Return to sender

cristoiu spune:

AB_AC, fii-mea, la numai 4 zile, la spital. Nascusem fix pe 30 aprilie, pe 1 mai sarbatoare, dupa care a venit weekendul, in fine, a fost nebunie la spital, practic toatr care nascusera cam de miercuri ramasesera in spital. In fine, ziua eliberarii, vine pediatrul in spital la al doilea control, dupa care se poate pleca acasa. Eu, la a patra zi de cezariana, negociasem deja iesitul din spital ca nu mai puteam suporta, ma dushasem, ma parfumasem, imbracata frumos in rochitza noua si proaspata, ma duc sa fiu prima la control. Si cum asteptam eu la usa, dezbrac si copilul intre timp, il cintaresc, iau temperatura, scriu in registru si ma intorc sa ii pun un scutec. Ei fix cind ii strecuram eu scutecul sub fund ma izbesc drept in piept, nu un jet, ci doua. Unul de pipi si unul de caca. O secunda mi-a trecut prin cap sa ma duc sa ma schimb, dar mi-am amintit brusc de volumul de copii pe care ii avea de consultat si uite asa am intrat eu la doctorita si pishata si cacata din cap pina in picioare. Ah, si pe urma asa am iesit si din spital, ca sotul se dusese deja cu geanta la masina

Julie spune:

Si am sa plec cu povestea mea de aici.



In Japonia copiii canta. Fac pian de la doi ani, vioara de la trei, canta acompaniati de educatoare la pian, cu voci cristaline de clopotei...

Cand intra in scoala primara, lectiile de muzica - obligatorii - includ triola, in clasele 1-3 - si fluierul, in clasele 4-6. Si, din clasa intai, incep competitiile de cor.

Clasa intai. Mandri tare, parintii se aduna in sala de festivitati, imbracati la patru ace, cu aparatura necesara video-audio de imortalizat odraslele. Corurile - pe clase - se purced unul dupa altul, cu notele false de rigoare si entuziasmul ce face ca diezii si bemolii sa nu mai conteze. Unii parinti plang. Discret, se aud smiorcaieli. Ale mele incep cand aud vocea de bronz a proprie-mi odrasle, clara, vibrand printre clopoteii celorlalti. E in clasa intai. E soprana.

In clasa a doua tot soprana e. Clara, raspicata, cu un mic solo. Mami smiorcaie, tati inregistreaza tot.

In clasa a treia din nou. Soprana. Si tinde sa fie sa devina prima-donna a clasei. Soprana e si intr-a patra, a cincea si a sasea, noi foarte mandri, el din ce in ce mai iritat.

Primul an de gimnaziu/junior high (coincide cu clasa a 7-a romaneasca) incepe cu adaptarile de rigoare si pregatirile si repetitiile, de data asta mult mai serioase, pentru competitia de cor. Castigatorii merg la fazele urmatoare, pe oras, judet si eventual la cea nationala.
Vad stresul si pregatirile, intreb - "Tot soprana?" El se burzuluieste - "Nu, mezzosoprana!".
In inregistrarea video din acel an se aud bondarind basii si baritonii, vocile subtiri ale fetelor si cea de bronz, neschimbata, clara si puternica, a copilului meu. Mandrie, smiorcaieli.
Mezzosoprana si in anul doi. Il iubesc de nu mai pot, el refuza sa raspunda intrebarilor mele legate de cor, doar isi da ochii peste cap.

Anul trei (acum un an). Vazand ca incepe sa asculte la infinit, atat in timp ce face temele, cat si inainte de culcare, aceeasi piesa corala, extrem de intricata, trista si (in opinia mea neexprimata) deprimanta, inteleg ca incep pregatirile de cor.
Eu -pregatind aparatura de inregistrare si scotand hainele de gala din dulap: "Cor?" "Da tu ce crezi?" imi raspunde, iritat. Eu: "tot mezzo?" El - si mai iritat - "Nu, tenor! si dirijor!!!"

Corul a fost superb. Sopranele au fost soprane, tenorii-tenori, baritonii-baritoni, nici o nota falsa. Am plans de-a binelea. Am fugit la job, cand am terminat, am alergat inapoi intr-un suflet, sa fiu prezenta si sa-l felicit cand va fi ajuns acasa. Insa a trebuit sa-mi alin baiatul, tenor si dirijor, care cum a venit de la scoala in ziua aceea, s-a dus tinta la el in camera, s-a aruncat cu fata in perne si a tras un bocet de ciuda si dezamagire:

Nu au castigat trofeul. Cred ca au tras cu totii o repriza de plans in clasa, dupa reprezentatie, pentru ca dirigintele - care a cantat cot la cot cu elevii sai - a dat fuga in pauza la cofetarie si le-a luat la toti prajituri "Mont-Blanc" (pt. ca urcasera muntele pana in varf, chiar daca nu ajunsesera sa infinga primii steagul acolo) si cafea cu lapte.

Anul asta, intrand la liceu, muzica, artele plastice si caligrafia au devenit optionale. Si-a ales artele plastice.


Aseara. Inainte de culcarea noastra, a adultilor, deschid usa camerei celui-cu-inca-voce-de-bronz sa verific daca chiar s-a culcat; de multe ori il prind cu mobilul in mana - si asta are drept urmare confiscarea device-ului.
Nu, e intuneric. Dau sa inchid usurel usa. Si atunci se aude o voce mica, din intuneric.
- Mami?
- Da, puiule (si inima mea incepe sa bata mai repede...)
- Asa-i ca am voce inalta?
- Da, inalta si frumoasa, dar stii si tu asta...
- Stiu...
...
Ma apropii de el, prin intuneric, si ma asez pe jos, langa pat.
...
- Stiu... am voce inalta...

Si in sfarsit ma prind, Jesus, cat de proasta pot sa fiu. De ce imi spune obraznicii cu doua octave mai jos decat normal. Si de ce, atunci cand il sun pe mobil si el imi raspunde, fiind in prezenta tovarasilor sai, nu scoate decat niste onomatopee groase si grobiene.

- Dar tu stii ca obaachan (mama mea, bunica lui) chiar mi-a zis ca ti s-a schimbat vocea de la un telefon la altul? (ceea ce nu-i minciuna)
- ... Ei! (dar simt, pe intuneric, ca s-a mai luminat)
- Pe cuvant!
-....
Dupa un timp...
- Dar daca nu se schimba mai mult decat atat?
- Se schimba. Din pacate pentru mine - pentru ca iubesc vocea ta (de bronz). E vorba de hormoni, ai invatat la scoala si ii simti pe pielea ta. Ai crescut cinci centimetri in ultima luna, sprincenele ti s-au schimbat brusc, ai acnee, ca sa nu mai spun de cat par te-ai umplut prin toate partile... Vine si randul vocii... (desi iubesc vocea ta de acum)
- ...
Tacem si respiram in intuneric...
- (neconvins si somnoros) Da, sunt paros... Da vocea mea tot de scoala primara e....
....
Respiram, tacem...

Si apoi ma retrag, tiptil, usor, spunandu-i in gand cat imi e de drag si cat de mult as vrea sa-l apar de toate, si ca n-o sa pot intotdeauna, asa cum nici acum nu pot, si in soapta:
- Noapte buna, puisor!
-... (voce mica, din intuneric) Noapte buna...

Julie

alinuk spune:

Julie

multumim pt acest mesaj emotionant

Alinuk
si ostrogotzii din dotare: Andu mik (3 ani) si Teo voinik (5 ani)

clip party 1 iunie



............................................................................
Nimic nu-i intamplator!
............................................................................

Selene_Bunny spune:

Wow, Julie, super!

aschiutza spune:

Julie, ce frumos ai povestit ! Uneori e asa de greu sa iti vezi copii crescind si sa nu ii poti ferii de "durerile cresterii".

maru spune:

Julie, superb!

e asa o varsta de frumoasa si de stranie: mai vrea sa copilareasca, dar nu stie cum, vrea sa fie adult, dar nu stie cum...
noi am avut musafiri weekendul asta, 2 fete (doctorite), o britanica si o irlandeza. Andrei e timid, eu am bagat inainte la fete disclaimeru, sa nu se simta ofensate daca nu o sa vada picior de prunc tot weekendu... Well, Andrei a fost intre ele, topit, am crezut ca si pleaca cu ele...

AB_AC spune:

Julie ...

admin spune:

Si eu am fost victima scenariului de mai sus

Julie spune:

Admin, !

Julie spune:

Ok, am sa incep off-topic pentru a explica un pic un obicei de pe meleagurile unde ma aflu. Cand calci pragul unei case, trebuie sa-i oferi gazdei ceva. De obicei ceva de mancare, frumos ambalat si de preferinta de calitate. Dupa un timp, acea gazda iti va trimite, la randul ei, ceva drept multumire pentru ca ai onorat-o cu prezenta si pentru cadoul primit (fie ca prezenta a fost sau nu placuta ori cadoul nefolositor/necomestibil pentru dansa).
Datorita faptului ca sunt unde sunt de aproape cincisprezece ani, reflexele capatate m-au facut sa acord titlului acestui topic, “Return to sender”, pe care l-am gasit extrem de... delicios, o noua semnificatie. Si am postat. Va multumesc ca m-ati primit.

Un al doilea off-topic.
Ieri, dupa ce am scris si postat mesajul precedent, am avut pe loc regrete ca am facut-o. M-am gandit ca mai bine il sterg. Dar am amanat. Pentru ca era scris pentru cineva, nu imi mai apartinea in totalitate. Asa ca m-am transformat in mamuca-matura. Curatenie-spalat-calcat-fumat-platit bill-uri-facut mancare-prajituri-ordine-in-hartii-si-materiale-didactice-fumat-cusut-iar mancare.
Termin la ora hotarata, da telefon cel-drag si-mi spune, pe vocea lui normala, ca a pierdut trenul cu care vine in mod normal de la scoala si ca va trebui sa fie asteptat la gara o ora mai tarziu decat normal. Cum inchid telefonul, cum apare si sotul de la serviciu. Si-i sar in brate si-i trag un bocet. Ma intreaba de ce, ii raspund ca ma ustura pielea jupuita si ochii. Citeste ce am scris, zambeste, eu il privesc, fumand... “Cum vrei tu...” imi zice. “Daca vrei sa-l stergi...” I-am zambit, recunoscatoare.


Dar hai ca azi mi-au crescut pieile la loc asa ca, daca ma mai primiti, vin la petrecera asta – care tare imi aduce aminte de cele de tip potluck la care particip eu aici, pe taramurile astea – nu cu ceai de miere si pelin, ca ieri , ci cu un sos de ardei iuti, sper sa va placa mancarea picanta.

Asadar.

Sambata dimineata. Ne trezim ceva mai tarziu ca de obicei, nu mult, dar mai stam in pat si ne prefacem ca dormim - in caz ca vreun ochi iscoditor ne pandeste. Da, de fapt suntem deja cu urechile ciulite si la panda, gata de lupta si de aparare: Azi, absolut, hotarat, o sa facem ce vrem noi, nu ce vor altii, clar. Si ca de obicei, pe masura ce dimineata avanseaza si soarele urca pe cer, creste in toti un fel de dusmanie si presentimentul ca nu vom fi lasati in pace si vom fi obligati sa nu ne petrecem tot week-end-ul in pijama, asa cum fiecare in ascuns isi doreste.

Dar ne ridicam, morocanosi. Nu vrem sa fim deranjati pe moment nici sa ne admitem unii-altora prezenta.

Eu ma indrept catre bucatarie, chiauna si ursuza, dupa cafea. Vad maldarul de vase murdare – si cafeaua nu este facuta, desi de obicei o face Tati (din tandrete, pentru ca el nu bea cafea deloc). Pun de cafea si, desi in pijama, din reflex, ma apuc de spalat vase. Dar ceva in mine – iritarea de sambata, sa-i spunem – isi face loc tot mai insistent.

Ma duc in camera fiului, in pijama si cu mainile pline de detergent de vase. Tatal si fiul, cap la cap, sunt in fata PC-ului si discuta despre nu-stiu-ce-Matematika-si-C. Ma apropii de ei, tacuta si amenintatoare, stiu ca nu-s invizibila, dar nimeni nu schiteaza nici un gest de recunoastere. Nu zic nimic, dar plec, calcand sonor, catre bucatarie. Cafeaua e gata, torn in ceasca, iau o gura, ma oparesc, ma repun pe spalat vase, gandindu-ma in acelasi timp si la masa de dimineata, si fac, intr-o demonstratie pasiv-agresiva plina de deliberare, un zgomot din ce in ce mai mare cu tingirile pe care le curat. Subconstientul meu nervos ma face sa scap pe jos o tigaie uriasa, zgomotul e absolut infernal, am senzatia ca vecinul de la trei a sarit in sus, dar la mine in casa nimeni nu ma ia in seama.

Si atunci las din nou totul balta si ma duc din nou in camera fiului. Cei doi sunt acum pe site-ul NASA, se pregatesc de eclipsa partiala de luna ce urmeaza peste doua zile. Ma adresez, vocal, de data asta, camerei. “La facut patul – schimbat de pijamale – spalat pe fata-maini-dinti – mancat... sau asteptati Sclavul sa va aduca tava?” Si apoi direct catre fiu, care e neclintit si nu clipeste, cu fata in telescopul Hubble – “Iar TUUUU, tu ai si de invatat!!!!”
In sfarsit, fiul se ridica, greoi si gemand reumatic, de pe scaun, dandu-si ochii peste cap si adresandu-mi un “hai,haaaai” plictisit, fara sa se uite la mine. Tatal se instaleaza si mai comod, lafait, acum ca nu-l mai imparte pe Hubble cu nimeni, si zice, moale, dintre stele “ce ai, buey, iar te-ai trezit cu fatza la cearsaf...” Si acolo ramane, in pijama.

Eu plec inapoi la bucatarie. Cafeaua s-a mai racorit, iau doua sorbituri si mai spal trei tingiri, dupa care hotarasc ca e cazul sa trec din nou la panda. Ma duc in baie. Acolo e fiul, care se intoarce, imi arata gura plina de pasta de dinti si zice in bataie de joc:
- Ai venit sa ma trimiti la invatat? si se intoarce spre oglinda, imbatosindu-se de obraznicia servita.
Eu ma infoi si ma duc langa el, cu o mana infipta in sold, si mai batoasa, sa fie obligat sa ma vada, macar in oglinda.
Si in momentul ala constat cu uimire ca baiatul meu m-a ajuns in inaltime, in doar ultimele doua saptamani. El vede mutra mea consternata si rade cu gura plina de pasta de dinti, si se infoaie si mai mult.
Imi revin repede din uimire si ma reintorc la firul meu de nemultumire.
- Ei, acum ca vad ca suntem de aceeasi inaltime, nu ai dreptul sa te plangi ca esti in inferioritate daca am sa sar la bataie – ca nu stiu la ce masuri sa mai recurg ca sa te oblig sa-ti faci temele la timp!
- Bey, sa stii ca la judo oponentii sunt pusi fata in fata dupa greutate, nu inaltime! (dap, e judoka)
- Ok, hai pe cantar (amenintator).
- (cu periuta de dinti in gura) Ok, dar sa stii ca m-am facut mult mai gras in ultima vreme!

(Da’ de unde, arata ca un stick-bug)

La cantar, avantaj eu, doua kile.
- E clar cine castiga, cu astea doua kile ale mele te pun la pamant, ma asez pe tine si te fac nod si te tin asa pana imi juri ca faci tot ce-ti spun!
- (cu gura plina de clabuc) Ai uitat, cred, cati ani de judo am in spate si ce scheme stiu!
- Ma doare-n cot de schemele tale, io is street-fighter si ma lupt romaneste. NOD!!!!!

Si atunci, ori ca vrea sa-mi spuna o obraznicie, ori un “Hmpf!”, dar se ineaca masiv cu pasta de dinti, eu plec la vasele mele, lasandu-l tusind si scuipand si razand, si incercand sa mi-o plateasca verbal dar inecandu-se si mai tare, eu fac scorul 1-0 pentru mami si ma hotarasc intre timp si ce pun pe masa la micul dejun.

Tati e in continuare mut si surd, in pijama, printre stelele lui. Dar stiu c-o sa-i vina si lui randul.


Julie




Si, din pacate sau nu, mai am....