De ce stau stau 99 % din femei in casnicii comprom

My_Lady0091 spune:

scuze..m-am grabit sa scriu..18 ani am vrut sa spun[/teal]

---

Blackmoon Lady&lipishtocul

XIO spune:

bine, si tocmai pt ca ai stat alaturi de o pers. 18 ani nu ti se pare ca era mai ok pt. repectiva pers. sa isi traiasca viata in loc sa stea timorata din cauza cuiva atata timp?

***Fur is for petting**

http:/www.4animals.ro/ajuta.html/ www.adoptiicaini.ro www.adoptiipisici.ro
www.accesoriisihaine.blogspot.com

My_Lady0091 spune:

acea persoana e mama mea...si nu a fost timorata..ci manipulata in cel mai josnic mod...pana la indobitocire..povestea e lunga..dureroasa si prea personala ca sa o pot reda..insa nu doresc nimanui sa treaca prin asa ceva...care poate fi descris intr-un singur cuvant:VIATZA FURATA.si nimeni nu pedepseste asa ceva.Doar divinitatea.
asa ca....ochi-n patru..oricand..oriunde ..si cu oricine..

---

Blackmoon Lady&lipishtocul

XIO spune:

Asta spun si eu , sa nu treci peste asa ceva inseamna sa capitulezi in fata aluia care ti-a facut "bucuria". Sa treci peste si sa iti continui viata ca si pana atunci , dar cu un bagaj mai mare de experienta inseamna traiesti.

***Fur is for petting**

http:/www.4animals.ro/ajuta.html/ www.adoptiicaini.ro www.adoptiipisici.ro
www.accesoriisihaine.blogspot.com

n/a spune:

Alexa_bebe, nu zice nimeni sa nu sufli si-n iaurt dupa experiente neplacute.... o vreme, apoi te impulsionezi si treci peste si-ti continui viata. Nu e normal sa iti distrugi viitorul din cauza trecutului. Trecutul e trecut. Inchei un capitol, tragi cortina, scoti esentialul si ramai cu un bagaj de experiente in functie de care faci alegeri mai bune, dar dupa ce sangerezi orice rana se inchide, apare coaja, ramane cicatricea sufleteasca, dar nu e bine sa ramai vesnic timorat in fata vietii.

Stiu ca nu e usor, dar nu imposibil. Nu mai trai in trecut. E pacat de tine. Ar trebui sa privesti spre viitor si sa astepti cu nerabare sa vezi oare ce-ti ofera viata. Habar nu ai cate lucruri bune se pot ivi intr-o viata de om. Profita. Deschide-ti pofta de viata , nu te inchide. Stii, cand eram negativista si inchisa parca viata refuza sa fie frumoasa. Cand te trezesti cu seninatate si curiozitatea in ceea ce o sa descoperi in zilele ce vin, parca se deschid portile cerului si vine toata binecuvantarea.

Descatusati-va fetelor de rani si traume si lasati-le acolo unde le e locul.... IN TRECUT.

Basilique spune:

Tocmai am citit toate mesajele de la subiectul acesta si la unele raspunsuri m-am revoltat pentru ca sunt si eu pe undeva pe acolo.

Ce drept avem sa condamnam acele femei care accepta compromisurile, si sa le incadram in categoriile "au facut 1-2-3 copii, nu au curaj, nu s-ar descurca oricum singure, gura lumii" etc etc??!!

Cate dintre noi au idee ce amar e gustul infrangerii si al vietii acestor femei, care poate nu sunt atat de neputincioase pe cat spuneti? Sau sunt?

Sunt eu o neputincioasa si un rebut? Da, poate ca sunt.

Si asta definitiv nu pentru ca nu as fi in stare sa ma descurc de una singura. Da, as fi, asa cum am facut-o in viata mea dinainte de casnicie.

Aveti idee cum e sa primesti zilnic cuvinte urate la orice scapare, adevarata sau imaginara? De ce credeti ca scriu pe net la 4 noaptea? Pentru ca, atunci cand a plans cea mica, minunatul meu sot a vrut sa o ia din patutul ei ca sa mi-o dea mie in pat la alaptat. A vrut sa aprinda lumina si eu i-am zis: "nu aprinde becul!" ca sa nu o trezeasca de tot, la care el a raspuns "SCARBA!!!" si mi-a dat-o la alaptat. Asta e unul din cuvintele lui preferate, scarba ce sunt eu. Vezi, cica l-a deranjat tonul soptit in care i-am "ordonat" sa nu aprinda becul.

Da, el se crede sotul perfect si eu sunt scarba si nesimtita si de neam prost si cu mandria pana la cer si inapoi. La fiecare pas imi aduce aminte de asta.

Avem momentan niste probleme cu firma, cu niste controale care au scapat de sub control, si eu, daca tot "stau" acasa pe post de mama, sunt responsabila cu prelucrarea datelor care trebuie sa ajunga la contabila, chiar daca pregatirea si meseria mea nu e nicicum in domeniul economic. Si ce aud? Ca fug de munca, ca o lalaiesc cu datele alea, ca stau toata ziua si citesc (da, sunt una din mamele care a facut "greseala" sa nu se gandeasca dupa primul copil daca mai poate si i-a facut si pe urmatorii cativa). Bineinteles, o mama cu mai multi copii sta toata ziua si citeste cand nu se distreaza putin la calculator facand contabilitatea sotului care abia asteapta sa o mai numeasca "scarba".

Fetelor, iertati-ma, dar la ora asta din noapte sunt atat de singura si disperata incat trebuie sa urlu cuiva, ceva.

Stergeti-mi mesajul daca vi se pare prea violent.

Am intrat pe forum gandindu-ma sa deschid un subiect si l-am gasit pe asta gata deschis.

De ce continui asa? Motivele enumerate in subiectul asta sunt incomplete.

V-ati gandit ca relatia cu tatal copiilor nu se incheie printr-un divort, ca va exista oricum contact cu el si in viitor datorita copiilor? Ei, si asta inseamna ca absolut toate motivele mele de divort vor continua ca si cum nu s-ar fi schimbat nimic: vorbele lui urate cand ma va vedea, certurile despre ce si cum ar trebui sa faca sau sa nu faca copiii, lipsa lui de punctualitate cand ma arde si trebuie sa plec undeva sa imi rezolv problemele, lipsa lui de respect - astea vor ramane pe veci, ba, dimpotriva, ne va lipsi si orice legatura si posibilitate de a ne impaca in vreun fel sau altul.

Ce imbunatatire ar putea sa imi aduca divortul? Daca nu am fi avut copii, as fi putut spune ca da, am plecat si nu ne mai intalnim niciodata. Fiecare isi reface viata. Dar asa, copiii ne leaga PENTRU ETERNITATE!!! Nu exista cale de intoarcere, el va ramane intotdeauna tatal copiilor mei - copiilor nostri- si nu exista nici un mod prin care sa nu il mai intalnesc vreodata ca in primul caz!

Si atunci ce rezolv cu divortul? Ca as putea intalni pe altcineva? Ca sa ce? Sa reiau porcaria cu alte date, pentru ca daca am o problema acum si nu o rezolv, ma va urmari in toate posibilele relatii pe care as putea sa le am, impreuna cu incarcatura intotdeauna prezenta a esecului dintre copii, tata si mama. Pai nu imi mai trebuie in veci nimic, m-am saturat si mi-a ajuns atat de peste urechi toata treaba asta numita viata in doi, egal daca e casnicie sau alt fel de relatie!

Indiferent ca stau sau plec, tot atat de tare am esuat, tot atat de fara iesire e situatia, pentru ca am copii care au un tata.

Am impresia ca acesti copii sunt distrusi psihic in ambele cazuri. Deja i-am distrus. Pe ei ii distruge incapacitatea parintilor lor de a se intelege normal - si asta nu se schimba cu un divort. Singurul lucru care se schimba e ca acei doi parinti nu mai locuiesc impreuna, nicidecum capacitatea lor de comunicare, care se inrautateste si mai mult.

De atatea ori m-am gandit cum si unde m-as duce si ce as face daca as fi sungura cu copiii. Multe lucruri ar fi mai usoare si multe lucruri mai grele. Dar problema de baza nu o rezolv.

Daca il intrebati pe el, doar eu sunt de vina pentru tot si problemele mele sunt inchipuite, depresiile mele - aproape in fiecare noapte - sunt prefacute si per total sunt un om care se complace intr-o atitudine falsa de victima.

Deja am ajuns sa fiu mai mult victima decat om normal. Atat de multe lucruri mi-a spus ca sunt, incat am ajuns sa ii caut atentia macar cu un cuvant urat, daca asta e ceea ce primesc la ordinea zilei.
Am ajuns sa imi dau singura cuvinte urate pentru ca sa imi justific prezenta langa el, ca sa nu innebunesc.

Cateodata ma gandesc ca singura posibilitate sa ies din tot stresul asta - copii, problemele financiare, imposibilitatea de a ma concentra pe meseria mea pentru ca ziua mea are doar 24 de ore si nu imi mai ramane nici loc de somn dupa meseria de mama si de contabil prost - e sa nu mai fiu, dar nici asta nu se mai poate, pentru ca intre timp sunt mama si nu mai am alte optiuni.

As vrea sa am un punct de reper pentru ca simt ca incep sa o iau razna si nu stiu unde am inceput, exact, sa gresesc; unde as putea sa revin ca sa fie totul bine. As vrea sa fie totul bine fara sa fiu nevoita sa inghit toate astea in mine, nu pot sa dau fetelor mele lectia de viata ca mama inghite tot fara sa zica nimic cand tata spune ce spune. SI daca raspund ne certam urat si iarasi nu e bine.

El zice ca eu il provoc. Eu zic ca nu il provoc constient si ar putea sa ma faca atenta in alt mod, mai prieteneste.
Ma pune sa imi cer scuze pentru multe lucruri, de fata cu copiii, chiar daca pentru mine nu e clar ca am gresit in lucrurile alea. "Copii, sa o iert pe mama?" si bineinteles ca ei zic ca da si vor sa ne impacam. El ma jigneste, pe mine ma doare si ripostez, si el e ala care "ma iarta" pentru provocarea care l-ar fi facut pe el initial sa ma jigneasca.

De ce? Unde e iesirea din toate astea? Divortul nu e o iesire din toate astea, e doar o alta usa care duce in alta pivnita. Si tot in pivnita raman.

Copiii vor incepe, probabil, sa se poarte cu mine asa cu se poarta el, mai ales baiatul, care il adora. Indiferent ca dau sau nu divort. Am invatat atata in viata mea, dar lectiile astea esentiale de parteneriat si relatie omeneasca nu le-am invatat de nicaieri si acum e prea tarziu.

Nici sa ma doara nu am voie, pentru ca sunt convinsa ca gandurile si starile mele depresive fac rau copiilor, fizic si psihic. Incet, incet, incep sa nu mai exist pentru ca tot ce fac are, intr-un fel sau altul, o influenta si sunt condamnata sa ma programez ca totul este bine. Ceea ce nu este bine.

Nu mai stiu mai departe. Nu mai pot. Dupa cum zice el, "mi s-a urat cu binele". Mi-o fi prea bine si nu am observat?

Aratati-mi si mie, ca sa revin la subiect, daca mai credeti ca femeile care raman intr-o astfel de relatie stau doar de frica de saracie, gura lumii, si celelalte enumerate in lista. Eu nu cred ca e asa. Astea sunt lucruri pe care le mai poti schimba, dar golul dinlautrul tau nu, si nici relatia stricata cu familia distrusa nu o mai poti repara, ca pleci sau ca stai.

E o situatie fara iesire, dupa parerea mea.

Va multumesc,

BA.

Yasmine spune:

Eu am inteles din mesajul tau ca da, stai de frica. De frica ca oricum relatia cu sotul tau va continua datorita copiiilor, si ca oricum nu schimbi nimic.
Sigurul lucru pe care pot sa-l spun este, ca exista un lucru pe care-l schimbi in cazul unui divort si anume, tocmai acesti copii nu vor invata din casnicia parintilor lor, ca e normal ca tata sa o numneasca pe mama "scarba" si sa o terorizeze psihic. Ca presupun ca atunci cind copiii sunt in aceeasi incapere el nu se poarta cu tine ca cel mai bun sot din lume.

>>Daruieste lumii un zambet shi toata lumea iti va zambi!<< Charlie Chaplin
Corinna, Andreas Noël, Yasmin Serena si Mara Letizia

XIO spune:

Basilique, daca tu divortezi nu e ca si cum nu ai divorta.
Una este sa iti spuna "scarba" in mijlocul noptii si alta este sa iti spuna asa o data pe saptamana cand va vedeti si tu sa ii raspunzi inapoi cu un zambet sau o injuratura.
Una este sa stai in aceeasi casa cu "barbatul" si alta este sa ai libertate.
E ca si cum te-ai intreba ce rost mai are sa urinezi la WC , cand oricum mirosul din baie iti intra si in camere. Scuza-mi analogia dar sunt mai cu simtul umorului.
Una este sa creasca fetita ta cu o mama suparata doar cand se intalneste cu tata si alta e sa traiasca ea cu o mama suparata tot timpul si cu cuvinte grele in jur.

Cred ca iti dai seama ca din cauza modului in care se trateaza chiar tu ai inceput sa crezi ca e o problema la tine. Asta ai scris, ca daca divortezi si intalnesti pe altcinva o iei de la capat. Porblema ta este sotul , nu tu. Esti atat de subjugata de toate jignirile lui incat nici nu iti poti imagina ca exista si pt. tine relatie in care in loc de scarba sa iti spuna " te iubesc".

Da, tu stai de frica in relatie. De frica de a o lua de la capat. Atat de tare te-a ajuns comportamentul lui incat crezi ca tu esti defecta si ca altceva mai bun oricum nu vei gasi pt. ca ... esti defecta, un rebut!


Pt. fiica ta ar trebui sa faci ceva. lasa scuza aia cu divortul ca stii foarte bine ca nu e asa.
Stii cat de mult mediul familial il influentiaza pe copil? Stii ca acei copii care au avut abuz in familie sfarsec si ei tot in acelasi tip de familie?


***Fur is for petting**

http:/www.4animals.ro/ajuta.html/ www.adoptiicaini.ro www.adoptiipisici.ro
www.accesoriisihaine.blogspot.com

Natasa spune:

Basilique, gasesti motive sa justifici faptul ca te lasi umilita si calcata in picioare si pentru faptul ca ai tai copii traiesc in teroare.Divortul ar schimba multe, in primul rind te-ar pune in alta lumina pentru mitocanul de te terorizeaza. Si-ar vedea in continuare copiii, dar ar fi dreptul tau sa-i arati usa de cite ori ar scoate cite o porcarie. Tu de ce ii tolerezi cuvinte gen "scrirba'????Nu e clar ca ipostaza de victima va incuraja calaul sa continue asa tocmai pentru ca vede ca i se permite?

Basilique spune:

Nu ii tolerez cuvintele astea, ma revolt, raspund, ii spun ca ma doare, dar el spune mereu ca e vina mea, ca tonul sau mai stiu eu ce de la mine l-a provocat si de aia vorbeste asa.

Voi ziceti ca stau de frica, dar am asa o imagine, ca momentan copiii mei duc in spate un rucsac mult prea greu, si eu, in loc sa ii ajut sa il duca sau sa il iau cu totul, le mai tai si un picior pe deasupra (in cazul divortului).

Culmea e ca toata lumea il lauda pe el ce tata minunat e si ce nemaipomenit se implica si etc etc, eu daca indraznesc macar sa spun ca am cumparat un obiect (care imi trebuie in meseria mea) din banii mei si el afla ma aleg cu vorbe grele si suparari ca il fac de ras, ca banii aia nu sunt ai mei chiar daca i-am castigat eu, pentru ca nici banii pe care ii castiga el nu sunt ai lui ci ai nostri. Si atunci nu am dreptul sa sustin ca am facut ceva singura. SI trebuie sa imi cer, bineinteles, scuze.

Am mai scris eu o data aici pe forum in 2004, cand erau probleme, si mi-e greu sa ma gandesc ca o sa continue toata tarasenia asta pana cand vom fi batrani si vom continua sa sarim din jingniri in declaratii de iubire ( pe care eu nu le mai fac de mult).

M-am saturat sa aud "taca-ti gura" si "nu ma mai contrazice cand vorbesc" - asa se numesc argumentele mele, contraziceri.

Acum practic imi dedic tot timpul pe care mi-l lasa copiii, zi si noapte, mai putin ce scriu acum pe forum ca m-am revoltat, completand date contabile intr-un formular excel si incercand sa fac ordine intr-un haos de incasari si cheltuieli care nu au fost declarate si care au iesit acum la iveala.

Constiinta mea imi spune ca am fost partasa la toate astea, am stiut de toate astea si nu pot sa il las singur la prima noastra mare incercare financiara - mai ales cand nu stim ce rezultate o sa aiba aceasta incurcatura. S-ar zice ca la bine am fost, la greu nu mai sunt.

Cu toate astea el sustine ca eu si asa nu fac nimic, sunt o lenesa, dupa aia o schimba ca de fapt nu e asa, in functie de ce ii convine si cum considera ca trebuie sa ma motiveze / manipuleze psihic ca sa termin tabelele alea: cu andrenalina sau cu hormoni de fericire.

Pentru copii nu sunt o mama buna, in meseria mea tot eu sunt de vina ca stagnez, in birou e dezordine, in casa ii e sila sa intre cand vede ce mizerie e, treburile lui nu si le poate face pentru ca il incurca ce vede in casa.

Da, am inceput sa cred toate lucrurile astea pentru ca altfel innebunesc. E atat de incredibil de opusa imaginea pe care mi-o reflecta prietenii / familia / cunoscutii cand ies din casa si umblu printre oameni, care ma intreaba toti cum de reusesc sa fac atatea, care ma pretuiesc si ma accepta, si imaginea pe care mi-o reflecta el intre peretii nostri si intre usile masinii, dupa care sunt ultimul om de pe pamant, incat nu mai am absolut nici un punct de reper.

Ii zic mereu ca suntem parteneri, nu concurenti, sa ma vada ca pe un prieten si nu ca pe dusmanul lui.

De aia zic ca am esuat, pentru ca nu poate spune NIMENI ca le-ar merge mai bine copiilor in cazul unui divort. Cunosc familii divortate, si copiilor nu le merge bine. Pentru ca nu mai are cum sa le mearga bine, nici asa, nici asa. Raul e deja facut. Lacrimile mele exista si asa, si asa. la cat am ajuns de pesimista ma indoiesc ca as fi mai bucuroasa daca le-as lua si tatal.

Patapievici zicea odata ca nu exista ratare - chiar nu exista? Cum e posibil ca un om care, pana la 20 de ani, a luptat si si-a urmarit visul, dupa care a continuat sa incerce sa lupte cu copii cu tot, sa ajunga intr-o situatie dintr-asta in care visul e doar ceva care nu se potriveste cu realitatea?

Va multumesc ca imi raspundeti. Si in 2004 mi-a zis toata lumea ca ar trebui sa divortez si nu am facut-o. Daca voi ziceti ca sunt prea lasa, asa o fi, sunt prea lasa. In problemele sentimentale am fost intotdeauna asa, pentru ca am considerat intotdeauna ca trebuie sa imi castig dreptul la iubire. Iar iubirea lui doare psihic foarte mult, din ce in ce mai mult, si m-am obisnuit asa. Imi pare rau.

Si nu cred ca divortul m-ar pune in alta lumina pentru "mitocanul", cum ziceti voi. Dimpotriva, ar fi o mare dovada pentru el, pentru mine si pentru copii ca l-am calcat in picioare de la inceput pana la sfarsit.

BA.