independenta la copii

...si nu numai.Deschid acest subiect in speranta ca poate ma puteti ajuta in problema mea.Aceasta mare problema a amea este aceea cum pot face u copil mai mare (baiatul meu cel mare-9 ani) sa fie pe zi ce trece mai independent, astfel sa il pot pregati inca de pe acum pentru marea confruntare ce se numeste viata.
Tin sa precizez ca nu doresc in acest subiect laude de sine cum ca l meu e superdestept si face si drege de la 2 luni.Nu ca nu sunt si copii din acesti (am exemplu acasa in cel de al doilea copil care prinde totul din zbor, a vorbit de la 8 luni direct in cuvinte corecte si de la 1 an in fraze, stie tot ce e in casa si afara, deci am si asa ceva).Ce ma intereseaza exact e cum poti ajuta concret un copil care din cauze independente de el si vointa lui (a avut o problema mare la nastere-asfixie,in urma careia a ramas cu ceva probleme, fizice mai usoare-gen neindemanare, dar psihice mai grave, gen neincredere in ceea ce face, mereu nu poate, mereu trebuie sa fie cineva langa el sa-l ajute , sa-l ghideze, sa-i spuna ce sa faca, sa traiasca in locul lui )nu poate fi asa de independent la varsta asta cum sunt marea majoritate a copiilor.
Pentru inceput precizez ca si eu am fost un copil superdependent de parinti, crescut pe principiul ce stii tu, taci si faca ce-ti spunem noi ca tu habar nu ai d nimic, nu poti nimic, nimic nu faci bine, las ca facem noi in locul tau.
Si asa am ajuns in prima zi de facultate, basculata la Iasi in conditiile in care eu locuiam cu parintii in Suceava, ramasa brusc singura, fara suportul fizic al parintilor(ca moral il aveam chiar prea mult...telefoane de spe ori pe zi , noroc ca nu erau pe atunci celularele , vizite neanuntate, etc).
Am avut un soc cand am realizat ca trebuie sa ma descurc singura intr-un loc necunoscut cu toate ca eu am vrut sa merg in Iasi, ai mei alegand tot Suceava pentru facultate sa stau acasa in continuare.Consider ca a fost cel mai bun lucru pe care l-am facut, rupandu-ma de acest lant care pur si simplu ma termina, chiar daca era din dragoste .
Acum am avut curajul sa plec mai departe in strainatate doar cu sotul si un coopil de numa 1 an si sa train singuri fara nici un ajutor, iar acum sa avem 2 copii.
Ce ma intereseaza e de fapt cum pot eu pe cel mare sa-l fac independent in limitele acestui dezavantaj pe care il are, astfel incat daca doamne fereste noi nu mai sintem , el sa poata totusi sa supravietuiasca.
Am de ceva timp un cosmar cum ca sunt pusa sa aleg intre cei doi copii sa ies dintr-un pericol dar am voie sa iau doar unu cu mine.Pe care l-as alege.
Unii sadici imi spun ca sa-l aleg pe cel destept, ca el are sanse de supravietuire , dar sufletul de mama nu ma lasa, cum sa-l abandonez pe cel mare care nu e cu nimic vinovat ca e asa, este un copil super iubitor si atasat de mine cel putin, si nu as putea face asta nici in vis...
Revin ca s-a trezit cel mic.
Multumesc ca ma ascultai si asa poate voi sti cum s fac sa scap de gandurile mele negre

roxy spune:

am revenit cat isi bea cel mic laptele, sa termin subiectul.Cum spuneam ramanand singura intr-un oras necunoscut, m-am ghidat dupa principiul uita-te ce fac ceilalti si fa si tu.Nu sunt genu lider, nu sunt deschizatoare de drumuri, deci am facut si eu cum fac altii, si nu a fost chiar rau.M-am descurcat si inca frumos, dar sechelele au ramas , nici acum nu pot initia eu ceva de la mine (acum mi-am calcat pe inima sa deschid acest subiect, am impresia ca veti rade de mine, ca nimic nu stiu sa fac bine si de la mine putere).Avand in vedere prin ce trec eu, si in urma cosmarului meu ca nu as putea sa salvez pe ambii copii, doresc sa-l pot face eu pe cel mare sa stie sa se salveze singur daca altul nu poate sa o faca.Adica sa nu stea sa moara , asteptand sa vina cineva sa-l ajute, ci sa stie cum sa caute el modalitatile de ajutor.E asa cum un om ce l-a luat apa vede un copac in cale si-n loc sa se agate de el sa se salveze, trece mai departe purtat de ape, numai pentru ca nu era nimeni in copac sa-l prinda.Asa vad eu situatia.
Pe o scara a independentei, copilul meu cel mare e situat cam la varsta de 5-6 ani, chiar daca are 9, si doresc din suflet sa-l fac sa creasca pe aceasta scara, astfel cu pasi marunti sa poata ajunge la acel grad de independenta care sa-i permita sa supravietuiasca in aceasta jungla.
Pentru un copil dotat , este un lucru firesc, dar pentru al meu este un proces intreg de invatare si aplicare, nimic nu preia asa din zbor cum face fratele lui sa zicem, el trebuie sa munceasca foarte mult sa realizeze ceva, chiar daca atunci cand realizeaza stie dupa aia cum sa faca.
Deci este mai greu, nu ma pot baza pe instinctul lui, si nici pe principiul lasa ca invata el sa supravietuiasca cand vede ca nu are incotro.El ar fi genu care s-ar lasa langa gard si ar astepta sa moara, daca cineva nu-l impinge si nu-i arata portita din gard pe unde poate sa intre sa se salveze, chiar daca portita aia e langa el.Asta ca sa intelegeti mai bine fenomenul si ca nu e chiar un moft de lipsa de ocupatie ceea ce vreau eu prin acest subiect.

roxy spune:

am schimbat titlul subiectului din "pentru mamici cu copii mai mari -9-10ani" in "independenta la copii", pentru ca nu as dori sa fie ocolita de mamalele care au copii mai mici de 9-10 ani, dar au idei care as putea sa le aplic.Deci oricine vrea e binevenit la subiect.

ni-na spune:

Sunt mama de copil de aproape 9 ani(in mai implineste)si vorbim aceiasi limba. Al meu este destul de independent(sta de cativa ani singur acasa,merge sg la scoala si cu cheia de gat intra in casa(noi ajungem dupa 4 ore)merge la magazinele de cartier .Cum l-am invatat asa independent:la toate magazinele unde voia sa-si cumpere ceva il incurajam sa ceara singur.Singur merge cu legumele la Careffour sa fie cantarite si este incantat cand multumind doamnele de acolo ii ofera un zambet(e un exemplu).La inceput eram langa el,apoi treptat in spatele lui,la un pas,la o jumatate de metru...eu la vitrina de alaturi...pasi marunti...
O alta incercare e sa trimiti in vacanta copilul in tara,la bunici in vacanta,macar cu 2 saptamani inainte de a veni si voi parintii,sa tai oarecum cordonul.Eu prima oara cand l-am trimis la o matusa a sotului intr-un sat uitat de lume l-am echipat cu video+tv(nu aveau cablu)piscina,telefon mobil,jocuri nenumarate,duciuri sa hranesc copii unui sat si dupa doua saptamani am aflat ca "zghera Joiana cand a fatat vitelul...a asistat la toata operatiunea",ca cel mai fain loc de odihna este pe bucataria de vara(pe tigla)la umbra nucului..ca adidasii de atata fotbal au "facut explozie" insa tot bagajul era cum il lasasem noi.In afara de telefon,nimic n-a fost urnit.Daca ai unde sa-l lasi,este pentru el o expeditie.Incepi de acum sa cumperi,ca sa-l pregatesti sufleteste:un cort(nu scump,poate nici nu-l vei folosi)o lanterna faina doar a lui,etc.

Iar temerea ta vis a vis de salvarea doar a unuia...i-as lua pe amandoi si i-as pune la adapost urmand sa fiu eu cea care isi cedeaza locul din barca..............niciodata nu gandi care este mai important....eu i-am zis sotului ce daca vreodata remus ar avea nevoie de un transplant de cord eu ii dau inima mea fara ezitare.Singurul regret va fi ca nu-l vad om mare,atat.

roxy spune:

multumesc ni-na pentru raspuns , intradevar trebuie sa incep sa-l las sa faca lucruri marunte singur ca apoi sa cresc complexitatea.Mai greu e cu practica cand te izbesti de acel eu nu pot, eu nu stiu, fa tu ca faci mai bine.Si asta fara sa-i spuna nimeni ca el nu pote, din contra e mereu incurajat ca el sa faca ca face bine, dar asa ii vine lui, habar nu am de unde.
Mi-a placut exemplu tau cu datul inimii fara nici o ezitare, asa as face si eu, singurul regret(acum am inca o tema sa meditez), ca nu am 2 inimi...sau 3 sau cati copii ai, pentru toti.

ni-na spune:

Pai nici al meu nu a vrut de buna voie,insa am imbracat in cuvinte:castigam timp ,tu tfaci aste eu cealalta si ajungem mai repede la consola demo din magazin....du-te singur,sa vezi daca e libera(aceiasi consola),eu sunt aici si te vad,eu sunt la raftul"de-ale bucatariei"tu mergi sa vezi ce jucarii noi au mai aparut...am uitat sa iau x de pe raftul din urma,mergi tu te rog.

sdcristian spune:

dorinta de independenta e naturala si apare la fiecare copil la vremea potrivita pentru el

copiii invata foarte mult prin exemplu, prin ceea ce vad la noi. daca la voi, parintii, o sa vada ca incercati sa va descurcati singuri, independent, ca va ocupati de probleme, asa va invata sa fie si el in viata.

in plus, e important sa nu ne lasam in puterea instinctului de a-i zice tu esti mic, hai ca te ajuta mama, sau lasa ca fac eu... pe masura ce vezi ca doreste sa faca una alta singur trebuie incurajat, observat de la departare (nu neaparat fizica), ghidat tot prin exemplu. si nu criticat - sa zicem ca vrea sa isi spele hainele singur dar nu ii ies impecabile. nu trebuie subliniat faptul ca uite, au ramas 2 pete, ca asta l-ar descuraja pe viitor. ii spui uite ai facut bine de data asta, dar data viitoare poti incerca si sa scoti toate petele... sau ma rog, dar sa fie pe ton pozitiv.

cand vezi ca ar vrea sa faca dar ii e frica si zice ca tu poti mai bine - ii zici na, eu trebuie sa fac urgent ceva incolo, fa tu aici asa cum poti, ca pentru mine si asta e foarte mare ajutor. sa simta ca munca lui e valoroasa pentru tine, chiar daca nu e perfecta. dar asta inseamna si sa lasi vreo 2 zile asa cum a facut el, ca degeaba spui ca e bine si apoi refaci imediat, el va sti ca nu e suficient de bine.

nu se poate face de azi pe maine, dar in timp, putin cu putin, incepand cu lucruri usoare si ajungand la unele complexe, o sa ajunga sa ii placa independenta.

eventual poti citi the continuum concept. se aplica foarte bine si la copii mai mari, nu doar la bebelusi

roxy spune:

multumesc sdcristian pentru " the continuum concept", nu stiam de el, am gasit pe nea google multe despre acest lucru, chiar si-n germana, asa ca am studiu de facut.
La noi este putin mai dificil pentru ca asa cum am spus nu ne putem baza pe acel instinct natural asa cum au toti copii care il face pe copil sa-si doreasca sa fie independent.Din cauza pericolului mare prin care am trecut la nastere , ne-a facut atat pe parinti cat si pe bunici sa sufle si-n foc daca trebuie numa sa nu pateasca ceva nepotu si asa au facut si am facut in locul lui, din teama sadita in suflet atunci sa nu se intample ceva.Si acum cand nu mai e chiar mic si te izbesti peste tot ca , aici in germanica cel putin este puternic inradacinat conceptul de independenta a copilului inca din fasa daca se poate, si el trebuie sa recupereze rapid acest decalaj de independenta.Asa ca nu pot sa-l arunc direct in curentul vietii, dar invatam zi de zi.

sdcristian spune:

pai direct evident ca nu se poate

pasi mici, cate putin in plus in fiecare saptamana.

daca vrei iti pot trimite cartea in format electronic

roxy spune:

sdcristian da, as vrea normal, merge pe mail trimisa ? adresa mea de mail este roxana.huianu@gmail.com .
Daca este prea mare spui cum sa fac.Multumesc.

Astept cu interes orice solutie prin care poti sa faci un copil sa-si invinga frica , timiditate sau orice il opreste sa incerce sa fie pe zi ce trece tot mai independent, si cum pot eu sa-l fac sa-i placa aceasta independenta astfel incat sa vina de la el dorinta de a putea singur, sa nu o conceapa ca eu vreau sa scap de el si de aia nu mai vreau sa fac in locul lui.Baiatul meu cel mare nu vrea cu nici un chip sa fie mare pentru ca el considera ca atunci nu te mai ajuta nimeni, si nu-i asa frumos sa fii mare.
Cu toate ca vede exemplu la fratele lui de numa 2 ani care mananca singur, isi duce farfuria si ajuta la stransu mesei, ca un om mare, si vrea sa faca totul singur, si cu toate astea cel mare nu vrea, pana si farfuria trebuie sa-i amintesc eu sau de multe ori fratele lui sa si-o duca.
Si nu numai asta, dar e bine pentru el sa poata sa se descurce singur ca nu se stie cand ii poate fi de ajutor, nu ca l-as lasa singur de pe acum.
Astept cu deosebit interes orice sugestie sau ce ati facut voi concret in acest sop, poate fara sa constientizati ca faceti asta ...

Tala spune:

Roxy, desi eu am baietel de 3 ani si 5 luni aproape, cred ca-mi pot da putin cu parerea, pornind de la o experienta pe care am avut-o cu copilul. In toamna l-am dus la gradinita, dupa ce l-am pregatit pentru momentul acesta luni de zile inainte astfel incat l-a asteptat cu nerabdare si l-am putut lasa acolo fara sa se agate de mine plangand. Insa marele nostru ghinion a fost o educatoare tampita care l-a lovit - moment in care baietelul meu a intrat intr-un regres din acest punct de vedere : independenta. Mai mult, au inceput crizele hohotului de plans, cosmaruri si dorinta de a fi mic sa intre la mami in burtica. Spunand aceste lucruri pediatrei (instinctul imi spunea clar ca ceva e in neregula, caci desi a racit dupa primele 3 zile de gradinita si l-am tinut acasa, am amnat cat mai mult intoarcerea la gradinita, pana la discutia cu pediatra) - aceasta a sugerat ca ar putea fi o problema acolo. Abia dupa ce i-am spus copilului ca nu-l mai duc la gradinita mi-a spus ca educatoarea l-a lovit. A urmat o perioada descurajanta cand, asa cum ti-am spus isi dorea sa fie mic, supraprotejat, agatat de mine ca un scai. Iata cum am procedat: la inceput l-am luat efectiv in brate, cat am putut de strans si i-am satisfacut acea nevoie de a se simtii protejat. Am clarificat episodul cu educatoarea cea rea, l-am asigurat ca a platit pentru greseala ei (acest lucru iarasi i-a dat un sentiment de liniste). Nu ratez nici o ocazie sa-i laud orice reusita (oricat de mica ar parea, sau de naturala). Au fost multe momente in care a izbucnit in plans doar pt ca 2 piese de lego nu se potriveau, cand il rugam sa faca ceva si spunea 'nu pot, tu poti' - aici eu spuneam ca sunt sigura ca poate dar ca il voi ajuta, iar la final ii spuneam ' vezi ca ai reusit? bravo etc'. Usor, usor a inceput sa faca si singurel acele lucruri pe care spunea inainte ca nu poate si chiar imi atragea atentia f mandru ca a reusit singurel. Am mai observat un lucru la o familie din anturajul nostru care isi iubesc copiii dar )din punctul meu de vedere) ii neglijeaza foarte tare (chiar referindu-ma la nevoile primare, de hrana, igiena etc) - acesti copii sunt mult mai dezvoltati din anumite puncte de vedere decat altii de varsta lor - pentru ca au fost nevoiti (insa au si suferit mai mult decat acestia). Eu nu am avut inima sa fac asta cu baietelul meu insa cand pur si simplu nu am putut sa-l ajut cu ceva, dar si-a dorit f tare acel lucru si s-a vazut nevoit sa incerce singur - a reusit. Daca il rugam sa se imbrace singur ar fi zis ca nu se poate, insa cand si-a dorit sa iasa afara sa 'verifice' daca Peter Pan e pe acoperisul casei, sa vezi ce bine s-a imbracat singurel (doar cu indicatii putine din partea mea, dar fara ajutor efectiv).
Sper ca ai inteles ideea pe care am marchat. Eu nu sunt de parere ca trebuie sa-i dai un ghiont copilului anxios ca trebuie sa se descurce el cumva ci sa simta tot timpul ca-l iubesti si esti langa el (in definitiv este inca un copil) dar, cel mai important, ca AI INCREDERE IN EL, ca POATE face toate acele lucruri. Si eu am fost ca si tine, minus sprijinul parintilor (am avut parte doar de neincrederea lor) si cand m-am trezit in strada la 18 ani m-am descurcat f bine, eu chiar in situatiile de criza reactionez fantastic de bine (pana atunci mai mult vegetez) dar nu mi le doresc pt ca nivelul adrenalinei creste la maxim.
Cred ca cu dragoste aratata fara nici o opreliste, cu rabdare si cu incurajari maxime vei reusi sa-i dai baietelului tau cel mare un start bun in viata. Nu uita sa observi fiecare lucru bun pe care il face.

mamica de sef mic (08.09.2006)
Bucurie!