Lumea in gri

Ingrid S spune:

Intai si intai ar fi necesara o definitie a adevarului perisabil. Personal, consider mai degraba un adevar ca fiind perisabil, decat imuabil. Tot adevar imuabil era in trecut cand se sustinea ca Pamantul e plat. Noroc cu unii care s-au saturat a mai zbura in cerc si si-au pus ochelarii sa verifice. S-au trezit intr-un triunghi.
Ca pornise discutia de la gri: consider griul o culoare fascinanta. O suma a nenumarate posibilitati (ca ex. cu rosu si verde). Relativismul e miscator, identic cu nisipul, mereu isi schimba forma si locul, este insidios si nu te lasa in pace (stiti cum se baga la mare sub slip, il regasesti apoi pe ochelarii de soare si cu ciuda pe sticla de cola deja incalzita). Dar din nisip se face si ciment, folosit in constructii ce dureaza, ciclul se repeta mereu si mereu, azi se distruge o stanca (teoria ca e plat pamantul si centrul universului), maine se ridica alta. De fapt, asta e evolutia. In gandire. Am si eu cateva stanci de care ma agat ca pisica, pedofilia e una dintre ele, crima...aici e cumplit de relativ, as putea privi cum moare un pedofil (am mai scris la alt topic asta), as putea comite o crima daca mi-ar ameninta cineva viata mea sau a altuia...si cu toate acestea tot m-as indoi mereu si mereu daca am procedat bine, fumul acela gri de care vorbea Conchita nu mi-ar da pace si s-ar strecura in toate ungherele mintii mele.
Daca eu sunt straight si altul e gay, merg pe principiul: traieste si lasa pe altii sa traiasca. Nu categorisesc pe nimeni, urasc clasificarile, azi vad prisma in plin soare, maine e tacuta in intuneric...mereu si mereu alte fatete. De ce sa ma opresc la o singura viziune/idee ? Asta inseamna moarte.

Ingrid S si Diana
www.dropshots.com/Ingrid28_photo" target="_blank"> FILME 1
www.dropshots.com/Ingrid28photo" target="_blank"> FILME 2

Grace spune:

Si mie imi place culoarea gri. O folosesc mai tot timpul pt. a-mi manifesta toleranta. Ceea ce am spus despre adevarul imuabil, s-a referit in mod abstract la citeva, putine, principii, adevaruri eterne si care pot fi universal valabile. N-am spus ca lumea este creata din adevaruri absolute, ar fi trist sa fie asa.

conchita spune:

legile sociale sunt cladite pe tentative de coduri universale. se urmaresc un Bine general, un Adevar absolut, o Dreptate imuabila. aplicatiile in practica sunt relative, dar reperul e absolut, sau macar tinjim la asta. ca revin la Platon, desi nu-i place Lilandei:-), ca sa zic ca atata vreme cat in sufletele noastre exista tanjirea asta dupa o lume ideala, inseamna ca ne amintim de ea de pe undeva, dintr-o alta viata, care poate insemna si memorie colectiva incrustata in gene.

dreptatea sociala umana e iluzorie, schimbatoare, depinde de moravurile vremii. nu-i de mirare ca ne scaldam in relativism acum, cand toate moravurile nu numai ca sunt permise, dar sunt si legitimate in virtutea unei libertati individuale redefinite. asa cum spunea Serafiotti, inainte libertatea nu era mai presus de respectabilitate, de morala. oamenii mureau in numele onoarei (si se mai si omorau intre ei pentru asta), mureau pentru patrie pentru ca o iubeau (acum mor ca-s platiti, parte din riscul meseriei), erau animati de idealuri nu atat de mundane ca astea de azi, isi dadeau viata pentru o idee. bine ca le aveau. ideile astea, recte convingeri.

cavalerii din vechime s-au reincarnat in activistii sociali si cam atat. pleiada de servitori ai publicului e formata din functionari, nu din cruciati ai Binelui general. ei servesc particularul mai degraba. si pentru asta e de vina tot ideologia relativismului - daca e asa greu sa definesti binele general, pai mai bine il aruncam la cos si ne gandim numai la binele personal.

legat de crima - sunt si-acum unele tari unde ti se taie mana daca furi. o solutie extrema care serveste unui adevar absolut: crima nu are circumstante atenuante, intotdeauna ai cel putin o alta solutie la problema. idem in cazul femeilor abuzate care isi omoara sotul - ar putea divorta, l-ar putea parasi, ar putea cere ajutor societatii. dar nu, caci am inventat circumstantele atenuante, dreptul la aparare - scuze moderne care nu absolva in absolut, doar pe pamant la noi aici, unde suntem dintr-odata atat de permisibili cu raul, ca nu-i de mirare ca ne e atat de greu sa mai definim binele.

qsar spune:

Hai sa va povestesc o chestie care mi s-a intamplat de curand.

Am mers intr-o seara la Muzeul National de Arta Contemporana, la vernisajul unei expozitii de design si concept art in film. Speech-uri, fitze, cocktail, deh. Expozitia in sine... subtirica; interesanta, poate, pentru studenti. N-are a face, ca nu despre asta e vorba. In schimb, la parter era o alta expozitie, o colectie itineranta "Padurea de sculpturi" cu niste piese foarte tari. Inclusiv una dintre pasarile lu' Brancusi. Si-un Giacometti. Si-un Warhol. Ei bine, in convingerile mele culturale intime din capul meu, era ceva de genul Vedi Giacometti e poi muori. Basca Warhol (pe care eu iubesc si Conchita il uraste). Stiam de expozitia de la parter, da' uite ca tot nu reuseam sa-mi fac timp s-o vad. Buuun. Ajungem noi la muzeu, urcam la etajul cu vernisajul, dam ochii peste cap, socializam oleac', comentam, bem un pahar si plecam. Ne oprim la parter, sa vedem si expozitia, daca tot eram acolo. Si ce credeti? Am trecut val vartej pe langa Brancusi. Am trecut pe langa Warhol, pe care l-am privit cam peste umar, m-am oprit pret de numai cateva clipe langa Giacometti... si n-am avut, oameni buni, nici o emotie. Bai! Da' nimic, intelegeti? In schimb am vazut o lucrare de mi s-au muiat genunchii si mi-au dat lacrimile instantaneu, de ma smiorcaiam ca proasta in mijlocul muzeului (in timp ce cotrobaiam prin posetuta dupa batista). Un craniu de unicorn, al carui corn foooarte lung se transformase intr-o lance; si pe lance o manusa de turnir, goala. Atat. Ei, lucrarea asta mi-a spus intr-o fractiune de secunda o suta de povesti, toata literatura medievala, toate legendele, Don Quijote... atat de multe! Am fost atat de emotionata incat am plecat de la muzeu fara sa intreb macar cine este artistul; oricum n-am retinut si nici macar nu mi se mai pare important sa stiu asta. Ca degeaba am visat cu ochii deschisi la albumele de arta cu Warhol, Bracusi sau Giacometti, citind mult, studiind mult, stiind mult. Fara sa stiu despre ei in relatie cu mine, esentialul: sunt doar niste nume celebre care mie nu-mi spun nici o poveste. Una care sa ma emotioneze si sa faca sa ma smiorcai in mijlocul unui muzeu, de dorul unui cavaler care nu va veni niciodata calare pe o licorna.

---

conchita spune:

care decat ca n-am sentimente pentru warhol, asta nu inseamna ura.:-)

interesant ce spui tu aici...pana acum e consemn ca arta e subiectiva si emotiile aferente la fel. totusi, poate ca arta e doar un ..."trigger", ca o reamintire a ceea ce e sadit adanc in noi, si anume paradisul pierdut, cu toate valorile lui absolute.

al cui era unicornul umanizat?

lilanda spune:

Ahhh, dar mie imi place Platon :)) In masura in care imi place si regula miinii stingi in lipsa ecuatiilor diferentiale! Platon mi-e drag pentru dialogurile lui cu sine insusi (sic ), dar si pentru faptul ca, desi idealist/absolutist, ajunge la batrinete sa constate, cit se poate de realistic si rationalist, ca exaltarea lui din "Republica" e utopie-n toata regula. Ca toate conceptele lui despre Dreptate, Adevar Etc Etc s-ar putea infaptui doar daca "oamenii n-ar fi oameni". De unde si ideea lui (care nu-mi mai place) de "om politic", un fel de om ideal, om nou (asta suna cunoscut, nu???).



Asa cum si lapidarea femeilor adultere (tot in unele tari), serveste unui adevar absolut care contravine unui alt adevar absolut...

De unde ma tem ca adevarul asta absolut este mult mai relativ decit toate culorile posibile din roata de culoare!!!

Si apropos de Warhol, de ce doar relativismul estetic e bine vazut/acceptat ?

ladyJ spune:

Daca totusi pornim de la ideea ca exista un adevar absolut, de necontestat, atunci trebuie sa existe si o relativitate absoluta.Altfel, de ce oare, atatea si atatea societati vad lucrurile atat de diferit , au adevarururi atat de diferite?(urmarind acelasi tel, evident)? Daca acel adevar absolut exista, daca sunt coduri venite de acolo, de ce le intelege societatea(societatile) atat de diferit?

Daca omul e imperfect, cum ar putea el sa atinga perfectiunea? prin evolutie , deci printr-o serie de relativitati.Treapta cu treapta asa..
Imi aduc aminte iar de vorba lui Q..adevarul absolut e cel mai relativ dintre toate adevarurile. Oare pentru ca e o suma a relativitatilor?

conchita spune:

lapidarea e o masura absoluta pentru o ilegimitate relativa. obiectiv vorbind, pentru unii juramantul/promisiunea se scriu in sange. ramanand in sistemul asta, deci uitati ca ne oripileaza lapidarea, incalcarea juramantului e ca manusa aruncata intr-un turnir. cineva trebuie sa plateasca cu viata, pentru ca la ei onoarea e mai presus de orice.

conchita spune:

partea cu relativitatea absoluta nu cred ca o inteleg...adica nu-s sigura, explica-mi, te rog.



daca omul e imperfect, inseamna ca nu are mijloacele de a ajunge vreodata perfect. ca sa ajunga perfect, trebuie sa fi fost deja perfect, decazut in imperfect pe parcurs.
vad diferit de Q, adevarul absolut nu poate fi compus din minciuni partiale (relativitati insumate), ci din adevaruri partiale. adevarurile partiale nu-s jumatati de adevar, ci un fel de raza de lumina strecurata printre obloane la vremea pranzului intr-o camera intunecata.

conchita spune:

am o problema cu asta. :-)) daca Platon a fost dezamagit de imposibilitatea visului, asta nu inseamna ca a negat adevarul visului sau l-a dezmostenit. intelepciunea varstei i-a soptit ca nu putem atinge absolutul tocmai pentru ca suntem oameni. asta nu inseamna ca absolutul nu exista. sa confirme Sabina si AB aici, ca e specialitatea lor. :-))

"omul nou" e o sintagma cazuta in disgratie din cauza comunistilor. dar renascentistii, iluministii, suprarealistii tot despre un Om nou visau. de fapt, cred ca de la primele desene rupestre, tot dintr-un om nou intr-altul o tot tinem. :-)