Mami, eu nu am nici un fel de bucurie in viata!

Am un copil sensibil. E cea mai neutra caracterizare care imi care imi vine acum in minte cel putin pentru inceput, in incercarea de a nu dramatiza si a ramane cat mai obiectiva.

Fetita mea are 4 ani si trei luni si de cand a reinceput gradinita (grupa mare deja, despite varsta) plange seara a culcare din motivele pe care le citez mai jos asa cum sunt spuse de ea printre suspine:
- Mi-e teama sa nu fiu certata maine la gradinita.
- Mi-e teama sa nu mi se faca observatii
- Stau prea putin cu tine;
- Pe masura ce cresc vii tot mai tarziu seara acasa.
- Cand ma intorc de la gradi tu nu esti acasa
- Nu plang toata ziua ca ma abtin dar seara nu ma vede nimeni acasa si cu tine pot plange
- Imi doresc de la viata sa nu fiu certata
- Imi doresc sa fiu cea mai cuminte fetita si sa nu ma certe nimeni niciodata
- Imi doresc sa nu gresesc niciodata fisele
- Eu nu am nici un fel de bucurie in viata

Toate cele de mai sus in conditiile in care este extrem de cuminte si concentrata pe activitatile zilnice de la gradi, greseste foarte rar si tot foarte rar I se spune ca a gresit vreo fisa, ca de obraznicii nici nu poate fi vorba. Este vesela ziua (cel putin aparent), socializeaza, nu este retrasa si se joaca, rade cu pofta, se maimutareste si face ce fac in mod normal toti copii dar cu grija obsesiva de a nu incalca vreo regula. Ma gandesc ca poate ar fi trebuit sa fiu mai stricta in diverse aspecte pentru a o obisnui cu cearta pentru ca acum sarmana nu stie, nu simte, ca a fi certata din cand in cand nu este un capat de tara. Nu poate fi deloc indiferenta la certuri sau observatii, mi se pare terorizata de ideea ca cineva ar putea spune ca nu este cea mai cuminte sau cea mai desteapta. Spune ea, stiu ca sunt frumoasa (si este) dar cred ca nu sunt cea mai desteapta pentru ca uite X stie tot timpul sa raspunda la orice intrebare si eu nu stiu. Degeaba ii explic ca eu nu vreau sa fie cuminte ci doar sa fie sanatoasa si fericita, pur si simplu i-a intrat in cap ca cearta (sau ce intelege ea prin cearta) trebuie evitata cu orice pret.
Cu privire la programul meu are dreptate dar aici nu am ce face, am ajuns la un punct in viata profesionala cand a veni mai devreme acasa inseamna a ramane fara loc de munca: orice as face si oriunde as lucra ar fi acelasi nivel de implicare iar alegerea unui alt profil este aproape imposibila, ce stiu eu sa fac acum este management, nu cred ca as mai avea skiluri tehnice sau practice sa fac ceva de nivel inferior. Stiu ca suna a scuza dar asta este. Si ca sa mai pun paie pe foc inseamna practic faliment avand in vedere ratele, casa in constructie si veniturile la care ar insemna sa renunt odata cu schimbarea profilului profesional.

La inceput, adica pana in seara aceasta, am ascultat-o cu rabdare si am tinut-o in brate si i-am spus ca mie trebuie sa imi spuna totul si ca nu sunt suparata ca plange, sunt doar suparata ca este trista, si cate si mai cate. In seara asta am izbucnit insa in plans, eram doar noi doua acasa, tati era plecat iar eu nu am mai putut sa aud “mami, imi doresc sa fiu cuminte” si “mami, eu plang cu tine pentru ca pot si ca ziua ma abtin” si “eu nu vreau sa plang, dar mi-ajunge inimioara la lacrimi” sau “mami, mi-e dor de tine mereu”… Aveam senzatia ca incuranjand-o seara de seara sa imi povesteasca si sa se descarce o incurajez de fapt sa isi autoalimenteze nefericirea si depresia daca asta o fi avand. Asa ca i-am interzis, cat de categoric am putut, sa mai fie trista; nu sa nu planga, doar sa nu mai fie trista. Mai rau am facut pentru ca a adormit in cele din urma in suspine.

Cat despre viata ei pana ajung eu acasa (medie 20:30) are un tata care e aproape in permanenta in casa si are o bona pe care o iubeste ca pe ochii din cap si viceversa. Nu—i lipseste nimic material iar mai mult timp nu pot sa ii acord acum.

Intrebarea mea este ce sa fac desi banuiesc deja raspunsul vostru. Am insa nevoia sa aud si altceva decat, lasa, o sa ii treaca, va invata cu incetul ca in viata nu ai tot ceea ce vrei. Si chiar nu stiu care e cea mai buna solutie, sa fiu categorica si sa nu mai accept discutii pe aceasta tema pentru a nu-si alimenta autocompatimirea sau sa o ascult in continuare si sa o las sa se descarce. Mi se pare ca e mult prea sensilbila pentru varsta ei, de la intrebari si obsesia pentru ce se intampla cand mori sau dupa ce mori (nu i-am explicat niciodata in clar), pana la dor de bunici sau strabunici pe care nu i-a cunoscut sau dorinta de a excela pe care am incercat din toate puterile sa nu i-o inoculez.

a_alinta spune:

desi banuiesc deja raspunsul vostru

si asta e un pas inainte, dar nu cred ca ai banuit raspunsul meu.
are doar 4 ani, tu vrei sa o pregatesti deja de viata?
nu fetita e sensibila, in general copiii sunt expresia parintilor, si toate reactiile lor sunt datorate de ceea ce se intampla in jurul lor.
mie , mi s-a parut ca sensibila esti tu, nu fetita ta.
iar dorinta ta , de a nu excela , se pare ca nu s-a implinit, din pacate. ( cum poti inocula unui copil de 4 ani sa fie [b]perfect[b]?

filofteia spune:

Am inteles ca ai o cariera si nu vrei sa renunti la ea...
Tatal este mai mereu acasa, dar se pare ca nu se implica atat cat ar trebui in activitatile cu fetita ta... daca tu ai ales sa nu fii prezenta prea mult in viata ei, macar tatal sa fie si mama si tata ...
La cat este de trist ce spune fetita ta eu as incerca sa renunt un pic la sarcinile de serviciu, sa vin acasa macar cu o ora ma devreme... asa voi petreceti seara doar o ora... din punctul meu de vedere este foarte putin pentru un copil la 4 ani ... situatia se schimba spre 9-10 ani... si atunci iti vei putea relansa cariera.

denizel spune:

Lidsta, mi-au dat lacrimile cand am citit noul tau subiect :(.

Nu, eu NU iti spun ca o sa-i treaca fetitei si alte bla-bla-uri.
Iti spun ca trebuie neaparat sa schimbi ceva pana nu e prea tarziu.
E un mare semnal de alarma ca un copil de 4 ani sa fie ataaaat de trist si nefericit.
Nu mai ignorati semnele pe care vi le da fetita!
A inceput prin a te ignora (subiectul tau din trecut) si uite unde s-a ajuns.

Ea este un copil care are nevoie de multa atentie, de mult sprijin si de acceptare.

Tin minte din subiectul trecut ca aveai o lunga lista de nemultumiri la adresa fetitei (ba ca nu se joaca cu papusile, ba ca nu ii place muzica pe care tu o consideri potrivita pentru ea, ba ca una, ba ca alta).

Impresia pe care am avut-o atunci (si nu numai eu) a fost ca ai asteptari prea mari de la fetita si pui prea multa presiune pe umerii ei firavi.
Iata si rezultatele: un copil caruia ii e teama de esec, caruia ii e teama de critici, un copil care spune ca nu are nici o bucurie in viata :(((.


IN nici un caz NU trebuie sa ii pretinzi sa-si inabuse emotiile si sentimentele (uf, cum ai putut sa te gandesti la asa ceva???? ) ci, trebuie sa ii dai fetitei incredere in ea, sa petreci mai mult timp cu ea, sa o inveti sa faca fata criticilor, sa ii explici ce e cu adevarat important in viata....
Chiar... ce e cu adevarat important in viata?





Pentru parinti, de dragul copiilor


"Omul care a inventat distractia a fost copilul" - din jurnalul unei mãmici de bãietel.

marius spune:

Cred sincer ca problemele sunt generate din cazua ta. Sau si din cauza ta.
Din ceea ce scrii si mai ales cum scrii rezida faptul ca esti o persoana extrem de calculata, de exacta, de precisa. Poate asa esti poate asa ai devenit prin prisma profesionala. De asemenea este extrem de important pentru tine jobul si ai in mod cert un standard. De asemenea petreci foarte mult timp fara copilul tau adica esti cum s-ar zice aproape "turista" la acest capitol. De asemenea am sesizat in mod repetat faptul ca ai dori (ai impune!) ca fetita ta sa fie mult mai stricta relational, mult mai putin implicata emotional si asta generand o relatie si mai autoritara intre tine si ea. Daca vedem un picut contextul in care fetita ta practic sufera la modul real pentru ca ii este teama sa nu greseasca, sa nu fie certata, sa nu i se faca observatii, sa nu planga (se abtine - este grav deja) pana nu ajungi tu acasa) si asta in contextul in care ea resimte la modul cel mai acut lipsa afectiva a ta din viata ei deja imaginea este aproape conturata.
Tu iti propui performante (nimic rau) dar felul tau de a fi s-a transmis si se transmite copilului tau devenind obsesii (eu nu pot sa fac ce face copilul X).
Niciodata, dar niciodata, nimanui si cu atat mai putin unui copil, nu avem voie sa interzicem exprimarile sufletesti oricare ar fi acestea si mai ales trairile emotionale care produc descarcari psihice, plans,oftat samd.
"Asa ca i-am interzis, cat de categoric am putut, sa mai fie trista; nu sa nu planga, doar sa nu mai fie trista."

Rezultatul a venit firesc l-ai scris choar tu:

"Mai rau am facut pentru ca a adormit in cele din urma in suspine."

Mare eroare.

Draga mea (scuze daca incerc sa ma apropii de tine), eu in locul tau as face urmatoarele.

1. Nu as (mai) incerca niciodata sa ii refulez sentimentele - este extrem de important. Eventual controleaza-le pe ale tale.
2. Un copil ar trebui sa aiba cat mai putine stari negative dar intrucat acestea apar trebuie vazute sursele lor, izvorul lor si diminuate la maxim. Intotdeauna un copil(sanatos) la aceasta varsta va scoate in afara prin manifestari exact trairile pe care le are si care sunt reflexia exact al vietii pe care o are asa cum o percepe el. De aceea este de extrem de multe ori o imagine aproape perfecta a relatiilor de familie, a relatiilor de la gradinita, a relatiilor cu bona si asa mai departe. Asa incat:
- fii mai amiabila cu ea.
- las-o pe ea sa povesteasca asa cum simte ea
- povesteste cu ea cat de mult poti. Nu ai timp peste zi Ok dar un telefon exista o voce de-a ta o poate auzi peste zi si de 3 - 4 ori desi pare hilar este complementar lipsei fizice.
- Controleaza-ti timpul. Mai ales ca precizezi ca lucrezi in management. Sunt ferm convins ca daca iti controlezi si ordonezi timpul corect iti poti ordona si relatiile mult mai eficient. Atat cele profesionale cat si cele de familie.
- Nu fii obsedata profesional
- Nu fii obsedata de riscurile de faliment profesional
- Nu transfera standardele tale profesionale ca si standarde generale de urmat de catre cei din jurul tau.
- Lasa problemele de serviciu afara in exact clipa in care ai pleca de la serviciu. Acasa este doar acasa si atat.
- Alocati timp de petrecut peste zi (weekend) cu copilul tau in mediu extern - parcuri/zoo in mod constant.
- Niciodata sa nu-i mai spui ca esti suparata pe ea pentru ca este ea trista. Nu este vina ei a este trista.
- Niciodata sa nu mai alimentezi stari negative
- Alimenteaza cat mai mult stari pozitive.
- Invata sa razi.
- Fa-i suprize in mod constant.
- Jucati-va impreuna in fiecare zi cel putin 15 - 30 de minute.
- Povestiti ce ati mai facut la gradinita.
- Desenati - foarte imprortant. Desenele reliefeaza destul de fidel starile sufletesti.

Nu uita - un copil are voie sa fie trist, are voie sa fie vesel, are voie sa fie impasibil, are voie sa planga, are voie sa rada. ASA SUNTEM TOTI!
INSA daca tu constati ca este trist ai "OBLIGATIA TACUTA" de a vedea SURSELE tristetii, de a le diminua sau elimina.
Copiii NU AU STANDARDE! Este importanta dezvoltarea capacitatilor lor in ritmul lor firesc natural intr-un mediu calm, vesel, degrevat de grijile celor din jurul lor.
Pentru ORICE copil - PROBLEMELE DE SERVICIU ALE PARINTILOR NU EXISTA! Nu este treaba lor, nu au ce cauta in viata lor. Serviciul oricarui parinte ar trebui sa fie incepe la ora X se termina la ora Y si se ocupa cu Z. Scurt sec si fara implicatii. Copiii au cu totul si cu totul alte "probleme" de rezolvat.

Ar mai fi de spus insa foarte rapid eu asa vad din afara situatia voastra.
Sper sa va fi fost de folos.

Eu pur si simplu / Pagina legislativa

adelamaria spune:

Doamne, ce subiect trist!...
Ce as face eu in locul tau? Exact ceea ce tu excluzi din start - as mai scurta programul de lucru si as re-evalua relatia mea cu copilul. Chiar daca asta ar insemna o reducere a veniturilor pentru o vreme (acu, chiar faliment?!?...nu stiu ce sa zic...)
Si eu cred ca fara sa vrei si fara sa-ti dai seama perfectionismul tau, exigenta personala si profesionala s-a transmis si in relatia cu fata. Nu e rau sa fii exigent, perfectionist, sa-ti doresti performanta, insa in cazul de fata copilul a preluat fara sa-ti dai seama! Ea vede si intelege cat de mult conteaza pentru tine excelenta profesionala, vede cata importanta acorzi lucrurilor facute cat si cum si cand trebuie! Vede ca tu asa esti, asta iti place, asta iubesti! Si vrea si ea sa fie asa ca s-o iubesti tu! Chiar daca tu ii spui prin vorbe ca nu-i nevoie, ca vrei doar sa fie fericita, ea vrea sa fie ca tine, sa fie iubita si acceptata de tine conform standardelor tale!
Nu vreau sa te simti acuzata, nu mi-as permite sa acuz niciodata pe nimeni, incerc doar sa-mi spun punctul de vedere, te rog sa ma crezi!
Sincer, eu asta as face: as reduce macar 1 ora pe zi programul de munca si ora aia i-ar fi dedicata doar ei! As rade cu ea si ne-am bucura de lucruri simple! Am povesti si ne-am juca!...
Ma gandesc si daca un psiholog ar fi o recomandare buna sau doar i-ar intari ideea ca ceva nu-i in regula cu ea...asta chiar nu stiu! Intr-o prima faza cred ca rolul tau ar fi cu mult mai important!...
Tu ii spui ca o accepti si-o iubesti asa cum e, dar ii si demonstrezi asta? Constant? Fara reprosuri si fara sa simti ca te-a dezamagit? Copiii ne simt. Nu stiu cum, dar ne simt.
Poate ca la tine ar trebui sa lucrezi, mai mult decat la ea...
Si nu, nu-i mai interzice sa simta! De fapt, nu-i poti interzice sa simta - nu faci altceva decat sa setezi (din nou) un alt standard prea ridicat pentru fetita ta astfel incat tu sa nu mai suferi cand ea iti zice ca sufera! Nu stiu daca ma intelegi - tu incerci sa te auto-protejezi interzicandu-i ei sa fie cum e si sa simta ce simte...Nu e un repros, e o parere!

PS. n-am putut sa nu remarc coerenta aproape impersonala a mesajului si faptul ca ai ordonat gandurile si sentimentele fetei sub forma unei liste. Banuiesc ca esti o persoana foarte ordonata, oarecum stricta si cu inclinatii spre analiza. Ceea ce nu e rau, exceptand manifestarile extreme in unele cazuri. Nu zic ca e cazul tau, spun doar ca uneori suntem atat de obisnuiti sa fim asa cum suntem incat renuntam sa ne mai punem intrebari...

PPS. mi s-a parut ca debutul mesajului a avut o conotatie oarecum...nu negativa, dar mi-a sunat a "mila" oarecum...Sa ai un copil sensibil nu e un handicap (in sensul de dezavantaj social); sensibilitatea in general nu e o "boala" care trebuie vindecata....Practic mie mi s-a parut ca suferi pentru ca fata ta nu e mai mult ca tine - mai detasata, mai putin sentimentala, poate. Din nou, standardul tau se impune chiar daca tu nu-ti dai seama.Iar copilul stie, simte. Sincer imi cer scuze daca interpretez eu gresit, spun doar ce mi s-a parut.

accept92 spune:

Pentru 4 anisori ai ei, nu mi se pare un capat de lume ca petrece putin timp cu tine atata timp cat are alte persoane de care este atasata cu care isi petrece timpul, dar mi se pare ca acel putin timp pe care il petreceti impreuna il petreceti intr-o atmosfera prea rigida, discutand lucruri prea serioase. Acel putin timp ar trebui sa vi-l petreceti glumind si razand. Si pentru temerile ei tu ar trebui sa ai raspunsuri care sa o faca sa zambeasca cel putin, daca nu sa rada cu gura pana la urechi. Am impresia ca tu iei viata foarte in serios si i-ai transmis fetei aceatsa 'calitate'.

Daca intr-adevar nu are nicio bucurie in viata? Sunt convinsa ca nu este asa. Isi 'aminteste' asta in prezenta ta, pentru ca cel mai probabil asa reuseste sa iti capteze toata atentia si implicarea reala.

inbox spune:

Postarea ta m-a cutremurat, nu stiu ce sfaturi sa dau, dar te rog sa fi foarte deschisa si sa nu lasi lucrurile asa, mi se pare prea mult pentru un copil...

mamica de printesa Maria si 35+

Adriana mica spune:

Lidsta, m-a impresionat mesajul tau. Dudu are 4 ani, am incercat sa ma gandesc cum as proceda daca ar trece prin starea de "tristete" pe care o experimenteaza fetita ta.

Sfaturile pe care vreau sa ti le dau se bazeaza pe ceea ce am incercat eu pana acum sa fac pt a evita ca obligatiile profesionale sa ma copleseasca in detrimentul unei implicari active in tot ceea ce are legatura cu copilul meu:

1. sa iti stabilesti prioritatile. Daca job-ul nu este pe primul loc, trebuie sa te gandesti ce poti face pt a reduce (cat de cat) orele suplimentare si a face pt o perioada acelasi job (adica fara schimbari gen implicare in proiecte, promovari, etc). Nu vorbesc din carti, de fapt ma confrunt zi de zi cu aceasta provocare; nu intotdeauna este posibil sa argumentezi un refuz si o atitudine mai pragmatica in raport de obligatiile de serviciu, dar cu siguranta pasi marunti pot fi facuti, iar timpul extra petrecut cu copilul este de neinlocuit.

2. sa incerci sa vezi cum poate tati sa fie mai apropiat de fetita, pt ca macar in situatiile cand pur si simplu ai ceva urgent de finalizat la job sau vreo delegatie pe care nu reusesti sa o eviti, sa stii ca este cineva de incredere care poate prelua rolul tau.

3. sa gasesti o varianta prin care sa afli in fiecare zi ce o preocupa, chiar daca asta inseamna sa isi exprime un sentiment de tristete prin plans. Unii copii la varsta asta nu prea povestesc adultilor ce li s-a intamplat peste zi. Noi de exemplu, am initiat un joc; la culcare, dupa ce stingem lumina, stam unul langa celalalt in pat si ne povestim unul altuia ce s-a intamplat mai important in ziua respectiva. De regula, trecem destul de repede peste partea mea, mai important este momentul in care el incepe sa descrie ce s-a intamplat la gradi referitor la relatia cu miss si colegii lui, la momentele mai "tensionate" care au aparut, la ceea ce i-a placut sau nu din intamplarile / momentele de peste zi. In lista ta de topicuri de discutie cu fetita, vad multe puncte referitoare la teama de a gresi si de a fi certata; ma gandesc ca poate se intampla anumite chestii la gradi care, in raport de sensibilitatea fetitei tale, genereaza aceste temeri.

denizel spune:

Fetita Lidstei e tare, tare sensibila .
Cand avea 3 anisori, povestea Lidsta ca a intrebat-o la ce se gandeste, iar ea a zis ca... la frunze .

Nu spun ca ar trebui sa i se "reteze" inclinatia ei spre visare, nicidecum, dar, da, cred ca e o idee buna sa fie facuta mai des sa rada in hohote. Of, draga de ea...


Lidsta, dar cum se intelege fetita cu tati si cu bona?
Poate ca ati avut voi sansa exceptionala de a avea o bona care s-o iubeasca pe aia mica precum ochii din cap (eu inca nu am intalnit asa ceva...), dar tare cred ca ceva e in neregula si acasa, in lipsa ta...





Pentru parinti, de dragul copiilor


"Omul care a inventat distractia a fost copilul" - din jurnalul unei mãmici de bãietel.

lidsta spune:

Nu este nimic in neregula acasa in lipsa mea, si tatal si bona au ca prioritate copilul si nu ma refer aici la a-i da de mancare si a o schimba ci la jocuri, v-ati ascunselea, desenat, cantat, iesit in parc. Bona este mai mult decat OK pentru nevoile unui copil de patru ani, nu m-au interestat dezacordurile gramaticale ci caldura si modul in care s-a apropiat de ea.

Iar eu acasa doar ma joc cu ea sau plecam in parcuri sau la teatru sau in vizite la copii, sau desenam sau scriem. Nu fac mancare si o uit pe ea la TV si foarte rar mi se intampla sa fac altceva decat sa ma ocup de ea.

Ideea de perfectiune nu stiu de unde a prins-o, mi-e greu sa cred ca de la mine, acasa numai model de ordine nu sunt ... E chiar convinsa ca eu nu sunt deloc talentata ca tot nu imi ies niciodata desenele asa cum ar vrea ea. Si mai spune ca mama e cam dezordonata, mereu isi arunca haina pe canapea.

Nu mai pot scrie acum, o sa citesc diseara raspunsurile voastre (pentru care va multumesc) si revin.