Sacrificiu sau implinire?

Nu stiam in ce sectiune sa postez asa ca m-am hotarat sa postez aici, daca nu e locul potrivit va rog sa mutati subiectul in alta parte.
In jurul meu sunt multe mamici,cumnata,prietene, cunostinte si am o mare nelamurire privind comportamentul fiecaruia.Eu cred ca un copil este cea mai mare satisfactie pentru o mama si atunci cand ramai insarcinata esti constienta ca trebuie sa renunti la multe lucruri atunci cand va aparea copilul dar in acelasi timp stii ca vei primi inzecit numai cand iti va zambi si te va striga mama.Eu cred ca nimic nu se compara cu aducerea pe lume a unui copil.Insa unele dintre persoanele mentionate mai sus nu simt exact ca mine.Desi au copii cred ca odata cu venitrea pe lume a lui si-au stricat viata in sensul ca nu mai pot iesi in oras ca inainte,nu pot urmari un film sau emisiune preferata pentru ca trebuie sa stea dupa bebe sau bebele cere sa vada desene,nu pot sta sa manance la masa deoarece copilul e atras de un joc in sufragerie si trebuie sa stea dupa el ca nu cumva sa pateasca ceva, nu se mai pot distra ca inainte de venirea lui pe lume si nu se mai pot bucura de timp liber.Alte persoane pe care le cunosc sunt topite dupa bebei lor, spun ca nu isi imagineaza cum au trait inainte fara bebe,nu se plang niciodata ca bebe nu ii lasa la masa, ar face orice numai sa se distreze copilul si mai ales nu se plang de ceea ce e normal sa faca pentru copilul lor.De ce unii considera sacrificiu a aduce pe lume un copil si altii o implinire?Caci nu e de vina copilul ca a venit pe lume si odata nascut trebuie sa faci orice numai sa-i fie bine si sa aiba o copilarie cat mai fericita.Oare copii aceia carora mamele le spun crezand ca sunt prea mici ca le-a distrus viata si ca nu ii mai suporta nu simt acea raceala din partea mamei.Voi ce credeti a aduce pe lume un copil este o implinire sau un sacrificiu?

alexia_07

happiness spune:

Sa ai un copil este cel mai dulce sacrificu de sine,ca sa zic asa...E adevarat ca atunci cand devii mama nu mai ai o secunda de liniste,mereu trebuie sa faci cate ceva pentru copil,mereu faci planuri,mereu ai griji...Si totusi,e cea mai mare implinire,nu se compara cu nimic .Chiar daca este greu,merita orice efort.Si acum imi vine sa plang ca a crescut fiica mea atat de repede.Ce mult as mai vrea sa o legan in brate(si ce tare ma dispera atunci asta...),sa o vad ca isi suge degetul(Doamne,ce disperata eram ca va avea gura deformata...da'de unde?e un copil superb)sau ca ma roaga sa o iau in brate pe strada(si asta era un chin...).Sa mai poceasca cuvinte(cand era mica eram speriata ca nu va vorbi niciodata perfect)si sa planga dupa mine cand ies din camera(atunci ma enerva cumplit si asta...).Este o implinire imensa,atata vreme cat stii sa te bucuri de fiecare clipa.Nu regret nicio clipa,nu am considerat nicicand ca ma incurca,a mers cu mine la restaurant cand a fost cazul,m-am uitat si la filme,m-am intalnit si cu amicele,mi-am vazut si de casa,si de cariera,in acealasi timp crescand si un copil minunat care a dat sens vietii mele.

marianebuna spune:

Alexia, tu nu ai copii, asa-i? Pentru ca imi amitesti de mine cand incercam sa raman gravida...
Adevarul e ca viata nu e numai alb si negru. Si o femeie care naste nu se anuleaza pe sine, neaparat, nu devine o extensie a copilului si atat... nici macar nu mi se pare sanatos...
Sigur, poate sunt si femei care simt ca nasterea le-a distrus viata. Dar cred ca iei si tu prea textual si privesti prea dramatic orice vorba. Sau ai asteptari nerealiste. Orice mama se mai si enerveaza, se mai si supara, mai are momente de deznadejde... si asta nu inseamna ca nu-si iubeste cu disperare copilul. Ci, pur si simplu, ca e om.
Am mai povestit undeva ca eu, intr-o noapte in care fiu-meu urlase vreo 3 ore si nu dadea semne sa se opreasca, i l-am lasat lui taica-su in brate si am oesit pe usa. Pentru ca nu mai puteam, simteam ca inneunesc si trebuia sa ies. Am ajuns pana in strada sa nu-l mai aud.
Am fumat o tigara, m-am calmat si m-am intors. Si asta nui\ inseamna ca nu-mi ador copilul si ca nu mi-as taia fara ezitare o mana pentru el...
Si eu credeam, cand incercam sa fac copii si nu reuseam, ca atunci cand voi naste voi intra intr-o stare de beatitudine care o sa-mi mai treaca la majoratul lui, si ca nu voi face altceva decat sa ma uit la el prostita de iubire si admiratie. Dar uite ca nu e asa, am ramas la fel de umana ca inainte. Il iubesc de mor, dar asta nu inseamna ca nu mai exista nimic in lume in afara de el, ca nu imi mai e somn, nu mai am nevoie de nimic si nu imi mai pasa de nimeni.
Ba chiar sunt chiauna de somn si as face orice sa pot dormi si eu o noapte intreaga, imi pasa foarte tare cum arat si incerc sa-mi revin dupa nastere, relatia cu sotul meu e in continuare importanta.... si tot asa.
Daca simt ca "mi-a distrus viata"? In niciun caz. Dar imi mai doresc sa pot iesi, sa pot vedea un film, sa pot citi o carte, sa pot avea un moment de intimitate cu barbatul meu... Si zau ca nu ma simt o mama rea. Dimpotriva, imi voi invata si copilul ca toate aceste laturi ale vietii sunt importante...

CorinaDani spune:

buna,

eu cred ca "meseria" de parinte, ca orice meserie, se invata pe parcurs, nu te nasti cu tot bagajul de cunostinte...si oricat ai citi si te-ai informa dinainte, dupa aparitia copilasului totul devine altfel.

si, ca in orice "meserie", exista persoane care se descurca de minune inca de la inceput, altele sunt mediocre oricat efort ar depune, in timp ce o mica parte sunt chiar total incompatibile cu acest "job".

iar la toate acestea sa nu uitam, dragele mele, ca rolul barbatului/taticului in viata de familie, dupa nasterea unui copil, poate sa fie doar un rol de "figurant" sau rol "principal", dupa cum a fost educat si dupa cum simte nevoia sa se implice. mentalitatea barbatilor romani inca este in urma timpurilor pe care le traim, foarte multi tatici prefera sa stea deoparte si sa participe doar intr-o mica masura la cresterea, ingrijirea si educatia copilului.

de aceea multe mamici devin frustrate, obosite, nemultumite, neingrijite si au impresia ca bebelusul le-a "rapit" viata de dinainte, cand de fapt nu mai au deloc timp pentru ele din cauza ca se ocupa (aproape) exclusiv de copilas, fara a primi suport din partea sotului, parintilor, rudelor, etc.

din pacate, si aspectul material isi lasa amprenta asupra vietii de zi cu zi, deoarece aparitia unui copilas presupune si un efort material suplimentar, renuntarea la mici placeri personale in favoarea cumpararii de scutece, hainute, medicamente, jucarii, etc., ceea ce aduce noi frustrari, probleme si nemultumiri in viata de familie.

si, sa nu uitam ca multe femei inca mai aduc pe lume copii pe motiv "ca asa trebuie, ca eu pentru cine muncesc, cine o sa-mi dea o cana de apa la batranete, etc.". adica, au sau nu cu ce sa-i creasca, pot sau nu sa le asigure minimul necesar, nu conteaza, fac copii pentru ca "asa trebuie".

v-am expus aici cateva dintre mentalitatile intalnite cel mai des, nu inseamna ca asa gandesc si eu .

dimpotriva, cu toate problemele, oboseala, etc., acum cand fetita mea are deja 2 ani si 3 luni, nu incetez sa ma minunez in fiecare zi ce copil reusit este, cata bucurie si multumire sufleteasca ne aduce, atat noua cat si bunicilor, care sunt topiti dupa ea...uneori dam cu totii in "mintea copiilor" cand ne jucam cu ea si parca redevenim copii pentru scurt timp...

Corina - mami de printesa Lori ( 25.06.2007 )

conchita spune:

happiness si maria au sintetizat totul perfect.
eu doar vreau sa adaug ca de curand am primit o oferta care mi-ar relansa cariera cum nici n-am visat si a trebuit sa spun "nu". mai in gluma, mai in serios, i-am zis soniei ca sper ca nu voi regreta alegerea cand va avea 21 de ani si va fi, sper, un om adevarat, sper ca si datorita mie. e un sacrificiu. unul asumat? cam relativa chestiunea, ca dinainte nu stii nimic din ce te-asteapta. poti sa cresti copiii altora, sa fii invatatoare, sa ai nepoti, nu stii nimic pana nu ai copilul tau.

aia cu plansul cu orele e mizilic, simt eu acum, caci sunt altele care-ti ridica parul maciuca de neputinta. daca esti mama, nu inseamna ca le stii pe toate, ca ai toate raspunsurile absolute, ca stii calea, ca iti cunosti copilul doar pentru ca l-ai purtat 9 luni in pantec si l-ai sters la fund de caca. e un proces continuu de evaluare si auto-evaluare si estimari si analize si experiente si cautari si peri albi. da, cu zambetul pe buze, dar nu mereu, ca la pachet vin si disperarile - nu esti numai mama, ai si responsabilitati de adult de dus la capat. nasterea nu e bilet de intrare in paradis, ci intr-un fel de limbo, nici inapoi nu te mai poti duce, iar inainte merge ca melcu'.

un copil e o implinire atata vreme cat te cunosti bine-bine si macar ai intentia onorabila de a sacrifica bucati din tine pentru copil. ca le sacrifici, asta e adevarul. nu mai tin minte de cand n-am mai desenat sau pictat, imi organizez viata in jurul soniei, este referinta suprema - deci ce-ti spune asta, alexia? ca io sunt pe planul enspe. si asta nu prea e definitia implinirii ca om. ca mama, da. dar ca persoana independenta de copil, renunti la tine gramezi-gramezi.

inainte sa-i judeci pe prietenii tai ca vor sa mai iasa si ei la un suc si sa discute si-altceva decat bebeluseasca si despre shrek si nemo, imagineaza-te 2-3 ani pe o insula pustie cu un pui de extraterestru caruia trebuie sa-i revelezi planeta noastra draga. iti vine sa te arunci in mare, cateodata, crede-ma. simti cu incetinitorul cum iti sucomba toti neuronii.

sa fii mama e ca si cum ai redeveni copil si e normal sa vrei si tu jucariile tale. nu e nimic de blamat in asta. crezi ca la nastere se reincarneaza si femeia in mama si-atat? nici n-ar fi sanatos pentru copil in primul rand sa aiba o mama apendice, vorba Mariei.

de fapt, ce e o mama? un sfert de fiinta? ingrijirea copilului ar trebui sa inceapa cu o femeie care are grija de sine, in primul rand, ca altfel nu prea vad cum ar putea avea grija de copil in adevaratul sens al cuvantului.

mda, acu 3 ani nu gandeam asa, normal.

kariguld spune:

1) pentruca oamenii sunt diferiti si nu cunoastem motivatiile fiecaruia care procreeaza. chiar daca ne sunt prieteni apropiati. apoi fiecare mama are anumite asteptari de la viitorul bebe, (cuminte, mancacios la ore fxe, mereu zambitor, etc, etc) dar micul pui de om vine cu propria-i personalitate si anunta din prima ca va fi foarte diferit de asteptari. vrea propriul drum in viata, vrea independenta multa, iar pentru asta se va alia de multe ori cu "opozitia"! nu, nu pentru a ne scoate peri albi, ci pentru a ne invata noi lectii de viata!

2)raspund in dreptul meu, pentru mine copii au fost si sunt o implinire. bucatile acelea lipsa din intregul meu. m-am pliat mereu pe nevoile lor fara a renunta la mine, mi-am schimbat modul de viata fara a-mi abandona stilul nonconformist, am facut fata provocarilor si m-am aliat cu opozitia chiar si cand nu mi-a convenit. am multumirea sufleteasca, acum uitandu-ma in urma, ca am reusit sa cresc pana acum doi pui de om asa cum isi doresc ei sa fie!!





Bazar pt Mihaita

cont pay-pal:mihaela77oprea@yahoo.com

VREAU SA NU MAI FIU DIFERIT! MIHAITA

Unii oameni au petrecut o viata intreaga si au adunat averi facand lucruri firesti, nefiresc de bine!

filofteia spune:

Depinde foarte mult de persoana, de cum te adaptezi.

Mi mi s-a intamplat asta de doua ori pana acum...prima data cu cateva zile inainte de a naste, a doua oara cand copilul avea 2 ani... iar acum, la 9 ani se contureaza iar .
Eu nu-l numesc sacrificiu, ci schimbare de prioritati .
Deocamdata insa prioritatea mea este copilul... nu are cine sa ne ajute, pe tati nu ne putem baza...ii lasam oarecum lui liber sa evolueze profesional si mi-am asumat rolul asta, asa ca am de gand sa-l duc la bun sfarsit, chiar daca este de luuuunga durata. Toata lumea copilului meu depinde de mine ... cand il doare ceva, cand isi doreste ceva, cand nu stie sa faca o tema, cand vrea sa povesteasca o intamplare ... si-mi place. Imi place sa ies cu el cu rolele, sa facem teme impreuna, sa-l ajut la electronica, sa negociem... eu spun ca am noroc...am un copil superb, sanatos, pus mereu pe sotii, inventiv cu care nu te plictisesti, care te solicita la maxim... si-l ador ... toate evolutiile mele profesionale/personale n-ar avea vreun rost, daca el n-ar fi fericit, deci pentru mine este o implinire... eu o consider cea mai mare realizare a mea.

Stiu insa persoane care sunt asa cum spui... copilul este timorat, pus mereu la zid, este foarte cuminte, ca o marioneta, nu stie sa se destainuie, sa ceara ajutor...ii este frica sa ceara ajutor ...mereu atent sa nu supere pe mami sau tati... si astfel...pare muuult mai educat decat al meu , care isi cere/cunoaste drepturile.

marianebuna spune:

Corina, sa stii ca din pacate in povestea cu rolul/implicarea tatalui e de multe ori vina e impartita. Pentru ca sunt foarte multe mame care marginalizeaza si chiar exclud tatal inca din clipa in care vin acasa de la maternitate. De multe ori intra chiar in competitie pentru iubirea copilului, pentru importanta in viata lui. Nu il implica pentru ca "e barbat si nu se descurca", considera ca locul lui de atunci incolo e pe canapeaua din sufragerie ertc. Si dupa cativa ani constata cu uimira ca tatal nu mai are nici interes nici disponibilitate, atuni cand considera ele ca ar trebui sa aiba... si de pierdut tot copilul pierde. Ma ingrozeste de cate ori aud de mame geloase pe afectiunea copilului fata de tata, dar din pacate sunt mai multe decat mi-as fi imaginat. (am auzit de la prietene de-ale mele de n ori cu ciuda "eu am grija de el/ea toata ziua si cand vine seara ta-su acasa se lumineaza tot la fata".
Nu stiu daca am cel mai bun sot din lume, dar cu siguranrta e un tatic foarte bun pentru Vladut. Dar am vorbit asta dinainte de a se naste. Am stabilit ca acest copil va fi responsabilitatea NOASTRA, nu doar a mea. Si din ziua in care am venit cu el de la maternitate mi-a zis "tu du-te si te culca, stau eu cu el". Dimineata inainte de a pleca la munca imi face cafeaua, ii face bieronul, si ma trimite sa-mi beau cafeaua in curte in timp ce hraneste copilul etc. Dar pentru asta a trebuit sa "sacrific" si eu multe zambete si momente bune ale lui Vladut, a trebuit sa invat sa renunt la orgoliul ca numai eu il pot potoli din plans, a trebuit sa invat nu cum sa schimb un cuplu cu alt cuplu si o iubire cu alte iubire, eea ce ar fi fost mai simplu, ci cum sa transform un cuplu intr-un triunghi, si mi-a fost tare greu si inca mai am de lucrat la asta. Practic a trebuit sa invat cum sa imi "impart" copilul, cum sa imi "impart" barbatul si cum sa ma "impart" pe mine, pentru a uni apoi toate partile astea in ceva mult mai frumos. Nu zic ca sunt singura care a facut asta, sunt convinsa ca multe femei trec prin aceleasi etape si reusesc poate mai bine decat mine sa aiba familii frumoase si implinite, in care legatura e facuta intai de toate de iubire, si abia apoi de ratele la banca si banii de lapte praf.
Dar din pacate sunt la fel de multe femei care nu au taria de a renunta la orgoliul de a se sti indispensabile si suficiente pentri copilul lor, de a-si imagina ca "numai ele il inteleg" sau ca "numai ele stiu ce ii trebuie". Legatura speciala intre tata si fiu/fiica trebuie sa se formeze de la nastere, e mai delicata pentru ca nu exista "instinct patern" care sa o faciliteze asemeni celui matern, si daca mama acapareaza copilul pana se plictiseste/oboseste, e in egala masura vina ei ca peste un an descopera ca tatal e ca un strain si prefera sa mearga la bere decat la leagane cu copilul...

Conchita ai mare dreptate. Eu am lucrat aproape 6 ani numai cu copii, inclusiv nou-nascuti. Ei, cand mi-am vazut prima data piciul, am "uitat" tot. Cteva zile am avut senzatia idioata ca "mi l-au dat fara instructiuni de folosire". Nu a aparul niciun instinct fabulos care sa ma faca sa inteleg de ce urla patru ore (am aflat la un moment dat de la alta mama ca urla de foame pentru ca nu tragea nimic de la san), sau care sa ma ajute sa il manevrez fara a fi tuta si stangace. Nu a functionat nici "legatura magica" care sa il faca sa se potoleasca instantaneu cand il luam in brate. Si uite asa m-am trezit ca am ajuns acasa cu o fiinta care crescuse in mine, iesise din mine, dar nu stiam mai nimic despre el. Si, amagita si de povestile despre "mame perfecte" care isi stiu copilul dupa respiratie, ii alina orice durere cu un pupic si fac totul minunat, m-am umplut de... frustrare si indoieli. Si in momentul ala sigur ca mi-am pus si eu intrebarea "in ce naiba m-am bagat?", si nu mi-e rusine sa recunosc asta, pentru ca a fost o reactie omeneasca si a trecut prima data cand l-am vazut pe Vladut zambind cu ingerii in somn.
De o luna jumate stau cu copilul meu in brate ziua. Am invatat sa stau la calculator cu el dormindu-mi pe bratul stang, pentru ca, asa cum ai zis si tu, simteam cum imi mor neuronii. Nu cred ca m-am dezlipit de el o saptamana adunata, si din saptamana aia cinci zile a stat la tati pe piept. Cum am zis si aseara, cand il vad chinuit de colici simt ca mi-as taia cu bucurie o mana numai sa il scap pe el de suferinta. Dar - si astept sa primesc "oua stricate" pentru ceea ce o sa zic - nu ma pot abtine uneori sa nu ma gandesc cum peste doi ani, probabil, ca la anul e prea devreme, o sa-l trimit cu buni la mare o saptamana si noi doi o sa plecam in Grecia sa stam la soare, sa bem bere si sa nu facem nimic...
Am scris o gramada... Se pare ca doarme bine piciul azi.

mariucasara spune:

Cred ca depinde foarte mult de firea fiecaruia. Eu nu simt ca am sacrificat nimic. Am pus in balanta ce e mai important pentru mine si am ales. Constient, asumat, fara nici un fel de regrete. Lucrurile care imi sunt cu adevarat dragi si a caror suprimare ar fi adus frustrare inca le fac. Poate si pentru ca sunt activitati statice : desenez si ascult muzica impreuna cu fi-mea, citesc cand doarme de pranz, ma rasfat cu o baie lunga cand se culca de seara. De calatorit calatorim toata familia si fiecare se bucura de ceva.
Daca as fi pasionata de alpinism probabil ca as fi devenit si eu frustrata si as fi spus ca ma sacrific pentru copil, sau as fi descoperit alte activitati "de familie" care imi fac placere. Nu stiu.
Din punctul meu de vedere copii sunt o implinire, nu simt ca m-am anulat pe mine ca persoana ci ca am descoperit si alte laturi pe care nici nu le banuiam.

Mamica Sarei Maria (22.11.2006) si 22+

Luna1 spune:

Eu stiu la ce se refera Alexia. Am cunoscut o astfel de persoana, o persoana care nu se plangea din cand in cand ca nu doarme copilul sau micile banalitati ci o persoana care efectiv a aratat lumii ca acel copil i-a distrus viata.

Mi-a fost o persoana apropiata din familie, iar dealungul a 11 ani am putut sa vad toate comportamentele posibile. Este o mamica, care nu si-a dorit un copil, l-a facut pentru ca sotul a insistat, pentru ca inaintau in varsta si "era cazul".

Din momentul in care acest copil a aparut mamica a avut un stres continuu, "mi-a distrus dintii", "mi-a distrus cariera", a devenit depresiva si a creeat un copil...nu neaparat ingrijit in exces dar paranoic si ipohondru. Pentru ca facea des rosu in gat n-avea voie decat inghetata topita, nu avea voie sa se murdareasca in parc, cand copiii se jucau in parc vara ea statea in casa pentru ca pe mama ei o dureau ochii de la soare.

Sunt multe de spus, foarte multe, e un subiect sensibil mie pentru ca fetita respectiva mi-e apropiata si acum locuieste cu tatal ei. Nu va ganditi ca imi este fiica vitrega si eu doar o barfesc aici pe mama ei imi este ruda apropiata, prostia e ca la mama ei chiar am tinut si culmea am inteles ca asa cum a stiut ea a iubit-o.

Insa...nu stiu, sunt multe de spus si parca nu ma simt bine sa dau mai multe detalii.

Si ca sa raspund din punctul meu de vedere:

Sunt sacrificii care apar cand ai un copil insa eu o vad ca pe o reorganizare a vietii. Pentru mine, desi greu in anumite momente, totusi nu pot spune ca nu ma bucur de fiecare moment al copiilor mei mai ales ca realizez cat de repede cresc. Uneori simt ca nu am timp sa respir, ca nu stiu unde sa ma impart mai repede insa seara inaite de somn imi aduc aminte momentele de peste zi si zambesc satisfacuta.

Iar eu nu m-am "adaptat" la viata cu copii ci mai degraba copiii s-au adaptat la viata in familia noastra, noi suntem nedespartiti, in vacante, la restaurant, rareori mi-am refuzat ceva datorita lor.

Mamica de stelute Cosmin (30 iulie 2001) si Adelise (11 august 2007)

CorinaDani spune:

maria !

exact asa am patit si eu, la faza cu primul plans din cauza colicilor, nu am mai rezistat si am iesit pe balcon, sa plang in hohote si sa ma intreb "ce naiba mi-a trebuit copil ?!?"

dar eram in perioada de baby-blues, plangeam si daca auzeam o stire tragica la TV, plangeam si cand ma uitam la ingerasul meu cum zambea in somn...

iar in privinta implicarii lui tati, si la noi a fost munca de convingere. recunosc cinstit ca numai eu ii fac baita fetitei, dar tati pregateste cadita cu apa si o asteapta cu prosopul incalzit, o duce in dormitor infasurata ca o sarmaluta si isi fac ritualul de pupici de noapte buna. tati mai iese cu ea la plimbare ca sa am eu timp sa mai fac ceva prin casa sau sa ma ocup de mine (manichiura, pedichiura, epilat, vopsit par). la curatenie punem amandoi "osul". cumparaturile le facem mereu impreuna.

iar anul acesta si noi am efectuat operatiunea "concediu in doi", am lasat fetita in grija mamei mele si am plecat pentru 10 zile in concediu in Turcia, cu inca o familie - a fost un bine-meritat rasfat, dupa 2 ani dedicati in primul rand fetitei.

in schimb, voi regreta mereu faptul ca am inceput serviciul cand fetita a implinit 8 luni, deoarece si eu simteam ca imi mor neuronii, nu ne descurcam cu banii (aveam doar cei 8 milioane indemnizatie, sotul ramasese fara job), eram oarecum ingrijorata sa nu-mi pierd postul. in felul acesta, desi stateam absolut fara grija deoarece fetita sta cu mama mea, am pierdut multe dintre etapele ei de dezvoltare...

asa ca depinde si de modul in care au fost educati sotii nostri de catre parintii lor, dar si de modul in care ii "educam" noi in continuare. uneori ma gandesc ca am 2 copii in grija, unul mic (fetita) si unul mare (sotul)...

Corina - mami de printesa Lori ( 25.06.2007 )