Rugaciune colectiva pentru a avea un copil (46)

caciantoni spune:

Minunile Sf. Marii Mucenite Eufimia

Sfânta Mare Mucenita Eufimia s-a nascut, a crescut si s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lânga gura Marii Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a patimit pe vremea împaratiei lui Diocletian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se praznuieste pomenirea ei. Iar acum se pomeneste acea minune care s-a facut de cinstitele ei moaste în vremea Sinodului al IV-lea a toata lumea al Sfintilor Parinti, ce s-a tinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit si s-a întarit marturisirea dreptei credinte. Aceasta minune a fost hotar al Sfintilor Parinti, ca sa nu treaca spre împartasirea celor rau credinciosi.
Si s-a început aceasta lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei si Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când înca era viu dreptcredinciosul împarat Teodosie cel Tânar, au ridicat un nou eres de hula împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele doua firi ale Lui, pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca, într-una singura. Si pe multi din rânduiala duhovniceasca si mireneasca i-au amagit cu aceasta rea credinta a lor; iar pe barbatii si boierii care erau în palatul împaratesc i-au vatamat cu acel eres si aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a tinut în Efes sinodul cel de loc (Dupa cel de al treilea Sinod a toata lumea, care a fost acolo cu multi ani înainte), iar mai degraba sa zicem adunarea cea tâlhareasca, la care preasfintitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului si marturisitorul dreptei credinte, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor si cu Eutihie, atunci s-a întarit mai mult acel eres si era primit ca o credinta dreapta, iar credinta ortodoxa era lepadata ca o rea credinta oarecare. Deci era de trebuinta sa se adune al patrulea Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti, pentru lepadarea acelui eres si spre întarirea dreptei credinte.
In vremea aceea, binecredinciosul împarat Teodosie a trecut din aceasta viata catre Domnul. Iar dupa el a luat împaratia îmbunatatitul si placutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acesti râvnitori ai dreptei credinte, vazând Biserica tulburata de eresuri si feluritele certuri ce se faceau în ea, au poruncit sa se adune în cetatea Calcedonului sfintii parinti din toata lumea crestina, ca sa cerceteze si sa hotarasca toate cele pentru dreapta credinta. Deci s-au adunat Sfintii Parinti în numar de 630, cu preasfintitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului si cu preasfintitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului si cu trimisii preasfintitului Leon, Papa Romei. Si au fost de fata si rai credinciosii, între care începatori erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, si ceilalti arhierei de un gând cu ei, si Eutihie cu cei de o socoteala ai sai, încât multimea ereticilor era fara de numar. Si toti împreuna cu Sfintii Parinti faceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, care este în cetatuia dinspre Bosfor; pentru ca acea biserica tinea de scaunul mitropoliei Calcedonului si era foarte mare, încât putea sa încapa în ea mult popor. In ea se odihneau si moastele acestei mari mucenite, de la care se faceau minunate si preaslavite minuni, care se cade macar în parte sa se pomeneasca.
In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pa timit pentru Hristos, în toti anii izvora sânge din cinstitele ei moaste, ca si cum ar fi curs dintr-o rana, si se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmura si acoperit de o lespede tot de marmura, având înauntru moastele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. In acel mormânt de marmura, în partea stânga, era o ferestruie mica, cât încapea o mâna omeneasca. Ferestruia era încuiata cu tarie si se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, dupa cântarea rugaciunilor de toata noaptea si înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o varguta lunga de fier. Bagând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge si îl storcea într-un vas cinstit, pregatit pentru aceasta. Iar poporul vazând sângele acela, înalta slava atât lui Dumnezeu, cât si Sfintei Mucenite Eufimia si se ungea cu el spre binecuvântare si tamaduirea neputintelor lor.
Acel sânge era foarte bine mirositor, ca si cum era amestecat cu un mir de mult pret, însa nici un fel de mir din cele pamântesti nu putea sa fie asemanator cu acela. Pentru ca sângele acela covârsea cu neasemanare toate aromatele si tamaduia toate bolile. Iar sfânta mucenita izvora din cinstitele ei moaste un sânge mirositor si tamaduitor ca acela, nu numai în vremea praznuirii sale de peste an, ci uneori si în alte vremi, si mai ales când arhiereul acelei biserici era barbat placut lui Dumnezeu, cu viata îmbunatatita. Se faceau înca si aratari multe, pentru ca sfânta se arata de multe ori celor ce se rugau ei cu credinta: uneori celor ce zaceau în boli, alteori celor ce alergau la biserica si la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii si o chemau în ajutor. Si alergau spre închinare cu credinta la dânsa în Calcedon popoare din toate tarile si cetatile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfintilor Parinti celor din toata lumea, împaratii au poruncit ca acolo sa se savârseasca.
La acel sinod, facându-se multa neîntelegere si cearta a dreptcredinciosilor crestini cu ereticii, pentru ca rau credinciosii nu voiau nicidecum sa se supuna la dogmele cele drepte, atunci Preasfintitul Anatolie, sfatuindu-se cu ceilalti sfinti parinti, a zis catre eretici: „Sa scrieti voi într-o carte marturisirea credintei voastre si vom scrie si noi marturisirea noastra si amândoua scrisorile, pecetluindu-le, sa le punem în mormânt la preacinstitele moaste ale Sfintei Mare Mucenite Eufimia, apoi sa ne rugam soborniceste lui Dumnezeu cu post, ca, prin aceasta sfânta placuta a sa, sa ne descopere care este credinta cea dreapt”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toti au laudat sfatul lui. Deci au scris doua carti: dreptcredinciosii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecetile lor si descoperind mormântul sfintei, au pus amândoua scrisorile pe pieptul ei. Si iarasi acoperind mormântul, l-au întarit cu pecete împarateasca si cu straja si s-au rugat trei zile cu postire.
Si sosind ziua a patra, împaratul împreuna cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia si, desfacând pecetea împarateasca, când au deschis mormântul, au vazut scrisoarea celor dreptcredinciosi sezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor raucredinciosi zacând la picioarele ei. Si de mirare era si aceasta, ca ea si-a întins mâna sa spre împarat si spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea marturisirii celei drepte. Atunci toti s-au umplut de bucurie negraita si au dat slava lui Dumnezeu, cântând cântari de lauda si de multumire sfintei mucenite si închinându-se cu fierbinte dragoste moastelor ei facatoare de minuni.
Si îndata toti au propovaduit credinta cea dreptmaritoare, ca una ce era întarita de Dumnezeu si adeverita prin sfânta si marea mucenita, iar credinta ereticilor au dat-o anatemei. Si multi dintre eretici, vazând acea minune, au trecut la dreptcredinciosi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregatoriile lor si i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Mucenita Eufimia cu scrisoarea în mâna dreapta, spre aducere aminte de acea preaslavita minune, care s-a facut în timpul sinodului. Si precum atunci, asa si dupa aceea, sfânta mucenita n-a încetat a face minuni si a izvorî din cinstitele ei moaste sânge mirositor ca mirul.
Iar dupa ce au trecut multi ani, împaratia a luat-o Mavrichie. Acest împarat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slabit în credinta, îndoindu-se de minunile sfintei si de sângele care curgea din ranile ei, socotindu-l ca este prefacut, iar nu adevarat. De aceea, vrând sa se încredinteze si sa afle adevarul, a facut astfel:
Mai înainte cu multa vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei si marii mucenite, a întarit atât mormântul, cât si fereastra mormântului cu pecetea sa împarateasca. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon si, desfacându-si pecetea sa, a deschis ferestruia. Si îndata a iesit miros foarte placut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaste ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru ca nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea putinei credinte a împaratului si spre întarirea credintei fara îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate sa le faca pe toate mai presus de fire. Caci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apa vie din osul cel uscat al falcii de magar, oare nu putea ca din moastele cele nestricacioase ale placutei Sale sa izvorasca sânge si mir? Deci împaratul, cunoscând greseala sa, s-a cait si a câstigat mare credinta si evlavie catre Sfânta Eufimia.
Dupa aceasta, în timpul împaratiei lui Eraclie, a fost, cu îngaduinta lui Dumnezeu, mare navalire a persilor asupra tarii Bitiniei si asupra hotarelor Calcedonului. Si cuprinzând ei toata cetatuia aceea, au pustiit-o, dupa obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenite, au luat toate cele ce le-au gasit, dar voind sa deschida mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru ca nu numai lespedea de marmura de deasupra era nemiscata, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci persii, adunând multime de lemne si de vreascuri, au împresurat mormântul si, facând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzatoare si le-au dat foc, asteptând sa se risipeasca marmura din acea cumplita ardere.
Dar nici asa n-au sporit ceva, pentru ca arzând toata materia aceea, s-a prefacut în cenusa, dar mormântul sfintei a ramas nevatamat, Dumnezeu facând pe placuta Sa minunata. Iar dupa plecarea persilor, împaratul cu patriarhul au tinut sfat pentru moastele Sfintei si Marii Mucenite Eufimia si au socotit sa le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de navalirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserica mare si frumoasa în numele sfintei, dupa asemanarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaste, împreuna cu mormântul cel de piatra, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit sa fie lânga dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaste. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeiestii mese, si pe el se savârsea jertfa cea fara de sânge, înauntru fiind cinstitele moaste ale Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de la care se savârseau minuni, precum în Calcedon, si sângele cel mirositor si datator de tamaduire ca mirul, izvora la timpul obisnuit.
Deci, trecând multi ani si schimbându-se multi împarati, si Sinoadele Sfintilor Parinti a toata lumea, al cincilea si al saselea savârsindu-se, a venit ca împarat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume si obicei de fiara. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptarii de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar catre cei de un gând cu el zicea: „Iata, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au si nu vad, urechi au si nu aud, gura au si nu vorbesc…”. Si i se împotrivea lui Preasfintitul Patriarh Gherman, însa el l-a izgonit cu necinste din scaun si în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit si pe ceilalti arhierei dreptcredinciosi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci si împotriva moastelor sfintilor latra fara de rusine, ca un câine cu neînfrânata limba, defaimându-le cu totul.
Deci, vazând si auzind de minunile ce se faceau de sfintele moaste ale Sfintei si Marii Mucenite Eufimia, i se rupeau rarunchii de zavistie, dar nu îndraznea sa faca la aratare ceva rau moastelor, temându-se de ridicarea si de tulburarea poporului. Deci a aflat ticalosul un mestesug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai sai în biserica Sfintei Eufimia si a descoperit mormântul ei, pe care persii nu l-au putut descoperi, pentru ca Domnul Hristos a slobozit sa se atinga mâinile celor raucredinciosi de cinstitele moaste ale miresei Sale, pe care le-a pazit neatinse de mâinile necredinciosilor pagâni. Caci persii greseau în nestiinta lor, iar crestinii cei raucredinciosi, stiind, îndrazneau. De aceea le-a îngaduit lor, spre mai mare osânda, ca sa necinsteasca pe acea sfânta.
Deci împaratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moastele nestricate cele facatoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a bagat în mormântul cel de piatra niste oase putrede si puturoase, pe care le pregatise înadins si, acoperindu-le iarasi cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhareste acele sfinte moaste, pe care le-a pus într-o camera din palatul împaratesc. Iar surorile împaratului si cu fiicele sale, tainuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaste si le cadeau cu miruri si le aprindeau lumânari, cinstindu-le cu osârdie si închinându-se lor cu dragoste. Dar raucredinciosul împarat, înstiintându-se degraba despre aceasta, îndata a luat racla cu sfintele moaste si a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi, strângând adunare din cei raucredinciosi, ocara la aratare pe poporul cel dreptcredincios, hulind si defaimând moastele sfintei marii mucenite, zicând: „O, oameni nebuni, mergeti si vedeti înselaciunea cu care va înselati, spunând ca sunt nestricacioase si facatoare de minuni moastele prealaudatei Eufimia; descoperiti mormântul si vedeti care este adevarul!” Deci îndata a trimis pe oamenii sai ca sa descopere mormântul si tot poporul a vazut oasele cele putrede si puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde si a batjocori pe cei dreptcredinciosi, numindu-i închinatori de oase puturoase, iar dreptcredinciosii, minunându-se de un lucru neasteptat ca acela, nu stiau ce se întâmplase si s-au umplut de rusine si de jale.
Atunci multi au socotit ca toate minunile sfintei sunt înselaciuni, si scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afara. Asemenea si mormântul acela de marmura l-au scos afara si biserica lui Dumnezeu au prefacut-o într-o urâciune a pustiirii, caci au necinstit-o foarte. Si era biserica aceea ca o pestera oarecare pustie sau ca un ocol de animale; înca si mai rea, pentru ca toate spurcaciunile si necuratiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îai facusera înauntrul bisericii cuptoare de fierarie si lucrau într-însa mestesugurile lor. Si, unde mai înainte se auzea glas de cântari dumnezeiesti, acum iesea de acolo sunetul ciocanelor care bateau fierul pe nicovala si se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate si cearta între oameni fara de rânduiala.
Si petreceau acei mesteri în acea biserica pustiita, cu femeile si cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, îsi aveau locul unde îsi faceau nevoile trupesti. Si a rabdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenesti, care spurcau pâna într-atât sfintenia Lui, pâna ce pe cei rai i-a pierdut rau si iarasi a ridicat dreapta credinta, curatind si sfintind locul Sau, pe care l-a facut iarasi salasluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaste ale întru tot laudatei mucenite, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, dupa rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea “al Sofiei”. Acea corabie avea stapâni doi frati, Serghie si Sergon. Si vazând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind ca într-însul este vreo vistierie lumeasca. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Si sosind la portul care se numeste “al lui Avid”, au deschis sicriul si vazând moastele nestricate si cu buna mirosire ale sfintei mucenite, s-au bucurat de acea comoara duhovniceasca, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfintenia acelor moaste. Pentru ca în noaptea urmatoare au vazut în vis o slava mare deasupra moastelor si un sfesnic în care ardeau lumânari si niste barbati prea luminosi cântând si laudând pe Dumnezeu.
Dupa vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu sa le descopere ale carui sfânt sunt acele moaste. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moastele facatoare de minuni si izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenite Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Si ramânând ei lânga insula aceea, au vazut în vedenie pe Sfânta Mucenita Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie iesind în întâmpinarea ei o fecioara foarte frumoasa, si amândoua s-au îmbratisat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis catre cea care iesise din corabie: „Bucura-te, mucenita lui Hristos, fericita Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a raspuns: „Bucura-te, mucenita a lui Hristos, fericita Glicheria!” Si sarutându-se una cu alta, s-au despartit – Sfânta Glicheria s-a dus la locul sau, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.
Aceasta vedenie s-a facut la amândoi fratii si s-au bucurat foarte mult, fiindca s-au înstiintat ale cui sunt moastele acelea. Deci, rugându-se cu caldura catre Sfânta Mare Mucenita Eufimia, au cazut cu osârdie la sfintele ei moaste si le sarutau, plângând de bucurie. Si voiau sa duca acea vistierie fara de pret în patria lor, dar Dumnezeu si sfânta cea placuta Lui n-au voit asa. Caci, dupa ce corabierii au ridicat pânzele corabiei si au pornit spre tara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodata s-a ridicat o furtuna si o învaluire mare, încât corabia, fiind purtata de valuri, iarasi a venit la aceeasi insula. Si linistindu-se marea, corabierii au pornit din nou în calatoria lor.
Dar iarasi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fara de veste, au adus corabia înapoi la insula. Si aceasta s-a întâmplat nu de doua ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea urmatoare, li s-a aratat mucenita lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce va siliti sa ma duceti pe mine încoace si încolo? Nu se poate ca eu sa ies de aici, nici nu voiesc sa ma duc acolo unde voiti sa ma duceti voi!” Apoi iarasi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol si aducerea mea aici? Pentru ce mai voiti sa ma duceti în partile cele de jos? Aceasta nu va este cu putinta. Deci sa nu va mai osteniti cu aceasta, ci sa-mi faceti în insula aceasta o casa mica ca sa ma odihnesc într-însa”.
Zicând acestea, sfânta s-a facut nevazuta, iar acei frati cinstiti, Serghie si Sergon, îndata s-au supus cu osârdie poruncii sfintei si, fiind în port, au iesit din corabie la uscat. Si ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moastele Sfintei Eufimia, de aratarea si de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta si le-a poruncit sa pastreze în taina sfintele moaste, caci si în acea insula a ajuns porunca cea groaznica a împaratului cel raucredincios, ca sa se lepede si sa se dea focului sfintele icoane si cinstitele moaste ale sfintilor. Din pricina acestei porunci a raucredinciosului împarat, erau ascunse sub obroc si moastele Sfintei Mucenite Glicheria, care izvorau mir. Apoi, cautând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie si pe Sergon sa zideasca o biserica mica pentru mucenita lui Hristos, nu departe de malul marii. Si savârsindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfintit biserica, iar cinstitele moaste le-a pus în altar, sub pamânt, ca sa nu afle de ele luptatorii de icoane.
Apoi, savârsindu-se aceasta, acei doi frati s-au sfatuit si s-au fagaduit catre sfânta, zicând: „Sfânta mare si prealaudata Mucenita Eufimia, nu te vom lasa pe tine niciodata si nici nu ne vom departa de la sfintele tale moaste, ci aici îti vom sluji tie pâna la sfârsitul vietii noastre!” Facând ei o fagaduinta ca aceasta, si-au vândut toate negutatoriile lor ce le aveau în corabie si, lepadându-se de lume, vietuiau în postiri si rugaciuni lânga acea biserica. Si nu dupa multa vreme, placând lui Dumnezeu, s-au mutat la viata cea fara de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenite Eufimia, careia i-au slujit cu osârdie.
Iar mai înainte de sfârsitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenite o lespede de piatra, ca sa nu se uite locul acela, în care se pazea acea vistierie de mult pret, iar pe piatra au scris: „Noi, Serghie si Sergon, frati de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaste ale Sfintei si prealaudatei Mucenite Eufimia, care erau purtate de valuri, si le-am pus aici, dupa porunca ei”.
Dupa aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserica aleasa si voia sa mute într-însa moastele Sfintei Eufimia. Si venind el în acea mica biserica zidita de acei doi frati, a savârsit rugaciunile de toata noaptea; apoi, dormitând, i s-a aratat sfânta, zicând: „Cuvioase parinte, sa nu începi a face ceea ce gândesti, pentru ca nu te voi asculta întru aceasta; ci sa mergi la sora mea, la Sfânta Mucenita Glicheria, si s-o rogi pe ea, caci o voi ruga si eu, si ea va voi sa se mute în biserica ta. Iar pe mine sa ma lasi ca sa ma odihnesc în locul acesta, pâna ce ma voi întoarce iarasi la locul meu”. Iar episcopul, desteptându-se din somn, s-a înspaimântat si nu a mai îndraznit sa se atinga de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Mucenita Glicheria, care se pazea în alt loc, si facând rugaciuni catre ea, a mutat-o în biserica sa si a pus-o sub tarâna. Pentru ca asa erau tainuite moastele sfintilor înaintea luptatorilor de icoane, care vrajmasuiau împotriva lor. Si desi erau sub tarâna, însa cei dreptcredinciosi se adunau la ele si savârseau praznuirile lor cu cinste, caci de la acele placute ale lui Dumnezeu se dadeau tamaduiri de toate bolile si neputintele.
Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenite Eufimia, savârsindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor si râvnitor al eresului luptatorilor de icoane, ca mergea cu oastea în corabii pe lânga insula aceea si, iesind la uscat, a vazut lânga biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Si întrebând el de pricina acelei praznuiri, i s-a spus ca poporul savârseste praznic pentru moastele Sfintei Mucenite Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci raucredinciosul acela s-a umplut de mânie si pornind cu oaste spre biserica, a risipit poporul, strigând si zicând: „Oare asa va poruncesc voua împaratii, o, închinatorilor de idoli si slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticalosul pe crestinii cei dreptcredinciosi si a risipit acea biserica aproape pâna la temelie. Iar moastele sfintei s-au pazit întregi sub tarâna, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.
Dupa moartea împaratului Leon Isaurul, a venit la împaratie fiul sau Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a radacinii celei rele. Acesta nu numai ca lepada cinstirea icoanelor, dar s-a lepadat în taina si de Insusi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limba si batjocorea pe sfintii placuti lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerete la toata rautatea si la viata cea spurcata, caci a învatat vraji si farmece, si sângele omenesc îl varsa fara crutare.
Constantin Copronim era mai cumplit decât tatal sau si a ucis multi barbati nevinovati si drepti, si a pierdut cu totul rânduiala monahiceasca din Constantinopol. El a împaratit mult, prin îngaduinta dumnezeiasca, pentru pacatele oamenilor, si facând rautati fara de numar, a murit cu amara moarte. Iar dupa el a luat împaratia fiul sau Leon, care era tot asemenea luptator de icoane, dar nu se arata atât de râvnitor ca tatal si bunicul lui. Apoi luându-si Leon sfârsitul vietii, a împaratit dupa el Constantin, fiul sau, cu maica sa Irina, cea numita cu numele pacii, caci ea a adus cu adevarat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind înca mic, în anii copilariei, ea singura ocârmuia bine si cu placere dumnezeiasca împaratia greceasca, îndreptând toate cele rasturnate si risipite de împaratii cei luptatori de icoane. Deoarece era binecredincioasa si iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfintii Parinti care fusesera izgoniti pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al saptelea Sinod a toata lumea, cu Preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a daruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptator de icoane a fost dat blestemului de Sfintii Parinti.
Atunci si biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de care s-a vorbit mai sus ca a fost pustiita de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarasi de binecredincioasa împarateasa Irina, pentru ca ea a poruncit s-o curete de spurcaciuni si sa-i înnoiasca toata risipirea, înfrumusetând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviintate, cu vesminte sfintite si cu vase de mult pret. Deci dupa ce biserica a fost sfintita, iarasi se savârseau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiesti si mitropolitul Calcedonului petrecea lânga ea.
Iar împarateasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multa sarguinta pentru cautarea moastelor prealaudatei Mucenite Eufimia, pentru ca din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhareste moastele sfintei si le-a aruncat în mare, s-a raspândit vorba între cei dreptcredinciosi de fapta cea rea si tainuita a împaratului. Deci se povestea ca cinstitele moaste s-au aflat într-un loc si se pazesc de credinciosi si se îngrijea împarateasa sa afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de stire împaratesei, despre moastele sfintei mucenite cele dorite de dânsa, în chipul acesta:
In insula aceea care se numea Lemnos, unde se pazeau moastele sub tarâna, precum s-a zis, era un barbat oarecare slavit, cu dregatoria comit si cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca mostenire acel loc, pe care cei doi frati pomeniti mai înainte, Serghie si Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, si în care au ascuns cinstitele ei moaste, punând deasupra mormântului o lespede de piatra scrisa.
Acel Anastasie comitul, vazând ca biserica prealaudatei mucenite era risipita, a zidit una noua pe temelia celei dintâi si a înfrumusetat-o cu cuviincioasa podoaba. Iar dupa o vreme oarecare i s-a întâmplat de a cazut într-o ispita, pentru niste clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, si a fost lepadat din dregatoria sa fara nici o vina. Deci s-a dus la Constantinopol sa se apere de învinuirile cele nedrepte si sa-si câstige iarasi dregatoria sa.
Si cautând el acolo un mijlocitor catre împarateasa, i s-a spus de unii ca mitropolitul Calcedonului este puternic sa-i mijloceasca, pentru ca are mai multa îndrazneala decât altii, ca sa foloseasca celor ce au strâmbatate. Iar Anastasie, cautând pe mitropolit, l-a gasit în palatele împaratesti si, cazând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l sa-i fie mijlocitor si ajutator. Dar mitropolitul se lepada, zicând: „Nu pot sa fac aceasta, pentru ca nu-mi sta în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împaratesc la casa sa, iar Anastasie, urmând dupa dânsul pâna la curtea arhiereasca, a vazut biserica deschisa si a intrat într-însa sa se roage.
Si rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a sezut la un loc, pentru ca nu era cântare bisericeasca într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea saptamâna, a venit la dânsul si l-a întrebat cine si de unde este. Si i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine si mâhnirea sa. Dupa aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A carui sfânt este biserica aceasta?” Clericul a raspuns: „Aceasta biserica este a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, cea prealauadata”. Auzind Anastasie aceasta, îndata si-a pus cu dragoste mâna dreapta la piept si a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numesti a ta?” Anastasie i-a raspuns: „Am pe mosia mea în biserica cinstitele ei moaste; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrazneala”. Clericul a zis: „Cum se poate sa fie aceasta? Oare adevarat graiesti? Omule, pazeste-te sa nu fie mincinoase cuvintele tale, ca-ti vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindca împarateasa are mare grija de aceasta, cautând sa afle moastele Sfintei Eufimia, si a poruncit mitropolitului sa se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca sa dea înstiintare despre cinstitele moaste ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Sa ma crezi pe mine, cucernice parinte, ca la mine sunt moastele prealaudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”
Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat sa astepte putin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie si chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moastele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amanuntul, câte le auzise de la cei ce traiau în insula aceea, despre cinstitele moaste ale Sfintei Eufimia. A spus, asijderea, si ceea ce este scris pe lespedea de piatra de catre cei doi frati, care au scos moastele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndata la preasfintitul patriarh Tarasie si i-a spus acestea.
Atunci Preasfintitul Patriarh Tarasie a mers împreuna cu mitropolitul la împarat si la maica lui, ducând cu dânsii si pe Anastasie. Iar acela a spus împaratului si maicii sale toate cele ce le stia despre cinstitele moaste ale mucenitei lui Hristos si toti s-au bucurat si au multumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au daruit multe daruri si l-au rânduit în cea dintâi dregatorie.
Deci, gatind fara de zabava o corabie aleasa, au trimis la insula Lemnos barbati cinstiti din rânduiala duhovniceasca si din palatele împaratesti, împreuna cu Anastasie comitul, ca sa aduca moastele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insa locuitorii de acolo, aflând ca dregatorii Constantinopolului au venit sa ia de la ei moastele Sfintei Mucenite Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind sa se împotriveasca trimisilor împaratesti si sa nu-i lase sa ia din insula lor acea vistierie duhovniceasca nepretuita. Si se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzator, si se facea cearta în popor.
Si abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu va împotriviti la o vointa ca aceasta a lui Dumnezeu, nici sa porniti pe împarat spre mânie, pentru ca mânia împaratului este ca mânia leului”. Si linistindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei si au scos dinauntrul pamântului cinstitele moaste ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasa si s-a umplut vazduhul de mirosul lor de buna mireasma. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântari de psalmi, cu lumânari si cu tamâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând ca se lipseste de o bogatie asa de scumpa ca aceea; si a stat pe malul marii, petrecându-le cu ochii, pâna ce corabia nu s-a mai vazut.
Si ajungând corabia în Constantinopol, toata cetatea împreuna cu împaratul si maica împaratului si cu preasfintitul patriarh au iesit întru întâmpinarea cinstitelor moaste ale mucenitei lui Hristos si le-au primit cu bucurie, veselindu-se si praznuind. Apoi le-au dus cu slava în biserica, de unde fusesera scoase în taina de eretici, si le-au pus în acelaai mormânt de piatra, precum fusesera mai întâi. Astfel Sfânta si Marea Mucenita Eufimia cea prealaudata si-a luat cinstitul sau loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslavit întru sfintii Sai, Se slavea întru minunile ei. Caruia si de la noi sa-I fie cinste si slava, acum si de-a pururea si în vecii vecilor. Amin.