oare cand ma fac bine?-atacuri de panica
Raspunsuri - Pagina 4
giulia71 spune:
Ma alatur si eu celor care au avut acest necaz dupa nastere. Eu am facut OCD si depresie, adica o combinatie destul de urata
Vreau sa va spun ca nu m-a ajutat atunci nici un tip de terapie, cu siguranta numai Dumnezeu. Terapie am facut destula, pe la diverse clinici, dar cu rezultate insignifiante.
Am sarit ca arsa cand doctorul mi-a sugerat ceva de medicatie. Nu stiam ca numai medicatia ma poate ajuta in acel moment si ca imi va face bine. Mult bine.De ce am sarit ca arsa? Pai nu stim noi romanii ca medicatie iau numai "nebunii"?!
Ei bine, nu-i asa si de asta m-am convins in timp.
Am dus aceste boli "in carca" cam 3 ani, 3 ani care mi-au rapit cei mai minunati ani ai copilului mei, 3 ani in care as fi putut fi ca un om normal.
Am trait acesti ani mecanizat ca un robotcu bateriile pe duca , iar starea mea fizica si mentala nu dadea semne ca ar dori sa se revigoreze.
In fine, sunt enorm de mult de spus...
Ceea ce iti pot recomanda este sa:
-dai crezare unui medic bun ca medicatia ajuta
-nu e nici pe departe un drog, daca e luata sub prescriptia medicului
-te scot din "criza" in cateva sapamani, poti functiona ca un om cat se poate de normal
-si nu in ultimul rand, boala nu alege, dr meu imi spunea ca are pacienti din toate categoriile sociale )doctori, avocati, profesori , directori de banca) numa ca nah, n-or umbla cu Prozacul la vedere.
Hai sanatate si numa bine!
uneori gandesc prea mult....
mess4u2000 spune:
Buna,
Sambata am fost la prima sedinta de terapie. Deocamdata pot spune doar ca am discutat, am si plans un pic, si a ramas sa caut adanc in mine cand a aparut sentimentul de vinovatie prima data in viata mea! Foarte greu! Nu mi s-a relevat deocamdata vreun adevar esential, ceva care sa ma lumineze, imi dau seama ca e prematur. Trag nadejde ca imi va fi mai bine dupa o vreme, dupa ceva sedinte de terapie. Important e ca imi place psihologul imi inspira incredere. Acu' nu stiu ce va fi.
Am avut un we linistit, aproape ca n-am ametit de loc, dar am avut o stare de inutilitate la un moment dat, care din fericire a trecut. Simteam , uitandu-ma la copiii mei, ca totul e suferinta, noroc ca mi-a trecut destul de repede. Nu-mi place sentimentul asta de sec, de inutilitate, in fond asta e viata, trebuie sa traiesti si sa te bucuri impreuna si pentru familie. Simt ca sunt mai bine, chiar daca acum cand scriu, sunt iarasi ametita. Ma oboseste calculatorul, dar parca mai putin.
As vrea sa iau lucrurile mai usor, sa nu mai sufar atat, sa traiesc pur si simplu, sa las timpul sa curga.
Camelia
bird70 spune:
| Citat: |
| citat din mesajul lui rrox3 Cred ca tu atunci, in primul rand, ai fi avut nevoie de tratament medical sa-ti revii fizic si de un medic care sa stie ce e cu copilul tau si ai fi avut nevoie de mai mult ajutor cu copilul, sa te poti odihni cum trebuie. Sigur ca te-ar fi ajutat si antidepresivele, dar eu am prostul obicei sa caut se repar sursa problemelor, nu sa calmez doar efectele. |
Ideal este sa cauti sursa problemelor dar de cate ori in viata poti avea idealul? In restul timpului faci damage control. In situatia mea particulara medicul meu nu a recunoscut nici macar problemele fizice pe care le aveam (anemia din cauza hemoragieii masive), nici motivul pentru care copilul meu plangea atat de mult si nici nu puteam sa ma odihnesc mai mult. In aceasta situatie faci ce poti nu ceea ce este ideal. A spune cuiva sa nu ia medicamente pentru ca nu este ideal mi se pare o mare greseala pentru ca orice ajutor este mai bine decat nimic si cu siguranta orice ajutor te va duce mai rapid la situatia ideala in care poti sa rezolvi sursa problemelor.
| Citat: |
| De unde stii ca nu ai avut nimic in subconstient care tragea "hais", cand tu constient trageai "cea"? Atat timp cat nu ai explorat niciodata, poti doar sa presupui si presupusul asta este o actiune foarte rationala, nu implica deloc subconstientul. |
Din moment ce mi-am revenit si presupusa trauma subconstienta nu m-a mai deranjat de atunci, tind sa cred ca ea nu exista sau ca ar fi fost inutil sa scotocesc dupa ea. Stiu ca terapia ar fi fost benefica la un anumit nivel daca era facuta de cineva profesionist dar nu ar fi ajutat la rezolvarea epuizarii fizice. Ce cred eu este ca facuta de cineva mai putin profesionist (si stim cu totii ce sanse mari ai sa dai peste astia in Romania) terapia ar fi putut fi nociva in sensul ca as fi putut sa descopar ca sunt traumatizata ca taica-meu a ridicat vocea la mine cand aveam 4 ani (ca de lovit nu m-a lovit niciodata) si sa dau vina pe el ca fiind sursa prooblemelor mele.
| Citat: |
| Dar cele mai multe cazuri de depresie si anxietate nu au nimic de-a face cu astea. De aici pledoaria mea. |
Vezi tu, din cateva informatii pe care ti le da cineva tu nu ai nici expertiza si nici posibilitatea sa stabilesti daca depresia este pe fondul epuizarii fizice, schimbarilor hormonale, a unor probleme organice sau rezultatul unor probleme nerezolvate. Asta inseamna ca este gresit sa sfatuiesti pe cineva impotriva medicatiei. Inteleg sa sfatuiesti pro terapie dar nu este corect sa spui cuiva ca medicatia e daunatoare. Am ceva experienta in munca in mental health in Australia dar nu am auzit niciodata aici ca medicatia ar dauna terapiei sau ar face terapia mai ineficienta. Asta este un mit urban care l-am mai auzit aici pe forum si pare sa fie luat de bun doar in Romania.
Health is a state of physical, mental and social wellbeing and not merely the absence of disease or infirmity . World Health Organisation