Rugaciune colectiva pt. a dobandi prunci buni (63)

caciantoni spune:

Texte alese din scrierile Cuviosului Siluan Athonitul
A te ruga pentru oameni e totuna cu a-ti varsa sangele.
Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si cu lacrimi Il cauta.
Cine iubeste pe Domnul, acela isi aduce aminte intotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naste rugaciunea. Dar, daca nu-ti vei aduce aminte, atunci nu te vei ruga, iar fara rugaciune sufletul nu va ramane in dragostea lui Dumnezeu, caci prin rugaciune vine harul Duhului Sfant. Prin rugaciune se pazeste omul de pacat …
Rugaciunea neincetata vine din iubire, dar se pierde pentru osandiri, vorbe desarte si neinfranare
Domnului i s-a facut mila de mine si Mantuitorul m-a invatat El Insusi cum trebuie sa ma smeresc: „Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!”
Ce trebuie facut pentru a avea pace in suflet si in trup? Pentru aceasta trebuie sa iubesti pe toti oamenii ca pe tine insuti si sa fii gata de moarte in fiecare ceas.
Sfintii au fost oameni ca noi toti. Multi dintre ei au fost mari pacatosi, dar prin pocainta au ajuns in Imparatia lui Dumnezeu. Si toti cei ce intra aici intra prin pocainta pe care Domnul Cel Milostiv ne-a daruit-o prin patimirile Sale.
Alte texte:
Lupta noastra se duce in fiecare zi si cu fiecare ceas.
Daca faci reprosuri fratelui tau, sau il judeci, sau il intristezi, ti-ai pierdut pacea.
Daca ai cazut in slava desarta, sau te inalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
Daca iti vine un gand desfranat si nu il indepartezi deindata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si indrazneala in rugaciune.
Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
Daca iti implinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si uratul intra in sufletul tau.
Daca urasti pe fratele tau, inseamna ca ai cazut din Dumnezeu, si un duh rau a pus stapanire pe tine.
Daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
Daca iti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmas si vei dobandi pace in sufletul tau.
Daca ierti pe fratele tau si iubesti pe vrajmasi, atunci dobandesti iertarea pacatelor tale si Domnul iti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfant.
Iar cand te smeresti intru totul, atunci afli odihna desavarsita in Dumnezeu.
* * *
Iata o cale scurta si usoara spre mantuire: fii ascultator, infranat, nu osandi, pazaste-ti mintea si inima de gandurile cele rele, si gandeste-te ca toti oamenii sunt buni si Domnul ii iubeste. Pentru acest gand smerit, Harul Duhului Sfant va via intru tine si vei zice: “Milostiv este Domnul!”
* * *
Daca vezi un om ca pacatuieste si nu ti-e mila de el, Harul te paraseste.
* * *
Nu intelegem in deplinatatea ei iubirea Maicii Domnului, dar stim acesta: cu cat mai mare e iubirea, cu atat mai mari sunt si suferintele sufletului.
Cu cat mai deplina e iubirea, cu atat mai deplina e cunostinta.
Cu cat mai fierbinte e iubirea, cu atat mai fierbinte e rugaciunea.
Cu cat mai desavarsita e iubirea, cu atat mai sfanta e viata.
* * *
Fericit sufletul care iubeste pe fratele sau, caci FRATELE NOSTRU ESTE VIATA NOASTRA

caciantoni spune:

Treptele iubirii de vrAjmaAi dupA Sfântul Siluan Athonitul

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).
Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:
“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)
“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).
In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.
Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.
Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile.
In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.
2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.
3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.
4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).
5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz - rabdati” (2 Co 11, 20).
6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.
Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.
7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).
E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.
O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”.
Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.
8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).
9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.
10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.
11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea - scrie Sfantul Ioan Scararul - este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.
12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.
13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.
14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.
15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).
17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).
In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.
Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.
Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizia o pauzaste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.
20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.
21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).
Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.
Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.
Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”.
22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”.
23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).
Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”.
Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”.
Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.
24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.
Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.
“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.
Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea - observa acelasi sfant - e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”.
25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.
26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.
Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.
Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.
Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti.
Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor.
Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra.
Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem netulburati.
Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine.
Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: “Cand eram in lume - marturiseste Siluan - imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi”.
In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc.
La intrebarea: “Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?”, staretul raspunde: “Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau”. Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui, rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror arvuna o incearca inca de aici.
“Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi”. “Omul bun gandeste: “Tot cel ce rataceste de la adevar piere” si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: “Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru” (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici”.
Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara rezerve.
Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: “Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri copii”.
Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, “ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu”.
Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara exceptie. “Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu”. “Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine”.
Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o deosebire. “Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici: “Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului”. Dar te intreb: “Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?” Sau vei avea si tu o inima de fier?”.
Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta.
Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. “Trebuie sa avem un singur gand - spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca”.
O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista indeosebi Sfantul Siluan e rugaciunea pentru ei. “E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc”. Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi sunt in ochii staretului intim legate si adeseori le citeaza impreuna: “Domnul e iubire si El a dat pe pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei”; “Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul Tau Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi”; “Doamne, asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i iubim pe vrajmasi”; “Sufletul a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om”.
Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de vrajmasi si ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea.
Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie sa dobandim de la Dumnezeu harul de a iubi: “Nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decat prin harul Duhului Sfant si de aceea, de indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el”. “Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea iubirea de vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire”, marturiseste staretul.
Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata vrajmasilor nostri si a ocarilor lor: “Pentru pacea sufleteasca trebuie ca sufletul sa se obisnuiasca sa iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa se roage de indata pentru el. Sufletul nu poate avea pace, daca nu va cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi pe toti oamenii”.
Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe vrajmasi, odata primit.
Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de vrajmasi starneste la randul ei rugaciunea. “Cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi”. Mila si compasiunea pe care le incercam pentru vrajmasi in constiinta faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de bunatatile dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se abata de la rau, ca sa-L cunoasca si sa se mantuiasca.
“Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se mantuiasca. Aceasta si este iubirea”. “Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merg in iad”.
“Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se intristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se impotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul”. “Doamne, toate noroadele sunt lucrul mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca sa cunoasca toate iubirea Ta”.
Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de sentimentul plin de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai rai decat demonii, rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii si al sinceritatii ei, al faptului ca e legata de o iubire adevarata.

caciantoni spune:

•Fost-a un om pe pamant mistuit de dorinta lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL

Copilaria si anii tineretii

Viata fericitului staret Siluan a trecut fara întamplari deosebite pentru cine priveste lucrurile din afara. Pâna la vârsta înrolarii în armata, a fost cea a unui sarman taran rus; apoi, în perioada serviciului militar, a fost viata unui simplu soldat; în sfârsit, la manastire, timp de patruzeci si sase de ani, a fost viata monotona a unui simplu monah.
Din arhivele manastirii aflam urmatoarele:
„Parintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, taran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Sovsk. Nascut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. Monah în 1896, schimomah în 1911. Ascultari: la moara, la Kalamareia [mosia manastirii în afara Athosului], la Vechiul Russikon, la economat. Dece¬dat la 24 septembrie 1938.”
Între cuvintele „nascut” si „decedat” nimic neobisnuit, nimic de povestit. Iar a ne atinge de viata launtrica a unui om înaintea lui Dumnezeu e un lucru în acelasi timp indiscret si îndraznet. A dezvalui în piata publica a acestei lumi „adâncul inimii” unui crestin e aproape un sacrilegiu. Dar, siguri de faptul ca staretul care e iesit din aceasta lume ca biruitor asupra lumii nu mai are de acum nimic de ce sa se teama, si ca nimic n-ar mai putea tul¬bura odihna sa vesnica în Dumnezeu, vom cuteza sa facem aici povestirea macar în parte a vietii sale atât de bogate, având în vedere micul numar al celor ce sunt ei însisi atrasi spre aceeasi viata în Dumnezeu.
Pentru fiecare om arena în care se desfasoara lupta sa du¬hovniceasca e înainte de toate propria sa inima. Cine a învatat sa patrunda în inima sa va sti sa aprecieze cum se cuvine cuvântul prorocului David: „Inima omului e un adânc” (Ps 63, 7). Adevarata viata crestina se petrece aici, în adâncul inimii, în acest abis ascuns nu numai de privirile straine, dar, în deplina¬tatea lui, ascuns si omului însusi. Cine a patruns în aceste taini¬ce palate a simtit fara îndoiala o uimire negraita în fata miste¬rului existentei. Cel care cu o minte curatita s-a dedicat unei intense contemplatii a „omului sau launtric” va întelege ca a ob¬serva în totalitate, chiar si numai pentru scurt timp, desfasurarea propriei sale vieti este cu neputinta. Va recunoaste deopotri¬va si neputinta de a surprinde pe viu procesele vietii duhovni¬cesti ale inimii sale, care, în profunzimea ei ultima, atinge Fiinta cea mai presus de miscare si proces. Si totusi, în paginile ce ur¬meaza sarcina noastra va consta tocmai în descrierea procesului cresterii duhovnicesti a unui mare ascet.
Nu, nu ne vom impune o sarcina irealizabila. Fiindca nu vom atinge decât în parte etapele vietii sale care ne sunt cele mai bi¬ne cunoscute. Cu atât mai mult nu vom fi înclinati sa facem psi¬hanaliza, dat fiind ca acolo unde lucreaza Dumnezeu stiinta în¬ceteaza de a mai putea fi aplicat.
Din îndelungata via#355;#259; a stare#355;ului am p#259;strat mai cu seam#259; amintirea unor episoade semnificative în acelasi timp atât pen¬tru viata sa launtrica, cât si pentru „istoria” sa. Primul în ordine cronologica a avut loc în copilarie, pe când nu avea mai mult de patru ani. Ca multor tarani rusi, si tatalui sau îi placea sa dea ospitalitate pelerinilor. Odata, de ziua unui praznic, a chemat la el cu o placere deosebita un negustor ambulant de carti. Nadaj¬duia ca de la acest om, pe care-l socotea un „învatat”, sa afle lu¬cruri noi si interesante, fiindca „nestiinta” sa îl durea si dorea sa-si întregeasca cunostintele si învatatura. Acasa i-a oferit in¬vitatului ceai si ceva de-ale gurii. Micul Semion îl observa pe calator cu o curiozitate de copil, ascultând cu atentie conver¬satia. Negustorul de carti încerca sa dovedeasca tatalui sau ca Hristos nu era Dumnezeu si ca, în general, Dumnezeu nu exista. Micul Semion a fost uimit mai cu seama de aceste cuvinte:
„Un¬de e acest Dumnezeu?”,
si atunci i-a venit gândul:
„Când voi fi mare, ma voi duce sa-L caut pe Dumnezeu în tot pamântul!”
Când oaspetele a plecat, micul Semion i-a spus parintelui sau;
“Tu ma înveti sa ma rog, dar acesta spune ca Dumnezeu nu exista”.
La care parintele sau i-a raspuns:
„Credeam ca era un om destept, dar acum vad ca e un prost. Nu baga de seama la ce a spus”.
Dar raspunsul tatalui n-a sters îndoiala semanata în sufletul copilului. Multi ani s-au scurs de atunci. Semion a crescut un baiat mare si viguros. Lucra nu departe de satul sau pe mosia printului Trubetkoi. Fratele sau era angajat aici sa lucreze la constructii si Semion facea parte din echipa sa ca dulgher. Bucatareasa echi¬pei era o femeie simpla de la tara. Într-o zi, ea s-a dus în pelerinaj, vizitând printre altele mormântul unui faimos ascet, zavorâtul Ioan Sezenovski (1791-1839). La întoarcere, le-a povestit viata sfânta a zavorâtului si a istorisit minunile ce se faceau la mormântul sau. Unii dintre batrânii de fata au întarit ceea ce spunea femeia despre minuni si toata lumea spunea ca Ioan a fost un om sfânt.
La auzul acestei conversatii, lui Semion i-a venit gândul:
„Daca e sfânt, înseamna ca Dumnezeu e cu noi si ca nu trebuie sa strabat tot pamântul ca sa-L gasesc”, si acest gând a înflacarat tânara sa inima de dragoste pentru Dumnezeu.
Uimitor însa e ca un gând ce încoltise în sufletul unui copil de patru ani, atunci când îl ascultase pe negustorul de carti, i-a ramas întiparit în minte pâna la vârsta de nouasprezece ani. Acest gând, care fara îndoiala îl tulbura, ramasese fara raspuns undeva în adâncurile sufletului sau gasindu-si atunci dezlegarea într-un mod la prima vedere destul de naiv.
De îndata ce Semion si-a dat seama ca a gasit credinta, mintea i s-a alipit de pomenirea lui Dumnezeu si se ruga mult varsând lacrimi. A simtit atunci o schimbare launtrica si o atractie pentru viata monahala. Asa cum spunea staretul însusi, de atunci înainte privea la fiicele tinere si frumoase ale printului ca la niste surori, cu drag, dar fara dorinte, în vreme ce înainte vederea lor îl tulbura. Tot acum i-a cerut tatalui sau îngaduinta sa mearga la Lavra Pesterilor din Kiev; dar tatal sau i-a dat un raspuns categoric:
„Fa-ti mai întâi serviciul militar, apoi esti liber sa te duci”.
Aceasta stare exceptionala a durat trei luni dupa care l-a pa¬rasit. Semion a început sa se întâlneasca din nou cu tinerii de vârsta lui, sa iasa cu fetele satului, sa bea votca, sa cânte la acor¬deon si, îndeobste, sa duca o viata asemenea celorlalti tineri de la tara. Tânar, viguros si chipes, Semion se bucura de viata. Era iubit în sat pentru firea sa blânda, pasnica si vesela iar tinerele fete îl priveau ca pe un barbat de invidiat. El însusi se legase de una din ele si, înainte chiar ca sa se puna problema casatoriei, într-o seara târziu li s-a întâmplat ceea ce se întâmpla adeseori.
Dimineata, pe când lucra cu tatal sau, acesta i-a spus cu blândete:
„Copilul meu, unde ai fost aseara? Inima m-a suparat”.
Aceste blânde cuvinte ale tatalui sau au patruns în sufletul lui Semion; mai târziu, amintindu-si de el, staretul spunea:
„N-am ajuns la masura tatalui meu. Nu era deloc învatat. Chiar si atunci când spunea «Tatal nostru», pe care-l învatase pe de rost auzindu-l la biserica, rostea stâlcit anumite cuvinte. Dar era plin de blândete si în#355;elepciune”.
Familia era numeroasa: tatal, mama, cinci fii si doua fiice. Traiau împreuna si se întelegeau bine. Fiii mai mari lucrau îm¬preuna cu tatal lor. Într-o zi, la vreme de seceris, i-a venit rân¬dul lui Semion sa gateasca prânzul pentru cei aflati la câmp. Uitase ca era vineri, si de aceea a gatit o oala cu carne de porc. Toti au mâncat din ea. Sase luni dupa aceasta - era deja iarna - într-o zi de praznic, tatal sau i-a spus lui Semion surâzând cu blândete:
„t#355;i mai aduci aminte, copile, cum ne-ai dat sa mâncam carne de porc într-o zi când eram la câmp? Era o zi de vineri. Sa stii ca am mâncat-o ca si cum ar fi fost ciuperci”.
„Si de ce nu mi-ai zis nimic atunci?”
„Nu voiam sa te ranesc, copilul meu”.
Povestind si alte întâmplari asemanatoare petrecute pe când traia în casa tatalui sau, staretul adauga:
„Iata un staret cum as fi vrut sa am. Nu se mânia niciodata, avea o fire domoala, mereu blânda. Gânditi-va, a asteptat sase luni clipa potrivita ca sa ma îndrepte fara sa ma raneasca”.
Staretul Siluan era înzestrat cu o mare forta fizica, cum dau marturie, între altele, urmatoarele episoade din viata sa.
Într-o zi de Pasti, pe când era înca tânar - înainte de servi¬ciul militar - a luat parte în familia sa la un ospat bogat, cu multa carne. Dupa care fratii sai mai mari au plecat pe la rude¬nii si cunostinte prin sat, iar el a ramas singur acasa cu mama sa care a vrut sa-i faca o papara. El n-a spus nu. Si atunci mama lui a gatit o papara din aproape cincizeci de oua pe care a mâncat-o toata el singur. Pe atunci el lucra împreuna cu fratii sai pe mosia printului Trubetkoi. În zilele de sarbatoare mergea adeseori la cârciuma. I se întâmpla sa bea într-o seara pâna la trei litri de votca, fara sa se îmbete totusi.
Într-o zi, pe un ger naprasnic întâmplat dupa un dezghet, se gasea în hanul unui popas. Unul dintre calatorii ce-si petrecuse noaptea acolo, vrând sa se întoarca acasa, a iesit sa înhame ca¬lul , dar s-a întors numaidecât zicând:
„Nenorocire! Trebuie sa plec, dar nu pot. Un strat gros de gheata acopera copitele calului meu, dar din pricina durerii nu ma lasa sa o zdrobesc”.
Semion i-a zis: „Haide, te voi ajuta”.
Ajuns în grajd, a prins calul de gât, aproape de cap, sub brat si a spus taranului:
“Sparge acum!”
Si tot timpul cât a durat acest lucru calul a ramas nemiscat. Taranul a spart gheata din jurul copitelor, a înhamat si a plecat.
Semion putea lua cu mâinile goale un cazan de supa fierbinte si sa o aduca de pe cuptor la masa unde mânca echipa sa. Dintr-o singura lovitura de pumn putea zdrobi o scândura destul de groasa. Putea ridica greutati mari. Era înzestrat cu o re¬zistenta iesita din comun, atât la frig, cât si la caldura. Putea sa manânce mult, dar si sa lucreze mult.
Dar aceasta forta fizica, care mai târziu îi va îngadui sa îm¬plineasca multe nevointe ascetice exceptionale, a fost în zilele acelea pricina pacatului sau cel mai mare si pentru care avea sa se caiasca mult. Într-o zi, în dupa-amiaza hramului bisericii pa¬rohiale din sat, când aproape toti satenii stateau la taclale pe la casele lor, Semion se plimba pe ulita împreuna cu unul din tine¬rii de vârsta lui si cânta la acordeon. În întâmpinarea lor veneau doi frati, curelarii satului. Fratele mai vârstnic, un barbat foar¬te mare si puternic, cu faima de om certaret, era usor ametit. Ajuns lânga Semion, a încercat în gluma sa-i smulga acordeonul din mâini. Dar Semion a reusit sa-l dea tovarasului sau si, stând în fata curelarului, l-a rugat sa-si vada de drum. Dar acesta, vrând fara îndoiala sa se arate cel mai puternic dintre tinerii din sat într-o zi în care toate fetele erau afara si priveau râzând la întâmplare, a înaintat spre Semion. Si iata cum povestea staret#355;ul ceea ce s-a petrecut atunci:
„La început m-am gândit sa dau înapoi; dar numaidecât am fost cuprins de rusine la gândul ca fetele vor râde de mine, si l-am izbit cu putere în piept. Lovitura l-a aruncat departe de mine, iar el a cazut greu pe spate în mijlocul ulitei; din gura îi curgeau spume si sânge. Toti s-au înspaimântat, si eu împreuna cu ei. Credeam ca l-am omorât, pentru ca ramasese acolo ne¬miscat. Fratele mai tânar al curelarului a luat atunci de pe drum o piatra mare si a aruncat-o înspre mine. Am avut timp sa ma feresc si piatra m-a lovit în spate. I-am zis: «Ce ai? Vrei sa pa¬#355;esti si tu la fel?» Si m-am îndreptat spre el, dar a fugit. Multa vreme curelarul a ramas întins pe ulita; atunci oamenii au aler¬gat, i-au dat îngrijiri si I-au spalat cu apa rece. A trecut însa mai bine de o jumatate de ora pâna ce s-a putut ridica si a plecat cu greu spre casa. Doua luni a bolit dar din fericire a ramas în viata#259;. Cât despre mine, multa vreme apoi a trebuit sa ma feresc de fratii si prietenii curelarului care, înarmati cu bâte si cu cutite, ma pândeau seara pe uli#355;ele satului. Dar Dumnezeu m-a pazit”.
Astfel, în vâltoarea tineretii sale, întâia chemare a lui Dum¬nezeu spre viata monahala si ascetica începuse deja sa se stinga în sufletul lui Semion. Dar Dumnezeu Care l-a ales l-a chemat din nou trimitându-i o vedenie.
Într-o zi, dupa ce petrecuse o vreme în necuratii, a atipit si dormind usor a vazut în vis un sarpe strecurându-i-se în gura si intrându-i în trup. Simtind o scârba puternica s-a trezit, si atunci a auzit un glas care-i spunea:
„Ai înghitit un sarpe în vis si te-ai scârbit. Tot asa nici mie nu-mi place ce faci!”
Semion n-a vazut pe nimeni; n-a auzit decât glasul ce rostea aceste cuvinte. Blândetea si frumusetea acestui glas erau cu to¬tul neobisnuite. În ciuda blândetii acestui glas, înrâurirea aces¬tuia asupra sa a fost coplesitoare. Convingerea adânca si neclin¬tita a staretului era ca glasul pe care-l auzise era cel al Sfintei Fecioare. Pâna la sfârsitul zilelor sale i-a multumit Maicii Dom¬nului pentru ca nu s-a scârbit de el, ci a binevoit sa-l cerceteze si sa-l ridice din caderea sa.
„Acum, spunea el, vad cât de mare e mila Domnului si a Mai¬cii lui Dumnezeu fata de oameni. Gânditi-va, Maica Domnului a venit din ceruri sa ma povatuiasca pe mine, un tânar cufundat în pacat”.
Faptul ca nu se învrednicise sa O vada pe Imparateasa ce¬rurilor staretul îl atribuia necuratiei în care se gasea în acel moment. Aceasta a doua chemare petrecuta cu putina vreme înaintea serviciului militar a jucat un rol hotarâtor în alegerea caii pe care avea sa mearga de acum înainte. O prima urmare a fost o schimbare radicala a vietii sale care o apucase pe cai rele.
Semion a simtit o adânca rusine pentru trecutul sau si a început sa se caiasca fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Hotarârea sa de a se face monah dupa serviciul militar a revenit cu putere îndoita. Un ascutit simt al pacatului s-a trezit în el, provocând o schim¬bare a atitudinii sale fata de tot ceea ce vedea în aceasta viata. Aceasta schimbare s-a vazut nu numai în faptele sale si în comportamentul sau personal, dar si în convorbirile extrem de interesante pe care le-a avut cu alti oameni. Din pacate nu pot relata aici decât doar câteva care mi-au ramas întiparite în amintire.
Într-o zi de praznic, pe când satenii jucau hora, Semion a remarcat un taran de vârsta mijlocie care juca si el si cânta la acordeon. Semion l-a luat deoparte si i-a zis:
„Cum se face, Stepan, ca poti cânta si juca, când ai omorât un om?”
Intr-adevar, într-o încaierare la betie acesta omorâse un om. El l-a tras pe Semion si mai deoparte si i-a zis:
„Sa stii ca, pe când eram în închisoare, m-am rugat mult lui Dumnezeu sa ma ierte. Si într-o zi, patul pe care ma gaseam în genunchi cu capul cufundat în perna a început sa tremure, si am simtit o mare bucurie în inima mea. Am înteles atunci ca Dumnezeu m-a iertat. Si acum joc, fiindca e pace în sufletul meu”.
Semion, care cu putin timp înainte aproape ca omorâse un om, a înteles ca Dumnezeu da aievea iertarea pacatelor celui care o cere. A înteles si linistea sufleteasca a ucigasului iertat. Aceasta întâmplare arata limpede ascutimea constiintei pacatului, puterea pocaintei si adâncul simt religios al taranului rus.
Un tânar din acelasi sat cu Semion s-a legat de o fata din sa¬tul vecin si a lasat-o însarcinata. Semion, vazând ca nu dadea importanta acestui fapt, a cautat sa-l convinga sa se însoare cu fata, „altfel, spunea, va fi pacat”. Multa vreme tânarul n-a vrut sa recunoasca ca era un pacat si n-a primit sa se însoare cu fata. În cele din urma însa, Semion a reusit sa-l convinga, si tânarul l-a ascultat.
Auzind aceasta istorie din însasi gura staretului, l-am între¬bat de ce atunci el însusi nu s-a însurat cu fata pe care o cunos¬cuse. Staretul a raspuns:
„Când am simtit dorinta de a ma face monah, m-am rugat mult lui Dumnezeu sa faca în asa fel încât sa-mi pot împlini în pace aceasta dorinta, si Dumnezeu a rânduit toate spre mai bine. Am plecat în armata si în acest rastimp a venit în satul nostru un negustor sa cumpere grâne. La o hora, acesta si-a oprit privirile asupra tinerei fete si, vazând ca e frumoasa, vesela si cânta bine, s-a îndragostit de ea si apoi a luat-o de nevasta. Au fost fericiti si au avut multi copii”.
Staretul a multumit fierbinte lui Dumnezeu ca i-a ascultat rugaciunile, dar nu si-a uitat greseala.
Perioada serviciului militar
Semion si-a facut serviciul militar la Sankt Petersburg în batalionul de geniu al garzii imperiale. Plecat în armata cu o credinta vie si un duh de adânca cainta, nu înceta sa-si aduca aminte de Dumnezeu.
Soldat constiincios, cu o fire pasnica si o purtare ireprosabi¬la, a fost foarte pretuit în armata. Camarazii sai au gasit în el un prieten credincios si placut, lucru care de altminteri nu era rar în Rusia, unde solda#355;ti traiau în chip foarte fratesc.
În ajunul unui praznic, s-a dus în oras împreuna cu trei ca¬marazi din acelasi batalion. Au intrat într-un mare restaurant popular al capitalei, luminat stralucitor, si în care cânta o or¬chestra. Au comandat de mâncat si de baut si discutau cu vo¬iosie. Semion însa a ramas tacut. Unul dintre camarazi l-a în¬trebat:
„Semion, esti foarte tacut. La ce te gândesti?”
„Ma gândesc ca în timp ce noi stam într-un restaurant, mân¬cam, bem votca, ascultam muzica si ne distram, la Muntele Athos se savârseste privegherea; iar monahii merg sa se roage toata noaptea. Cine dintre noi va da un raspuns mai bun la Ju¬decata de Apoi: ei sau noi?“
Atunci unul dintre camarazi a zis:
„Ce om Semion asta! Asculam muzica si ne distram, iar el e cu mintea la Muntele Athos si la Judecata de Apoi!”
Cuvintele soldatului: „Iar el e cu mintea la Muntele Athos si la Judecata de Apoi” caracterizeaza bine starea lui Semion, nu numai în acel moment, în care se gasea în restaurant, ci si în toata perioada serviciului sau militar. Într-adevar, se gândea mult la Muntele Athos, unde trimitea uneori chiar si bani.
Într-o zi, iesise din tabara Ustiorsk, unde stationa vara bata¬lionul sau, si s-a dus la posta din satul Kolpino pentru a trimite un mandat la Muntele Athos. Pe drumul de întoarcere, aflat înca aproape de Kolpino, un urias câine turbat s-a napustit drept spre el. Când animalul s-a apropiat si se pregatea sa se arunce asupra lui, cuprins de frica, Semion a strigat: „Doamne, miluieste!” Si de-abia a rostit aceasta scurta rugaciune ca o putere nevazuta l-a azvârlit pe câine departe, ca si cum s-ar fi izbit de ceva. Ocolindu-l pe Semion, s-a napustit în sat, unde a facut mult rau la oameni si animale.
Aceasta întâmplare a facut o puternica impresie asupra lui Semion. A simtit în chip viu cât de aproape de noi e Dumnezeu si cât ne pazeste. Si cu îndoita înflacarare s-a alipit de pomeni¬rea lui Dumnezeu.
În timpul serviciului militar, sfaturile sale si înrâurirea sa buna asupra celor din jur s-au aratat din nou. Într-o zi a vazut în cantonamentul companiei sale un soldat ce-si încheia serviciul militar, asezat pe patul de campanie, abatut, cu capul plecat. Apropiindu-se de el, Semion l-a întrebat:
„Ce ai? De ce sezi trist aici si nu te bucuri ca si ceilalti ca ai terminat armata si ca te întorci acum acasa”.
„Am primit o scrisoare de la familie, a raspuns soldatul, în care mi se spune ca femeia mea a avut un copil în timp ce eu eram aici”.
A tacut o clipa, clatinându-si capul, apoi a adaugat cu voce scazuta, în care se putea simti durerea si ranchiuna:
„Nu stiu ce-i voi face… Mi-e frica… Nu-mi vine sa ma întorc acasa”.
Semion l-a întrebat linistit:
„Dar tu, în acest timp, de câte ori te-ai dus la bordel?”
„Acest lucru s-a întâmplat, da”, a raspuns soldatul ca si cum îsi amintea de ceva.
„Ei bine! Daca tu nu te-ai putut înfrâna, a continuat Semion, crezi ca pentru ea a fost mai usor? Ai noroc ca esti barbat, pe când ea e de-ajuns sa greseasca o singura data pentru a ramâne însarcinata. Gândeste-te putin unde te-ai dus! Esti mai vinovat înaintea ei decât este ea înaintea ta. Iart-o… Când ajungi acasa, ia pruncul în brate, ca si când ar fi al tau, si vei vedea ca totul va fi bine“.
Câteva luni s-au scurs de la aceasta discutie când Semion a primit de la acest soldat o scrisoare plina de recunostinta. Îi scria ca la întoarcerea sa, tatal si mama sa venisera mâhniti în întâmpinarea lui, iar ca femeia, plina de rusine, statea lânga ca¬sa cu pruncul în brate. El însa, de la discutia avuta cu Semion în cazarma, îsi simtea sufletul usor. Cu voiosie si-a salutat parintii si, apropiindu-se de femeia sa, a sarutat-o, apoi a luat în brate pruncul si l-a sarutat. Toata lumea s-a bucurat si a intrat în ca¬sa. Dupa care s-au dus în sat sa viziteze rude si prieteni. Peste tot el a tinut copilul în brate, spre bucuria tuturor. Dupa care au trait în pace.
În scrisoare soldatul îi multumea mult prietenului sau Semion pentru sfatul cel bun. Si trebuie sa recunoastem ca sfatul nu era numai bun, ci si plin de întelepciune. Astfel, înca din tine¬rete, staretul Siluan a înteles ca pentru pacea între oameni re¬cunoasterea de catre fiecare a greselilor proprii este neaparat necesara.
Când si-a terminat serviciul militar în garda, putin înainte de eliberarea soldatilor de vârsta sa, Semion s-a dus împreuna cu secretarul companiei la parintele Ioan din Kronstadt (1829-1908) sa-i ceara rugaciunile si binecuvântarea. Negasindu-l pe parintele Ioan în Kronstadt, s-au hotarât sa-i lase scrisori. Cu condeiul sau bun, secretarul a început sa scrie o scrisoare într-un stil cautat. Semion n-a scris însa decât câteva cuvinte:
„Parinte, vreau sa ma fac monah. Roaga-te ca lumea sa nu ma tina”.
S-au întors la cazarma din Sankt Petersburg si, potrivit cu¬vintelor staretului, la câteva zile a simtit în jurul lui „vuind fla¬carile iadului”.
Dupa ce a parasit Sankt Petersburgul, Semion s-a întors la familia sa, dar n-a ramas aici decât o saptamâna. S-a grabit sa strânga câteva bucati de pânza si alte cadouri pentru manastire. Si-a luat ramas-bun de la toata lumea si a plecat spre Sfântul Munte. Din ziua însa în care parintele Ioan din Kronstadt se ru¬gase pentru el, „flacarile iadului n-au încetat sa vuiasca” în jurul lui, oriunde s-a gasit: în tren, la Odessa, pe vapor, si chiar la Muntele Athos, în manastire, la biserica, pretutindeni.
(in: “Viata si învatatura staretului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999)

cami_antonia spune:

doamne ajuta fetele!

am citit cate ceva
pup fetele care au putut sa scrie cate ceva desi nu au mai facut asta de multa vreme
eu sunt foarte prinsa caci suntem nasi de cununie maine
si am emotii
eu sper ca de saptamana viitoare sa scriu mai des

de ANTONIA IOANA TEODORA (11.02.2009) si 10+

Katy82 spune:

Buna fetele! Eu sunt o veche aspiranta(avem cam un an jum de cand ne dorim un bebe). As dori sa fiu si eu trecuta in listuta celor care se roaga pentru dobandirea unui prunc. Numele meu este Catalina Gabriela iar sotul se numeste Daniel. Multumim!


sa devin !

Katy82 spune:

Fetelor va rog sa-mi spuneti daca s-a stabilit o ora cand sa spunem cu toate rugaciunea acasa, sau ne rugam individual. Sper sa nu vi se para stupida intrebarea dar nu am citit din urma si nu stiu cum se procedeaza.


sa devin !

pogonici1977 spune:

fiiecare se roaga individual..cand are timp si poate omul...

viitoare mami de bebe surpriza...caci doamne doamne ne va ajuta si in curand vom fi si noi parinti

http://davf.daisypath.com/O2Kmp3.png

sandaa spune:

Dragele mele va trimit eu sinaxarul
vad ca e multa liniste aici

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie26.htm


Va doresc o duminica placuta

Ioanact spune:

Doamne Ajuta!

Va postez : www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/sinaxar.php?date=1285560000" target="_blank">SINAXARUL DE AZI!


ALINA de IOANA (11 Ianuarie 2008) + JUSTINA (14 Aprilie 2010)

MULTUMESC DOAMNE PT CELE 2 PRINTESE!!

caciantoni spune:

Doamne ajuta!

Alina - multumim pentru sinaxar......si pentru ca azi este sarbatorit Sf. Antim Ivireanul, Mitropolitul Tarii Romanesti, va postez mai jos acatistul..... sa va fie de folos.....

Acatistul Sfantului Antim Ivireanul

Antim Ivireanul - Sfant Ierarh si Martir !

(27 septembrie)

Dupa inceputul obisnuit, se zice:

Condacul I

Tie Ierarhule Antim, infloritul barbat al Iviriei, rasadit peste hotare in pamantul cel bun, rod si mai mult sa aduci, si noi cinstirea noastra iti aducem:

Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Icosul I

Din parinti preacinstiti nascut, luat in robie de agareni de copil, dus la Constantinopol, harul lui HRISTOS te-a ocrotit, ca sa fii lucratorul celor sfinte, chiar in mijlocul celor potrivnici.

Bucura-te, cel ocrotit de har;
Bucura-te, cel ales de insusi HRISTOS;
Bucura-te, cel daruit cu multe daruri;
Bucura-te, ca limbile straine repede ai invatat;
Bucura-te, ca multe mestesuguri ai, deprins;
Bucura-te, ca tiparirea de carti, cel mai mult te-a atras;
Bucura-te, ca prin aceasta iubitor de invatatura sfanta te-ai aratat;
Bucura-te, ca din tinerete sufletul ti-ai sfintit;
Bucura-te, cel pecetluit de cuvantul lui HRISTOS;
Bucura-te, chip de credinciosie evanghelica;
Bucura-te, cel chemat la apostoleasca lucrare;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 2-lea

Prin Iconomia lui DUMNEZEU, robia ti s-a facut o si mai mare libertate, ca rascumparat de patriarhia din Constantinopol, ai crescut din plin darurile cele sfinte, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 2-lea

Domnitorul Brancoveanu vazand in tine pe omul lui DUMNEZEU, ca pe o comoara in Tara Romaneasca te-a adus si cu adevarat margaritar de mare pret te-ai dovedit.

Bucura-te, samanta buna a lui HRISTOS;
Bucura-te, samanta ce pamant bun astepta;
Bucura-te, ca ai crescut chiar printre spini;
Bucura-te, ca ai rasarit chiar pe drumul calcat in picioare;
Bucura-te, minune crestina;
Bucura-te, lumina in intunericul pagan;
Bucura-te, faclie ce se pune la inaltime;
Bucura-te, vestirea celor de sus;
Bucura-te, bucuria coborata din cer;
Bucura-te, si bucuria pentru cei de pe pamant;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 3-lea

Chemat in Tara Romaneasca, o mare lucrare DUMNEZEU cu tine a oranduit, ca doar un mare suflet putea sa lupte cu ascunzisurile vremurilor greu incercate, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 3-lea

In taina pamantului romanesc, multi sfinti au venit si multi au crescut si roduri multe au facut ca slava lui HRISTOS sa straluceasca din plin.

Bucura-te, cel chemat peste hotare;
Bucura-te, cel chemat de domnitorul romanesc;
Bucura-te, cel cu darul carturaresc inzestrat;
Bucura-te, prin acesta, al lui HRISTOS chip;
Bucura-te, al evangheliei vestitor;
Bucura-te, ca si in carti ai intiparit-o;
Bucura-te, iubitor de propovaduirea cea sfanta;
Bucura-te, cel binecuvantat de sus;
Bucura-te, ca si la slujirea bisericii ai fost ales;
Bucura-te, vrednicule de altarul cel mare;
Bucura-te, omul lui DUMNEZEU la vremuri grele;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui, HRISTOS!

Condacul al 4-lea

La "rascruce de vremi" fiind insasi lumea, de multe vrajmasii te-ai lovit, "ca roata stramba a istoriei" calca fara mila peste tot, dar tu cu darul lui HRISTOS, cele sfinte ai pazit, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 4-lea

Rautatea apriga si vicleana, multe suferinte ti-a pricinuit si doar prin taria credintei ai putut pe toate sa le rabzi si din ele sa scapi neatins.

Bucura-te, corabierul iscusit de pe "marea istoriei";
Bucura-te, iscusitul inotator printre stancile abrupte;.
Bucura-te, astfel, salvatorul bisericii;
Bucura-te, credinciosie de neabatuta ortodoxie;
Bucura-te, intelepciunea cea sfanta;
Bucura-te, stricarea planurilor vrajmase;
Bucura-te, tarie printre aprigii distrugatori;
Bucura-te, tacere lucratoare;
Bucura-te, cel mereu primejduit;
Bucura-te, cel mereu nedreptatit;
Bucura-te, al lui HRISTOS lucrator de taina
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 5-lea

La vremuri grele si oameni mari trebuie, si tu, sfinte Antime, ai fost ales sa fii un asemenea luptator cu barbatia intreaga, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 5-lea

Suferintele, primejdiile si rautatile de la tot pasul, ti-au fost povara intregii vieti, "mucenicie tacuta", dar in bucuria iubirii lui HRISTOS.


Bucura-te, iubitorule cu adevarat de DUMNEZEU;
Bucura-te, al lui HRISTOS chip de taina;
Bucura-te, al bisericii slujitor destoinic;
Bucura-te, al altarului preasfant inchinator;
Bucura-te, cinstea credintei adanc intemeiata;
Bucura-te, smerenie inaltatoare;
Bucura-te, saracie cu bogatie nepieritoare;
Bucura-te, al preasfantului duh chip de adancime;
Bucura-te, priceperea peste mintea omeneasca;
Bucura-te, viata in petrecere de taina;
Bucura-te, cu adevarat chemat la sfintenia firii;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 6-lea

Doar tu stii cat de greu ti-a fost "drumul Golgotei" ce a trebuit sa-l strabati, insa puterea crucii pe "masura credinciosiei" tale s-a aratat, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 6-lea

Fiecare are crucea dupa "masura sa" si tie, cel de la "rascruce de vremi", o "grea cruce" ti s-a dat in lucrarea de taina, pe care cu vrednicie ai implinit-o.

Bucura-te, ierarhul cel de cinste;
Bucura-te, ierarhul pe "masura vremurilor";
Bucura-te, slujire cu multe osteneli;
Bucura-te, slujire printre temeri si nadejdi;
Bucura-te, credinciosul cel mereu dusmanit;
Bucura-te, credinciosul cel mereu prigonit;
Bucura-te, strabaterea prin "incurcaturile lumii;
Bucura-te, greaua trecere printre stapanirile rele;
Bucura-te, cernerea continua dintre bine si rau;
Bucura-te, vederea prin negurile furtunoase;
Bucura-te, omul ales pentru "vremuri grele";
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 7-lea

Intre temeri si nadejdi, intre primejdii si jertfiri, ti-a fost petrecerea ta, ca vrajmasia pagana pe ascuns cauta distrugerea bisericii sfinte, pe care ai oprit-o, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 7-lea

Peste toate oprelistile, multe carti sfinte ai tiparit ca ai iubit cu adevarat cuvantul lui HRISTOS, facandu-te propovaduitorul sau cel ravnitor.

Bucura-te, neoprita stradanie pentru cele sfinte;
Bucura-te, ca in multe carti tiparite, insuti te-ai intiparit;
Bucura-te, prevedere peste "timpuri si vremi";
Bucura-te, ca prin tiparirea de carti, credinta ai facut-o "izvor";
Bucura-te, ca apa vie ai facut sa curga;
Bucura-te, cel chemat la lucrarea de mare taina;
Bucura-te, cel prin care HRISTOS si mai mult s-a proslavit;
Bucura-te, amintire ce nu se mai sterge;
Bucura-te, pomenire inscrisa in veri;
Bucura-te, parintele carturariei romanesti;
Bucura-te, chipul cartii vietii;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 8-lea

In Tara Romaneasca ai fost chemat, sa fii un mare sprijin bisericii lui HRISTOS, ca multi pe ascuns voiau s-o strice cu alte credinte straine, fara cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 8-lea

Cata intelepciune a trebuit sa ai, sa te strecori printre vrajmasii ascunsi, printre paganeste stapaniri, sa nu fii descoperit si nici patat, in iscusinta de pricepere duhovniceasca.

Bucura-te, credinciosie de mare veghe;
Bucura-te, tacere in lucrare de taina;
Bucura-te, grija de a nu te murdari cu cele ale pacatosilor;
Bucura-te, grija pentru pastrarea celor sfinte;
Bucura-te, mergere printre prapastiile abrupte ale vremurilor;
Bucura-te, petrecerea doar in griji si temeri;
Bucura-te, ca prin iubirea de DUMNEZEU prin toate ai trecut;
Bucura-te, ca si tie dar de biruinta ti-a dat;
Bucura-te, ca prin credinta doar biserica ai slujit;
Bucura-te, ca prin HRISTOS tarie ai avut;
Bucura-te, ca prin HRISTOS, neabatut ai ramas;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 9-lea

In Bucuresti, la Snagov, Ramnicu Valcea, Targoviste, peste tot "tiparnite" ai semanat, "samanta de carte sfanta" sa creasca in pamantul cel bun, facandu-te astfel urmatorul apostolesc, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 9-lea

Inzestrat cu dar de sus, si limba romaneasca ai deprins si in "grairi sfinte" ai intiparit-o sa fie vestirea lui HRISTOS peste veacuri la nesfarsit

Bucura-te, si infierea romaneasca;
Bucura-te, si inrudirea cu acest pamant;
Bucura-te, si inrudirea duhovniceasca;
Bucura-te, intalnirea de inima, prin HRISTOS;
Bucura-te, intalnirea de adanc, prin SFANTUL DUH;
Bucura-te, intalnirea cea peste hotare;
Bucura-te, iubirea ce urca spre vesnicie;
Bucura-te, grai de vestire;
Bucura-te, grai de chemare;
Bucura-te, tainicul lucrator al celor sfinte;
Bucura-te, om de cinste si de pretuire;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 10-lea

O, cate amaraciuni ai gustat, ca unii cautau sa te momeasca la faradelegile lor, iar altii sa te defaime si sa te prinda in invinuiri mincinoase, dar tu ca printre "furci" ai trecut in cantarea de: ALILUIA!.

Icosul al 10-lea

Ca un carmaci cu mare iscusinta te-ai aratat, ca printre toate rautatile biserica lui HRISTOS ai strecurat-o, si stapanirile viclene nu au putut s-o supuna dupa voile lor.

Bucura-te, dar al bisericii lui HRISTOS;
Bucura-te, slujitor de aleasa demnitate;
Bucura-te, slujire de fiu, nu de sluga;
Bucura-te, slujire de iubire, nu de stapanire;
Bucura-te, fiu vrednic de parinteasca binecuvantare;
Bucura-te, ca tu insuti ai castigat chipul de parinte
Bucura-te, cel de acum, printre sfintii nostri parinti;
Bucura-te, parinte de credinciosie ortodoxa;
Bucura-te, al apostolestii invataturi urmator;
Bucura-te, cel neabatut de nici o inselare;
Bucura-te, icoana in zugravire romaneasca;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 11-lea

Venit in Tara Romaneasca, Fiul ei te-ai facut, si in inrudirea cea sfanta de neam ai intrat si asa in sfintenia romaneasca de acum esti, parintele nostru de-aproape, in cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 11-lea

Ca si odinioara, Sfinte Antime, de rautatile ascunse ale viclenelor stapaniri ne ocroteste si ne scapa, ca si de cele patimase si ale duhurilor rele, ce necontenit ne bantuiesc.

Bucura-te, jertfa pentru prinosul de sus;
Bucura-te, daruire pentru darul vesniciei;
Bucura-te, ca suferinta pentru cele sfinte ai indurat;
Bucura-te, ca chinurile celor rai ai primit;
Bucura-te, ca suspinul de acum ti-a trecut;
Bucura-te, ca lacrimile de acum ti s-au oprit;
Bucura-te, chin si amar duse pana la capat;
Bucura-te, ca prin toate acestea credinta ti s-a probat;
Bucura-te, ca aur te-ai dovedit;
Bucura-te, ca prin focul lumii ai trecut;
Bucura-te, ca te-ai aratat si mai infrumusetat;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 12-lea

Scos din scaunul mitropoliei romanesti, prin uneltirile pagane si mincinoase, la manastirea Sinai ai fost exilat considerat ca o primejdie pentru acei "lupi rapitori", fara cantarea de: ALILUIA!

Icosul al 12-lea

Dar ostasii agareni, care te duceau in exil, muceniceste te-au omorat, prin inecarea in raul Tungia si asa viata cea de "Mucenicie tacuta si in Mucenicie de Sange" ti s-a facut, prin care vesnicia ai castigat

Bucura-te, Antime, nume al sfinteniei noastre romanesti;
Bucura-te, Antime, nume de cinste, in biserica noastra;
Bucura-te, carturar, cuvios si mucenic;
Bucura-te, arhiereu si slujitor credincios;
Bucura-te, marire si smerenie in unire;
Bucura-te, fiu ajuns si el la chipul de parinte;
Bucura-te, de acum pomenire printre sfintii nostri parinti;
Bucura-te, parinte la care si noi alergam in nevoi;
Bucura-te, brate de parinte preaiubitoare;
Bucura-te, iubire de parinte pentru toti primitoare;
Bucura-te, icoana zugravita din pamant si neam romanesc;
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Antim Ivireanul, mucenicie de taina a lui HRISTOS!

Condacul al 13-lea

O, Sfinte Ierarhe Antime, din tinerete si pana la moartea pamanteasca un "drum mucenicesc" ai avut, dar cu darul lui HRISTOS, la implinirea cea sfanta ai ajuns, ca un adevarat slujitor de mare cinste al bisericii, si asa fii si noua intaritor in dreapta credinta, sa cantam: ALILUIA!

(Acest condac se repeta de trei ori)

Se citeste apoi din nou Icosul 1.