despartita, dar nu ma pot desparti de gindul la el

de sotul meu (este inca sotul meu) m-am despartit destul de brusc pentru ca am descoperit ca imi furase niste bani din cont si mi-am dat seama ca e foarte posibil sa fi facut lucruri asemanatoare si alta data, cind venea cu povesti destul de putin plauzibile ca ar fi pierdut anumite sume de bani (cistigate de mine). problema este ca el nu muncea, iar eu munceam din greu sa intretin familia (avem doi copii inca mici). imi dau seama ca nu mai pot sa am niciun fel de incredere in ceea ce-mi spune. nu neg ca am fost si eu o sotie dificila si ca oricum casnicia noastra schiopata, dar gestul (poate gesturile) lui mi se par(e) incalificabil(e).
toate destul de clare pina acum. mai putin clar pentru mine este de ce comportamentul lui nu reuseste sa ma dezlege de el. emotional si sexual vorbind, este barbatul pe care mi l-am dorit intotdeauna si pe care l-am intilnit dupa suficient de multa experienta ca sa stiu ca nu ma insel. ne cunoastem de aproape 4 ani de zile si, in ciuda multelor momente de adversitate si a sentimentului repetat ca nu putem trai impreuna linistiti, ceea ce triumfa intotdeauna (si la mine, si la el, de altfel) este impresia unei legaturi intime, irationale, pe care nimic n-o poate zdruncina si care nu se epuizeaza, ci ramine la fel de intensa. imi lipseste atingerea lui, simpla lui prezenta fizica in apropierea mea. nu e vorba exclusiv de sex. fara el ma simt incompleta, nu sint femeie pina la capat. poate ca macar unele dintre femeile care citesc acest mesaj vor intelege ce inseamna sa ai linga tine un barbat care te face sa te simti femeie pina in virful unghiilor, sa te simti acea femeie care ti-ai dorit, subconstient, sa fii intotdeauna. ma refer nu la latura profesionala, intelectuala sau sociala, ci la cea intima, sufleteasca, emotionala si sexuala. imi plac barbatii, am nevoie de ei, dar imi doresc atingerea lui, nu am nevoie de nimeni altcineva. as vrea ca el sa ma inteleaga si sa ma ajute, nimeni altcineva.
nu stiu ce sa fac. ceea ce simt imi contrazice orice simt moral, ma scoate din titini. mi se pare revoltator sa fiu atit de dependenta de un om lipsit de caracter, egoist si iresponsabil. ma intreb daca nu cumva ceea ce simt nu este o falsa afectiune, mai degraba o dependenta ca de un drog. ma intreb de asemenea daca el nu e cumva un artist innascut al unei prefacatorii egoiste sau posesor al unui talent subconstient de a insela, de a profita de altii, fara poate ca el insusi sa realizeze ce face. sau poate sentimentele noastre reciproce sunt autentice si frumoase -- dar cum se poate asta impaca cu comportamentul lui? nu inteleg.
si ce sa fac? cum sa ma port fata de el? mi-e foarte greu sa fiu dura pina la capat, desi uneori asta mi se pare ca ar trebui sa fac, pina cind eu insami am sa-l mai uit. sa am de a face cu altcineva mi se pare deocamdata imposibil. uneori imi vine sa il chem pur si simplu sa fie iubitul meu si nimic altceva -- dac-am putea face abstractie de toate greselile si uriteniile care s-au adunat intre noi! sa nu stea cu noi, dar sa fie iubitul meu si sa nu stiu nimic altceva despre el, care sa ma chinuie.

sanziana72 spune:

Ratiunea si sentimentele nu se amesteca. Poti doar sa incerci sa ii dai intaietate primei.

Stii ca e un om cu care nu merita sa traiesti, dar ti-a intrat pe sub piele. Si nu v-a iesi prea usor. La mine a durat 3 ani ca sa mi-l smulg din suflet, din carne, si asta dupa o despartire destul de urata si scotandu-l complet din viata mea. Poate ca tu vei reusi mai devreme, sper.
Va potriviti la anumite niveluri, dar asta nu e de ajuns sa construiesti o viata si mai ales o familie. Nu te lasa condusa de sentimente, nu de data asta. Poti fi fericita ca macar ai cunoscut omul care sa te faca sa te simti astfel. Nu toata lumea are acest noroc.

Poate ca vei tanji toata viata dupa atingerea lui. E ok, atata timp cat o vei trata ca pe o amintire frumoasa. Si vei intelege ca viitorul partener poate avea alte calitati si nu neaparat pe aceasta.

El nu poate fi cum vrei tu, nu are sens sa te imbeti cu apa rece. Cat mai departe de el, cu atat mai bine. Sentimentele nu mor cand le spunem noi, mor cand le vine timpul.





"We can do no great things - only small things with great love." ("Nu putem face lucruri mari – doar lucruri mici cu multa dragoste.")Mother Teresa (1910 - 1997)

jbandol spune:

Iti multumesc, Sanziana. De foarte multe ori am avut impresia ca mai toata lumea care il cunoaste vede -- in mod firesc, de altfel -- aproape numai partea urita a relatiei noastre, comportamentul lui mizerabil, dar nu aduce in discutie faptul ca ne-am casatorit "din dragoste", cum se spune, si ca trebuie sa existe ceva suficient de puternic ca sa ne tina la un loc in ciuda tuturor necazurilor. Cred ca aveam nevoie de cineva care sa confirme validitatea acestui "ceva" ca sa pot accepta mai usor situatia.
Iti doresc numai bine.

Rufus spune:

Despartirea, divortul sotilor este, oricum, o decizie complicata, dureroasa si plina de neprevazut; cei doi sunt deja "copti", cel putin unul e la capatul rabdarii si in nici un caz nu-si mai imagineaza ceva frumos langa partener.
Mai exista cazul tau...cel mai nefericit caz, cand stii ce trebuie, dar nu poti...si degeaba apelezi (sau esti sfatuita sa apelezi) la ratiune, pentru ca esti blocata si nu poti face asa ceva.
Ce as face eu? As astepta sa ma "coc", as lasa timp ca atractia sa se domoleasca sub povara realitatii, sufletul sa primeasca umilinta neimpartasirii iar creierul sa intre in autoaparare-e momentul cand dezamagirea si furia iau locul binelui autoindus si, in sfarsit, vezi limpede ca pierzi timpul, nici macar nu-ti mai este bine.

Probabil ca sunt motive trainice care te-au adus in situatia asta, furtul banilor e un episod, anumite tendinte pot fi corectate, cumpene sunt peste tot in viata. Daca simti ca e o singura solutie, pregateste-te de ea, insa nu te grabi. Sau, grabeste-te incet...

RUFUS, TORA si cele 3 minuni ale lorwww.onetruemedia.com/otm_site/view_shared?p=80cd684043d64e6bf268f6&skin_id=701&utm_source=otm&utm_medium=email br / " target="_blank"> Surpriza 2008

jbandol spune:

Rufus, ai dreptate in ce priveste nevoia de a nu grabi lucrurile si de asemeni in ce priveste nevoia de a fi "copt" pentru a initia un divort. Desigur ca am avut momente de cumpana si inainte, au mai fost, desigur, tot felul de intimplari, dar intotdeauna mai aveam o scinteie de speranta ca am putea trai impreuna. Acum nu mai am, e la fel de "fatidic" ca si atractia dintre noi, pur si simplu nu mai am niciun fel de incredere si imi dau seama foarte clar ca, desi sentimentele ma trag inspre iluzia unei povesti de dragoste care trece peste orice, in realitate lucrurile sunt definitiv clasate. Am aceasta convingere intima. Asta inseamna despartire, desigur, dar e adevarat ca nu ma voi grabi la un divort, in primul rind pentru ca trebuie sa ma "racesc" nitel ca sa pot aborda chestiunea foarte pragmatica a divortului. Problema este ca, in ciuda faptului ca ma simt "coapta" rational vorbind, sint efectiv uluita de cit de intens paralela cu realitatea este lumea sentimentelor mele, dispusa, din nou, la nesfirsit, sa treaca totul cu vederea, sa ia numai ceea ce e bun, sa viseze cu ochii deschisi la Romeo si Julieta. Ma simt ca o adolescenta imatura. Cine stie, poate asta am si ramas. De fapt, chinuitoare pentru mine este si dificultatea de a intelege o asemenea situatie, cum de simtul meu moral si sufletul imi pot fi atit de divergente -- oare asta spune ceva (dubios) despre felul in care stiu sa iubesc? Si cum se poate ca ceea ce e bine sa difere atit de mult de ceea ce e tot bine -- din alte puncte de vedere, dar pentru aceeasi fiinta? Nu sint eu oare o singura individualitate, nu exista o corelatie intre diferitele mele parti?
Iti multumesc mult pentru raspuns.

ioanaradu spune:

jbandol din cate citesc esti genul de persoana "pana nu ma scuipa nu e bun". nu e o jignire, e o realitate. asa am fost si eu, asa a fost si a ramas prietena mea. tot timpul te atrag persoane care prin atitudinea lor "superioara" iti dau sentimentul ca doar pt ca te-au ales pe tine, esti cea mai tare, cea mai ... cea mai.
ce trebuie sa intelegi tu, este faptul ca aceste persoane chiar au un talent de inselatorie si prefacatorie cu care se nasc. este in sangele si in respiratia lor si nu se vor schimba indiferent de cate eforturi vei depune tu.
din toata "afacerea" asta tu esti singura care iese prost: si pagubita si inselata si cu sentimentele calcate in picioare. pe langa toate astea mai ai si un sentiment f pronuntat de umilinta pt ca tu vei face tot posibilul sa se intoarca la tine chiar dc nu merita, iar el va fi si mai prefacut si mai sigur pe el ca te are la degetul mic.

iti doresc multa putere.

cristoiu spune:

Jbanol, pina acum ai povestit doar despre cum ti-ai pierdut increderea in el, ti-a furat bani (bine, nu stiu cit si cum aveti voi finantele dar eu cheltui fara sa dau socoteala din banii comuni, chiar daca salariul meu e infinit mai mic decit al lui).

Dar te-ai gindit, daca ai vrea sa continui, la solutii? Chiar nu exista solutii pentru problemele voastre? Separare financiara spre exemplu? Exista alte minciuni si probleme, ca pina acum nu ai spus decit de asta. Iar asta se poate controla.

jbandol spune:

Cristoiu, mi-am dat si eu seama ca am vorbit ca si cum lucrurile ar fi fost deja definitiv transate si ca lasam loc la intrebari legitime precum a ta. Dar lucrurile sint intr-adevar transate. Relatia noastra a functionat destul de prost de la inceput, e de ajuns sa spun ca, din aproape 4 ani de cind ne cunoastem, sotul meu a lucrat numai un an si in rest nu a contribuit cu niciun leu la intretinerea copiilor. Aceeasi era situatia si in ultimele luni, pina la despartire. Deci nu se poate pune problema de independenta financiara. Iar contul acela nu era comun. Era doar al meu, si el mi-a sustras pur si simplu cartea de credit si a scotocit prin acte sa-mi gaseasca PIN-ul. Nu vreau sa intru in amanunte si nici sa pozez in usa de biserica, vreau doar sa spun ca solutii am tot cautat de multa vreme, dar ca vremea solutiilor a trecut.

jbandol spune:

ioanaradu, poate ca e un graunte de adevar in ce spui, dar per total nu cred ca e asa. in primul rind, sotul meu nu e un om lipsit de inima si cred ca si-a dorit intotdeauna sa fim impreuna, nu mai putin ca mine, si a facut anumite eforturi pentru asta. iar eu sint, din fericire sau nu, genul de femeie care nu poate sa taca si sa inghita prea mult timp. adica am devenit, destul de des, o scorpie! insa da, sint de acord ca are in el o gena gresita, pe care nu o pot indrepta, si de asta nici nu mai cred in posibilitatea impacarii.
sint multe alte lucruri si nuante la mijloc, care bineinteles ca nu se pot discuta pe un forum. as vrea sa va multumesc mult tuturor celor care mi-ati acordat atentia, gindurile si sprijinul vostru si sa va doresc numai bine. cu adevarat ma simt mai eliberata dupa aceste discutii.

temporar spune:

Jbandol, citeste catrea "Femei care iubesc prea mult" si vei intelege. Vei intelege ca esti dependenta emotional de el (obsesie) si ca asta nu inseamna iubire, vei intelege de unde vine dificultatea ta de a renunta la o relatie distructiva si sparanta ta ca el se va schimba de dragul tau si al relatiei voastre.

Gasesti cartea www.scribd.com/doc/19568970/Femei-Care-Iubesc-Preamult" target="_blank">aici

Andrada spune:

Ai incercat vreodata sa scrii experientele tale...sau doar sa scrii.