cele 10 porunci

patou spune:

mai degraba de traditia bisericii, unii adopta aceasta traditie altii cauta adevarul direct de la sursa: Biblia.

asta-i parerea mea si sunt sigura ca exista multi care sa o combata, dar din pacate fara argumente.

edit. m-am uitat pe tabelul cu cele 10 porunci si nu pot sa-mi explic cum se impaca biserica ortodoxa cu porunca a doua,( cu propria porunca citata acolo)

denizel spune:

Da, si eu cred ca exista trasaturi definitorii ale celor care apartin unei anumite religii.
Una din trasaturi ar fi apartenenta la un spatiu geografic.
Suntem cumva conditionati emotional de zona in care ne-am nascut si e dificila trecerea de la o familie de religii la alta.

O alta trasatura ar fi existenta predispozitiei pt. acceptarea supranaturalului.

Si, zic eu, ar mai fi modul in care omul raspunde la revelatia divina, cu diferenta dintre credinta si credulitate.





La care "voi"???
Trebuie neaparat sa fiu adventista trecuta in registrul bisericii adventiste ca sa am dreptul de a accepta sfintenia Sabatului?
De unde esti atat de sigura ca sunt adventista?


Stiu multe despre adventisti (chiar m-am botezat acum cativa ani intr-o biserica adventista) si iti spun sigur ca nu chestia cu sambata e chestia fundamentala la adventisti.
Chestia fundamentala la adventisti este aceea ca ei (alaturi de ceilalti crestini) cred si accepta Jertfa lui Isus si cred ca numai acceptand jertfa lui Isus poti avea parte de mantuire.
Iti suna cunoscut, nu?

Iar respectarea poruncii a patra e la fel de importanta ca respectarea celorlalte porunci, nu e ea mai importanta decat celelalte porunci.
Ba nu, e, sa zicem, putin mai importanta decat celelalte, fiindca e scris in Biblie ca Sabatul e un semn vesnic intre Dumnezeu si om.
Dar nu Sabatul e fundamentul religiei adventiste, ci Isus.

Pentru parinti, de dragul copiilor


"Omul care a inventat distractia a fost copilul" - din jurnalul unei mămici de băietel.

michelle-usa spune:

Nu credeam ca vor fi atitea discutii ref. la o porunca.... si de restul nimeni nu zice nimic.

Isus a spus ca cea mai importanta este sa-l iubesti pe Dumenzeu si pe aproapele tau ca pe tine insuti...
De aici se leaga toate celelalte. Iti respecti si parintii, te si odihnesti o zi pe saptamana, nu iti inseli sotul/sotia, nu birfesti...nici nu rivnesti la ce nu ai...etc.




michelle

patou spune:

michelle, ai dreptate.

ca sa revenim la un numitor comun (sper) as fi interesata sa discutam despre porunca: respecta-ti si asculta-ti parintii. cand parintii sunt OK nu vad nici o problema dar ce ne facem cand parintii ne abuzeaza sau se comporta de asa o maniera incat nu putem sa-i respectam?

My_Lady0091 spune:

depinde ce intelegi prin respect, eu inteleg ca daca tata, sa presupunem, imi da o palma sau imi trage o mama de bataie fara motiv real..eu din respect pentru ca a colaborat la aducerea mea pe lume, nu ii returnez o palma sau nu il bat desi, ipotetic vorbind, teoretic as putea face asta!
si incerc ca reabilitez situatia pe alte cai mai ortodoxe...si legale!

---

Blackmoon Lady&lipishtocul

Laina spune:

patou...e foarte grea situatia pe care ai adus-o tu in discutie. Dar ma gandesc ca in ipostaza asta ar trebui sa ne rugam Lui sa ne ajute sa le rasplatim raul cu bine. Adica, daca iubim pe TOTI oamenii pentru ca si El ii iubeste...cu atat mai mult pe parintii nostri. Si mai cred ca atunci cand cineva imi face rau, oricine, trebuie mai degraba sa-mi fie mila de el, pentru ca e si el pierdut si bolnav si nu-L cunoaste pe Hristos ca sa fie si el in iubirea Lui....

mie porunca 6 si 10 mi se par ca pun probleme...a 6-a in sensul pe care i l-a dat Isus, adica daca numai te infurii pe cineva, e ca si cum l-ai fi ucis...greu..
iar a 10-a...oare reusim noi intr-adevar sa fim multumiti cu cat avem?

Katya spune:

Patou,ce sa zic cu porunca a 5-a? "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant."
Depinde ce virsta ai,ce trecut ai avut alaturi de ei,la ce nivel de progres spiritual ai ajuns...E frumos cum zice Laina,bine-ar fi dac-am ajunge sa gindim asa.

In orice caz,am citit de curind intr-o carte pe care-am citat-o si la sb cu ortodocsii ca Dumnezeu ii iubeste chiar si pe abuzatori,ca-n momentul in care un parinte bate sau violeaza copilul etc(e cumplit chiar si de scris acestea,d'apai de imaginat sau de trait....sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva)Dumnezeu uraste actul,actiunea,dar pe pacatos il iubeste la fel ca si pe victima pe care,in momentul abuzului,o sustine la modul ca el,Hristos,"incaseaza"abuzul alaturi de victima,victima nu e singura ci il are pe Domnul alaturi...Nu stiu cum se simte cineva care a trait orori,daca poate ierta sau nu parintele abuzator,dar ma gindesc ca nici Domnul nu se poate supara ca omul nu poate ierta...

Eu pt mult mult mai putin am crezut ca-mi urasc parintii si i-am chiar urit,mai ales dupa ce-am devenit mama.Pe urma am vazut ca nu-i deloc usor de crescut copii,dar deloc deloc deloc,asa ca i-am inteles si nu ma mai gindesc la ei cu resentimente,incerc sa-i cinstesccit mai bine, fara efort,din suflet chiar.

In orice caz,fara ajutorul lui Dumnezeu nu putem ierta,tb sa-I cerem sa ne dea puterea de a o face,am mai discutat noi la crestinism pe vremuri,fetele celelelte au zis-o,nu e ideea mea.

patou spune:

Eu am crezut ca mi-am iertat parintii (pentru indiferenta de care au dat dovada fata de mine, ceea ce eu consider o forma clara de abuz), dar tocmai am avut o "revelatie" ca nu-i chiar asa.

Am completat saptamanile astea un chestionar (Katya stie despre ce-i vorba) si mi-am dat seama ca am raspuns (inconstient) fals la o intrebare. Tatal meu a murit in cursul acestui an si la intrebarea daca a murit cineva din familia mea in ultimele 12 luni am raspuns cu multa seninatate si sinceritate: NU. Abia dupa o zi doua am realizat acest lucru, si mi-am dat seama ca pentru mine tatal meu a murit cu multi ani in urma...

Am crezut ca l-am iertat dar se pare ca n-am reusit inca... si ma simt blocata de aceasta incapacitate de a ierta. Daca eu nu pot sa iert cum pot sa am pretentia sa fiu iertata???

Katya spune:

Si eu care chiar voiam sa te-ntreb cum mai stati cu parastase si pomeniri...Pai daca tu nu poti sa ierti,sigur ca nu poti avea pretentia sa fii iertata,cum zice la Tatal nostru?Cum sa ne ierte Tatal greselile?Asa precum si noi iertam greselile gresitilor nostri...

O incercare de a ierta e sa gasesti cit mai multe fapte bune pe care le-a facut tatal tau fata de tine(de pilda cum zice si Lady0091 ca macar ti-a dat viata,nu e putin lucru avind in vedere ca traim intr-o lume in care se ucid prunci)si de asemenea sa te gindesti ca sint mult mai multe si mai grozave forme de abuz decit indiferenta si atunci,prin comparatie,poate viata ta iti va parea chiar mai buna decit a altora.Zic si eu.

Ei,dac-aveai un duhovnic,n-aveai treaba,ii spuneai si Domnul iti raspundea cum si ce sa faci...Rugaciune,ce sa zic altceva,dar e necesar sa ierti...O sa reusesti,sa vii sa ne zici cind.

nikole spune:

Multi ani am "rumegat" porunca asta, f multi ani:(
Acum am raspunsul...de fapt mereu l-am stiut, nu mi-am dat seama insa pana recent.
DA...putem si trebuie sa-i respectam, in primul rand ca prin ei am venit pe acest pamant.
Pe scurt...parintii mei m-au avut de tineri(mama 16 ani, tatal 27), dupa cateva luni de la nasterea mea, m-au donat...au vrut sa ma dea inspre infiiere, dar si-au zis sa incerce intai la parintii lor, poate poate m-or accepta.
Asa a si fost...bunicii m-au adoptat, am crescut, mi s-a adus la cunostinta adevarul, am stiut de mica cine-i tata, mama, de ce ma aflu cu bunicii si nu cu parintii, ma rog...
i-am iubit pe amandoi, parintii mei, enorm de mult, dureros de mult.
Nu i-am condamnat(am avut o criza pe la 14-16 ani), i-am iubit, respectat, dorit langa mine...nu a fost sa fie.
Mama mi-a fost cat de cat alaturi, ca o sora, ii spuneam pe nume, niciodata MAMA,o vedeam des, ulterior odata la cativa ani...am inceput sa o condamn,sa o judec...au fost vreo 2 anisori de rebeliune, nimeni nu se mai intelgea cu mine:(
pe tatal...l-am cautat multi ani, am vrut sa pastrez legatura cu el, insa m-am trezit de un refuz categorit, mi-a spus politicos sa nu-l mai caut, niciodata...m-am comformat...insa tot il respect, iubesc ca pe ochii din cap, desi ultima oara l-am vazut la 9 ani.
Pe mama am pierdut-o, nu am apucat sa-i spun ca de fapt o iubeam, de aceea iesrile mele (stie ea despre ce e vb)...
per total...ii iubesc si ii respect pe amandoi...D-zeu stie, intr-o zi, poate viata imi va oferi o oportunitate, sa-l pot intalni face 2 face , macar tatalui sa-i spun ca-l iubesc, chiar si asa cand el mi-a spus clar ca nu ma vrea.

Eu am probleme in a intelege porunca a 2 si a 7-a
sunt interpretabile...oare cum e corect, ce ar vrea D-zeu de la noi?
eu si gandurile mele..