Parintii laudarosi ...

ina.click spune:

daca o fi asa, samanul copil. nu e nimic de admirat....si nici de laudat.



Cel mai frumos martisor: Alex 1 Martie 2011

Elena86 spune:

Eu cred ca trebuie sa ne laudam copiii din cand in cand ca a se simta iubiti si preciati, dar fara sa exageram, ca sa nu ii rasfatam. Fetita mea s-a dezvoltat normal, nici prea repede nici prea incet. Eu ma mandresc cu ea ca orice parinte care crede ca nu exista copil mai cuminte mai frumos si mai istet ca al lui. I-am facut pana si blog ca sa ma laud la prieteni http://amgbebe.blogspot.com

Victoria_mami spune:

Elena, sa-ti traiasca Mariuca, e tare frumoasa. Si bine ai venit pe forum!

_
Mami si Daddy lupta impotriva leucemiei, impreuna cu Printesa Victoria Isabella 22.05.2008

Victoria Isabella, Printesa Noastra Perfecta!

iahim spune:

Mie mi se pare mai greu sa te descurci cu parintii intriganti si insinuanti decat cu cei laudarosi!La cei laudarosi le intorc repede spatele si dau ignore!Dar ce te faci cand in urma intrigilor are de suferit copilul tau?Sa va vad!

Bedrosmart spune:

Eu cred ca exista o diferenta intre parintii care isi lauda copiii prosteste, ajungand sa spuna ineptii (de genul "Eu la 3 luni o puneam pe olita si facea pipi") si cei care, cu sinceritatea iubirii parintesti, isi apreciza si incurajeaza copiii in tot ce fac bine.
Sa va spun o poveste din copilaria mea:
Mama avea un coleg si bun prieten cu o fata de aceeasi varsta cu mine. De mic copil si pana am devenit adolescenta, mereu auzeam de la mama: "Uite ce a mai zis/facut astazi Uca (asa o chema pe fetita). Tu de ce nu esti ca ea?" Fiecare cuvant nou spus de ea, fiecare gest, fiecare achizitie noua la scoala eraU pentru tatal ei ceva deosebit, ceva iesit din comun, care merita sa fie povestit plin de entuziasm si colegilor sau prietenilor. Ce sa mai, si eu eram convinsa ca U. e geniala in toate cele.

Anii au trecut, am dat treapta I la liceu (asa era pe vremea mea).
Intamplator, am dat amandoua la acelasi liceu, unul dintre cele mai mari si mai bune din Bucuresti: eu am intrat a 9-a (din vreo 300 de locuri si aproape 1000 de candidati), U. a 10-a . Nu stiu care a fost reactia familiei ei, dar mie mama mi-a zis: "Ei, da, dar Uca a luat medie mai mare decat tine la matematica" (sau romana, ca nu mai tin minte). In rest, n-am beneficiat de absolut nicio alta lauda sau apreciere pentru rezultatul obtinut (zic eu foarte bun. oricum muncisem foarte mult pentru examenul ala).

Au mai trecut doi ani, am dat treapta a II-a de liceu si am ajuns (prin comasarea claselor) sa fiu colega cu fostii colegi de clasa ai lui U. (intre timp ea si familia ei emigrasera in Israel, dupa multi ani de asteptare, cum era pe vremea lui Ceausescu). Am devenit foarte buna prietena cu fosta colega de banca a "rivalei" mele (cel putin in ochii mamei) si, din vorba in vorba, am ajuns sa vorbim despre U.. Eu: "Dar U. era intr-adevar atat de desteapta, geniala, nu-i asa? Era cea mai buna din clasa, din liceu?" Raspunsul colegei: "Nu, nici vorba, de unde stii asa ceva? Era, sigur, o fata desteapta si la locul ei, dar nici geniala, nici cea mai buna din liceu, o adolescenta ca toate altele..."

Morala: Niciodata, dar absolut niciodata n-am fost laudata de parintii mei pentru rezultatele la invatatura si nici pentru orice alta realizare. (Dupa ce am nascut, mama mi-a zis: "Ei, ce mare lucru, ai facut si tu un copil, ce te lauzi atata cu el." - acuma rad, dar atunci am plans.) Daca luam 10 la scoala (sau la facultate), mi se spunea "asta e datoria ta, sa iei 10". Daca luam 9, dezastru total, se prabusea pamantul. Niciodata, dar absolut niciodata nu mi s-a spus de catre parinti "te iubesc". Rezultatul: neincredere totala in fortele proprii, abia acum, la aproape 40 de ani, ma simt cat de cat pe picioarele mele.

Parerea mea despre tatal lui U., care o lauda si, mai ales, o iubea atata: bravo lui! Sunt convinsa ca a crescut un copil plin de incredere in sine si cine sa-ti dea incredere in tine, daca nu proprii parinti?
Copilul meu nu este dintre cei care fac la olita de la 3 luni si nici n-a mancat tocanita la 4 (dar nici nu ma laud prosteste ca ar fi facut-o), in schimb pentru mine e cel mai frumos si destept copil din lume. Si ii spun cel putin o data pe zi ca il iubesc din tot sufletul. Macar asta sa reusesc sa-i transmit in viata: increderea in sine.

B.

ioana_07 spune:

Si eu imi laud asa numitele "odrasle". Sunt parinte,iar sufletul imi salta de bucurie cand ii aud ca iau note bune la scoala sau ca au reusit pe plan profesional.Fiecare parinte isi expune reusita in privinta educatiei, mandrindu-se cu ea. Este si datoria noastra sa ne mandrim cu acei copii care cresc sub indrumarea ta si pe care ii hranim cu iubire si toleranta.

michelle-usa spune:

si eu sunt o mama care se lauda cu puiul ei. mai ales cand merita.
uneori o fac in prezenta lui si simt ca fac bine. il incurajez sa fie si mai bun.


michelle

adeana spune:

E foarte important sa-ti lauzi copilul si in prezenta si in lipsa lui.. Are un rol extrem de important in dezvoltarea lui.. si de aceea e indicat sa-l lauzi nu sa-l compari. In jurul nostru sunt o gramada de parinti acum si parca e o competitie.. care copil are mai multi cm, mai multe kg, mai multi dinti, mananca de toate, face la olita, se incalta singur.. E greu sa le tii piept laudarosilor, dar cu "fiecare copil e unic" le inchizi gura :)

Mama nu prea ne lauda cand eram noi de fata, dar cand mai venea cineva pe la noi sau eram in vizita la cineva, si teoretic noi, copii trebuia sa stam in camera copiilor gazdei sa ne jucam, am auzit-o de multe ori laudandu-se ca suntem copii buni, ca invatam bine, ca nu i-am facut probleme, ca nu fumam etc. Cu toate astea as fi avut nevoie de incurajari ca ceea ce fac e bine si multa vreme increderea in mine n-a prea existat. Sper sa nu fac aceleasi greseli si cu copilul meu..

Rufus spune:

Zilele trecute vorbeam cu Ioana, fata cea mare (17 ani); e plecata din tara, urma sa faca cateva excursii, un parc de distractii...am rugat-o sa faca poze multe, sa vad si eu, sa ma laud...cica nu-i plac pozele. Ca ea nu-i de-aia care sta la pozat. Bine, zic, fa pozele si nici nu le vezi, mi le dai, mie imi trebuie, parintii traiesc din amintiri, vorbesc cu altii despre copiii lor, se lauda...Cum adica se lauda? Voi ne laudati la altii? Da, sigur ca ne laudam, mai ales daca avem cu ce...de ce n-am face-o? Pai...nu stiam ca avem cu ce sa va laudati voi...
Dar am simtit-o ca-i multumita, ca se alinta.
Da, chiar si la varsta asta au nevoie de confirmari.

Rufus, Tora si iadele www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=80cd684043d64e6bf268f6&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=email br / " target="_blank"> Retrospectiva 2008 www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=a1ed73f473ea25944e234a" target="_blank">Retrospectiva 2009 www.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=d39f778033dd7597d12ac9&source=category&category_id=all" target="_blank">Retrospectiva 2010

alex_andra spune:

Rufus, de confirmarea parintilor ca sunt mandri de noi avem nevoie mereu, de ce nu?

Mie, cand imi vad parintii ca sunt mandri de mine, sau se lauda cu mine, imi creste inima.

da, chiar si acum:)