eviti pentru niste nimicuri. |
Nu, nu sint prostii, asta ar vrea Tilia ca lumea sa inteleaga. Dar mai ales MAMA ei sa inteleaga. Ca nu sint prostii si nu trebuie sa le mai dea drumul cu atita usurinta. Sa nu-i mai minimalizeze trairile.
Cind ii spui unui om ca ar trebui sa-si faca un coc in loc de plete si ca orasul in care locuieste e naspa de fapt ii vorbesti despre cit de putin valoreaza alegerea lui.
Nu-i vorba de coc aici ci de faptul ca Tilia ( sau altcineva) si-ar dori sa poarta plete si absolut nimeni sa nu aiba nimic de comentat impotriva alegerii ei.
Nu putem asuma ce simte un om vis-a-vis de anumite lucruri care noua ni se par neimportante.
Tilia nu poate trece peste aceste maruntisuri pentru ca mama ei nu are delicatetea de a le intelege.
Nu, nu Tilia trebuie sa faca vreun efort. Ci mama ei.
Este neputinta ei de mama de a-si trata nemultumirile si proiectiile fata de Tilia si alegerile ei. ( scuza-ma, te rog Tilia, ca am luat exemplul asta).
Mama ei are aceasta problema, mama ei trebuie sa si-o rezolve fara sa o incarce emotional pe fiica ei cu sentimente negative.
Repet, vorbim de mecanisme ( sulfetesti, psihice poftim).
Nu poti trage roata ( dintata :D) inapoi, in raspar si sa ai pretentia ca organul de masina (omul!) sa mearga inainte.
buflea spune:
Foooarte frumos mesajul asta, inbox nu stiu cati ani ai si cat a durat sa gandesti asa, dar mi se pare ca esti un om intelept .
Nimeni nu face rau gratuit ... multi fac rau considerand ca ca fac bine, altii considerand ca fac dreptate si foarte multi fac rau ca sa le fie lor mai bine. Egoismul nu este neaparat un defect condamnabil, poate fi un instrument de echilibru interior care insa lasa urme celor din jur. Odata ce intelese motivele, traumele sunt mai usor de tolerat
Nu va mai condamnati parintii pentru ca o sa ramaneti fara ei si o sa va para rau de timpul pierdut.
| Citat: |
| citat din mesajul lui inbox Eu cred ca orice comportament are o explicatie...al parintilor al copiilor, totul are o cauza. Eu ca sa inteleg cat mai bine, m-am dus departe in urma( am ajuns cam pana pe la strabunici ) si am urcat usor pe fir pana am ajuns la mine :), am luat in calcul toate informatiile care le aveam inclusiv contextul : istoric, economic, social, familial, am luat in calcul credinte, obiceiuri, tipare si cam tot ce am putut eu sa deslusesc...cele mai importante sunt evenimentele care i-a afectat direct pe fiecare : o dragoste pierduta, decesul cuiva drag, o norma incalcata .... si in final am ajuns la mine, si mi-am dat seama ca lucrurile nu aveau cum sa stea altfel, ca oamenii aia nu puteau fi altfel tinand cont de personalitatea fiecaruia. Asa ca un mic rezumat: pana la mine, familia mea a trecut prin razboi, bunica povesteste de transee, de grija avuta de frate, strabunicii au fost partizani, au pierdut persoane dragi, au fost preoti, militari de cariera, au tinut la eticheta, eticheta a mai fost sifonata, s-a ajuns la consum de alcool in unele cazuri, la depresii in altele, eu m-am analizat din prima secunda de viata nascuta prematur si toti se fereau de atasament fiindca se gandeau ca nu o voi duce mult.... fiecare a trecut prin viata cum a putut ... am ajuns sa-i inteleg si imi este bine. Legat de partea materiala, si eu gandesc ca si Buflea, mie imi era rusine sa le cer bani si cand eram in intretinerea lor. Acum, maica-mea are casa si apartament si le inchiriaza, treaba ei ce face, habar nu am cati bani castiga...insa sunt ataia binevoitori care au tinut sa-mi spuna ca nu este normal. Nu mai zic, cand au divortat ai mei cati au putut sa se bage...mai ales la chetsiile materiale, cum ramaneam eu pe drumuri... cum daca se marita maica-mea ramane apartamentul care ar trebui sa-mi revina mie, sotului si toate mizeriile. Adolescenta fiind, eram influentata, acuma, ma gandesc ca face ce vrea cu casa ei, ca sotul ei are tot dreptul la apartamentul ala ( desi este al mamei) dar cu el a impartit o bucata de paine ani de zile, el i-a redat echilibrul, cu el s-a sfatuit, ma bucur sincer pentru parintii mei ca au alaturi fiecare oamenii cu care chiar se potrivesc. Da pentru mine, lucrurile materiale nu au valoare( adica au valoare in masura in care am investit bani si energie, dar niciodata nu vor avea valoare mai mare decat o relatie cu parintii sau copii mei- sper sa se inteleaga ce am vrut sa spun), daca maica-mea maine vinde tot si pleaca intr-o croaziera in jurul lumii, eu as fi foarte fericita pentru ea, sincer! Dar nu cred ca va face nebunia asta niciodata, mie imi place sa cred ca in viata trebuie sa ne permitem sa facem nebunii :D ( bine, nebunii pe munca noatra) . Parerea mea. |
buflea spune:
Daniela, nu cred ca ai dreptate ...
Oamenii nu se schimba, cu atat mai putin oamenii batrani ... Relatiile cu parintii se mentin cu intelepciunea maturitatii care trebuie sa manipuleze rigiditatea batranetii.
De ce trebuie ? Pentru ca oricat de mult au gresit, exista un procent din formarea noastra ca adulti, mai mare sau mai mic, care le apartine. Exista o parte din viata lor, mai mare sau mai mica, pe care ne-au dedicat-o ... Trebuie pentru ca sunt pensionari si batrani si rolul lor pe lumea asta este cam la sfarsit ... si undeva spre sfarsitul asta isi fac si ei un bilant si multi au regrete ... iar noi trebuie sa le facem sfarsitul asta de drum cat mai lin.
Dragostei lor de parinti ii suntem datori ... mai mult sau mai putini.
dana vio spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui buflea Daniela, nu cred ca ai dreptate ... Oamenii nu se schimba, cu atat mai putin oamenii batrani ... Relatiile cu parintii se mentin cu intelepciunea maturitatii care trebuie sa manipuleze rigiditatea batranetii. De ce trebuie ? Pentru ca oricat de mult au gresit, exista un procent din formarea noastra ca adulti, mai mare sau mai mic, care le apartine. Exista o parte din viata lor, mai mare sau mai mica, pe care ne-au dedicat-o ... Trebuie pentru ca sunt pensionari si batrani si rolul lor pe lumea asta este cam la sfarsit ... si undeva spre sfarsitul asta isi fac si ei un bilant si multi au regrete ... iar noi trebuie sa le facem sfarsitul asta de drum cat mai lin. Dragostei lor de parinti ii suntem datori ... mai mult sau mai putini. |
... si ptr ca se presupune ca evoluam. Noi ar trebui sa putem mai mult.
Alexandra Maria
14.12.2007
Tilia spune:
| Citat: | ||
citat din mesajul lui daniela_b
Nu, nu sint prostii, asta ar vrea Tilia ca lumea sa inteleaga. Dar mai ales MAMA ei sa inteleaga. Ca nu sint prostii si nu trebuie sa le mai dea drumul cu atita usurinta. Sa nu-i mai minimalizeze trairile. Cind ii spui unui om ca ar trebui sa-si faca un coc in loc de plete si ca orasul in care locuieste e naspa de fapt ii vorbesti despre cit de putin valoreaza alegerea lui. Nu-i vorba de coc aici ci de faptul ca Tilia ( sau altcineva) si-ar dori sa poarta plete si absolut nimeni sa nu aiba nimic de comentat impotriva alegerii ei. Nu putem asuma ce simte un om vis-a-vis de anumite lucruri care noua ni se par neimportante. Tilia nu poate trece peste aceste maruntisuri pentru ca mama ei nu are delicatetea de a le intelege. Nu, nu Tilia trebuie sa faca vreun efort. Ci mama ei. Este neputinta ei de mama de a-si trata nemultumirile si proiectiile fata de Tilia si alegerile ei. ( scuza-ma, te rog Tilia, ca am luat exemplul asta). Mama ei are aceasta problema, mama ei trebuie sa si-o rezolve fara sa o incarce emotional pe fiica ei cu sentimente negative. Repet, vorbim de mecanisme ( sulfetesti, psihice poftim). Nu poti trage roata ( dintata :D) inapoi, in raspar si sa ai pretentia ca organul de masina (omul!) sa mearga inainte. Fara semnatura. Ma simt mai bine. |
Of, ar fi bine sa fie numai maruntisuri, problema e ca ele vin deja peste o relatie conflictuala, chestie pe care maica-mea o stie foarte bine. Vorbim, totusi, despre o femeie de la care am luat bataie toata copilaria, adolescenta si tineretea pentru ca venea enervata de la serviciu si-si varsa nervii pe mine.
O mama careia ii facea (face?) placere sa ma lovesca, careia ii straluceau ochiii si se lingea pe buze la modul propriu cand ma lovea (si nu conta cat de buna eram la scoala sau cat de curat era in casa, stiam daca urmam sa fiu batuta de inainte sa deschida usa, de cand ii auzeam pasii pe culoar, daca erau apasati, era clar ca o s-o iau).
Aceeasi mama care, atunci cand i-am spus ca sunt deprimata si ca am nevoie de ajutor si-am rugat-o sa-mi dea bani sa merg la doctor, mi-a zis ca n-are ea bani de dat pe prostii si ca n-am decat sa ma omor daca sunt att de slaba.
M-am intalnit cu profa de matematica cu care faceam pregatire si mi-a povestit o scena pe care am uitat-o complet, se pare ca la o sedinta am facut o criza pentru ca n-am stiut sa rezolv o problema, am inceput sa plang isteric si am cazut in genunchi si am implorat-o sa nu ma spuna acasa ca n-am stiu sa fac problema respectiva.
Am facut doua facultati, un masterat si un doctorat, aveam un job foarte misto in Romania si cu toate astea ,,ce mari realizari ai tu, nu esti nici macar o zecime din femeia care sunt eu".
Iar partea cea mai trista e ca inca vreau sa o multumesc, ca, daca o sa port parul plete, nu coc, nu o sa ma simt in largul meu pentru ca o sa o dezamagesc. Din nou.
Complicat, nu?